Capitolul XI BAZARUL „PUNGILOR SĂRACE”

Eroul nostru avea pe atunci unsprezece ani şi jumătate, iar Bob abia împlinise opt, ceea ce înseamnă că nici dacă puneai laolaltă vârstele amândurora nu ajungeai la majoratul legal. Să-l vezi pe Prichindel lansat în afaceri, întemeind o casă de comerţ… Trebuia să fii ca Grip, cu alte cuvinte o fiinţă care-l iubea cu o dragoste oarbă, lipsită de judecată, ca să poţi crede că avea să izbutească încă de la început, că negoţul lui urma să se extindă puţin câte puţin, că, în sfârşit, avea să facă avere!

Un lucru este sigur şi anume acela că, la două luni de la sosirea celor doi copii în capitala Irlandei, cartierul Sf. Patrick se îmbogăţise cu un bazar, care avea darul de a atrage atenţia – atenţia aşadar, însă şi clientela din cartier.

Să nu mergeţi să căutaţi acest bazar pe una dintre străzile sărace – cum ar fi aceea a Libertăţilor, Prichindel căutase să se apropie de albia lui Liffey, stabilindu-se în Bedfort-street, în cartierul cu preţuri convenabile, unde se fac cumpărături, dar nu se iau lucruri de prisos, ci numai strictul necesar. Aici se găsesc întotdeauna cumpărători pentru articolele folosite în mod obişnuit, care sunt de bună calitate şi la preţuri accesibile. Iată ceea ce îl învăţase pe tânărul patron „marea experienţă comercială” de pe vremea când îşi plimba căruciorul pe două roate de-a lungul străzilor din Cork, apoi de-a curmezişul comitatelor din provinciile Munster şi Leinster.

Un adevărat magazin, pe legea mea, pe care Birk îl supraveghea cu credinţa unui bun câine de pază, în loc să-l târască după sine cu resemnarea unui măgăruş. Avea o firmă îmbietoare: La Pungile sărace – umilă invitaţie ce se adresa marii majorităţi a populaţiei – iar dedesubt stătea scris: Little Boy and Co.

Little Boy era Prichindel, And Co era Bob… împreună cu Birk, fără îndoială!

Casa din Bedfort-street era alcătuită din mai multe apartamente, aşezate pe trei etaje. Primul etaj era ocupat de proprietarul clădirii în persoană, domnul O'Brien, negustor de mărfuri coloniale, în momentul acela retras din afaceri după ce făcuse avere, un burlac viguros de şaizeci şi cinci de ani, ce se bucura de faima unui om cumsecade, pe care o merita din plin. Domnul O'Brien fusese din cale-afară de mirat când auzise un copil de unsprezece ani şi jumătate făcându-i propunerea să închirieze unul dintre magazinele de la parter, care rămăsese nefolosit de câteva luni de zile. Dar cum să nu se fi simţit încântat de răspunsurile înţelepte şi practice pe care acesta i le dăduse la întrebările ce-i fuseseră puse? Cum să nu-l fi cuprins o adevărată simpatie faţă de acest băieţel care îi cerea să accepte un contract de închiriere pentru care se oferea să plătească pe un an înainte?

Nu trebuie să uităm însă faptul că eroul acestui roman – şi nu un erou de roman oarecare, a nu se confunda! – părea mai vârstnic decât era în realitate, mulţumită atât dezvoltării sale în înălţime, cât şi a faptului că era lat în spete. Acestea fiind zise, chiar dacă ar fi avut paisprezece sau cincisprezece ani, n-ar fi fost oare prea tânăr ca să întemeieze un negoţ, să înfiinţeze un magazin, fie şi sub o asemenea firmă modestă – La Pungile sărace?

Şi totuşi, domnul O'Brien n-a acţionat defel aşa cum s-ar fi purtat, poate, alţii, chiar din primul moment. Pe băiatul ăsta, îmbrăcat curăţel, prezentându-se cu o anume siguranţă de sine, exprimându-se în mod cuviincios, el l-a ascultat până la capăt. Povestea acestui copil părăsit, fără familie, lupta lui îndârjită împotriva mizeriei, încercările la care fusese supus, comerţul său cu ziare şi broşuri la Cork, turneul de negustor ambulant până în Capitală, într-un cuvânt tot ce i s-a istorisit, l-a interesat peste măsură. A recunoscut la Prichindel calităţi atât de serioase, l-a auzit judecând cu atâta limpezime şi bun-simţ, sprijinindu-se pe argumente solide, a văzut în trecutul său – trecutul unui copil de asemenea vârstă! – garanţii atât de sigure pentru viitor, încât a fost de-a dreptul fermecat. Fostul negustor i-a făcut, aşadar, o bună primire lui Prichindel, i-a făgăduit să-l ajute cu sfaturile lui la nevoie şi a luat hotărârea să urmărească îndeaproape încercările tânărului său locatar.

Contractul de închiriere odată semnat şi plata pe un an înainte făcută, iată că Prichindel a devenit unul dintre comercianţii cu patentă de pe Bedfort-street.

Spaţiul de la parter închiriat de Little Boy and Co era alcătuit din două încăperi, una dând spre stradă, cealaltă spre o curte interioară. Cea dintâi avea să slujească drept magazin, cea de-a doua drept cameră de culcare. În unghi drept faţă de acestea se găseau un mic birou şi o bucătărie înzestrată cu o maşină de gătit cu cocs, hărăzită bucătăresei, în ziua în care Prichindel avea să-şi tocmească una. Dar nu ajunsese el până acolo! Pentru câtă hrană le trebuia celor doi, asta ar fi însemnat o cheltuială de prisos. Oricum, urmau să mănânce atunci când nu mai aveau de servit clientela. Înainte de orice, clientela!

Şi de ce n-ar fi frecventat clienţii acest magazin amenajat cu atâta grijă, rânduit cu atâta inteligenţă şi, pe deasupra, atât de curat? El oferea un mare sortiment de articole. Din ceea ce îi mai rămăsese după ce achitase contractul de închiriere, Prichindel cumpărase, cu bani peşin de la negustorii cu ridicata sau direct de la fabricanţi, obiectele înşiruite pe mesele şi în rafturile bazarului Pungilor sărace.

Întâi şi-ntâi, sala de vânzări la licitaţie din cartier le făcuse rost la un preţ foarte scăzut de şase scaune şi o tejghea… Da, o tejghea, având cartoane pe care erau lipite etichete şi sertare închise cu cheia, pupitru, pene de scris, călimară şi register. În ceea ce priveşte mobilierul din cealaltă cameră, el cuprindea un pat, o masă, un dulap menit să adăpostească veşmintele şi lenjeria, pe scurt numai strictul necesar, nimic în plus. Şi, cu toate acestea, din cele o sută cincizeci de lire sterline aduse la Dublin şi care alcătuiseră capitalul disponibil, două treimi fuseseră cheltuite. Astfel încât, era prudent să nu meargă mai departe, ci să-şi mai păstreze nişte bani de rezervă.

Mărfurile vândute urmau să fie înlocuite pe măsură ce se isprăvca stocul, în aşa fel încât bazarul să fie întotdeauna bine aprovizionat.

Este de la sine înţeles că, pentru a ţine contabilitatea în perfectă regulă, era nevoie de un jurnal pentru vânzările zilnice, apoi de un registru – registrul cel mare al lui Prichindel! – în care operaţiunile trebuiau puse în balanţă, astfel încât situaţia încasărilor şi a plăţilor făcute din casă – casa de bani a lui Prichindel! – să poată fi verificată în fiecare scară. Nici măcar domnul O'Bodkins de la ragged-school nu s-ar fi descurcat mai bine decât dânsul.

Şi acum, să vedem ce anume se găsea în bazarul lui Little Boy?… Câte un pic din tot ce se vindea în mod obişnuit în cartier. Dacă papetarul nu oferă clientului decât articole de papetărie, vânzătorul de produse de fierărie numai dintr-acestea, negustorul de feronerie – aşijderea, librarul – obiecte de librărie, aici, tânărul nostru comerciant îşi dăduse osteneala să adune laolaltă articole de birou, ustensile de menaj, cărţulii pentru folosinţa tuturor, almanahuri şi manuale ş.a.m.d. Te puteai aproviziona de la Pungile sărace fără mare cheltuială, la preţuri fixe, după cum o arătau pancartele din vitrmă. Apoi, alături de raionul cu lucruri utile, se afla raionul de jucării: corăbii, greble, lopăţele, mingi, rachete pentru toate vârstele – între cinci şi doisprezece ani, se înţelege, şi nu ceea ce ar fi fost pe potriva bravilor gentlemen majori din Regatul-Unit. Iată un raion pe care Bob îl supraveghea bucuros, a cărui marfă îi plăcea s-o pună la vedere! Cu câtă grijă mai ştergea de praf aceste jucării ce-l îmbiau atât de mult – navele mai cu seamă – nişte corăbii de câteva pence bucata! Ne grăbim să adăugăm că se străduia pe cât putea ca marfa patronului să nu-şi piardă luciul, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu glumea deloc şi-i tot repeta: „Fii serios, Bob! Dacă nu eşti acum, lumea are să creadă că n-ai să fii niciodată serios!”

Într-adevăr, Bob mergea pe opt ani şi dacă nu te dovedeşti om cu judecată la vârsta asta, nu vei mai fi astfel nicicând.

Nu-şi are rostul să urmărim de-a fir-a-păr cum au sporit, zi de zi, respectul şi încrederea publicului pentru bazarul lui Little Boy and Co. Este de ajuns să ştim doar că succesul acestei întreprinderi s-a vădit foarte curând. Domnul O'Brien a fost cât se poate de încântat de înclinaţiile pe care le dovedea locatarul său pentru comerţ. Căci, este bine să cumperi şi să vinzi, dar să ştii cum să cumperi şi să vinzi este mai mult decât atâta: asta e totul! Asta fusese şi deviza fostului negustor ani de-a rândul – să acţioneze cu multă chibzuinţă şi multă economic, în scopul de a-şi agonisi averea. Ce-i drept, dânsul începuse la douăzeci sau la douăzeci şi cinci de ani şi nu la doisprezece. Astfel încât, împărtăşind în această privinţă ideile bunului Grip, prevedea că, în ceea ce îl priveşte, Prichindel avea să facă repede avere.

— În primul rând, nu te repezi, băiatul meu! nu înceta el să-i repete la sfârşitul fiecărei convorbiri.

— Nu, domnule, îi răspundea Prichindel, am să păşesc încetişor, cu prudenţă, întrucât am de străbătut un drum lung şi trebuie să-mi cruţ picioarele!

Se cuvine să mai observăm – spre a putea explica această reuşită aproape extraordinară – că faima Pungilor sărace se răspândise cu iuţeala vântului prin tot oraşul. Un bazar întemeiat şi ţinut de doi copii – şeful firmei la vârstă la care de obicei se merge la şcoală, asociatul – And Co – la vârsta la care te joci cu bilele – cum să nu forţeze atenţia publicului, să nu atragă clientela şi să nu facă din el un magazin la modă? De altfel, Prichindel nu pierduse din vedere să dea câteva anunţuri la ziare, pe care fusese nevoit să le plătească la un tarif de nu ştiu cât rândul. Însă, din fericire, fără a mai fi nevoit să dezlege baierile pungii s-a trezit cu nişte articole senzaţionale în prima pagină a Gazetei din Dublin, a lui Freeman's Journal şi a altor periodice din Capitală. Reporterii n-au întârziat să se intereseze de povestea asta şi lui Little Boy and Co – da, chiar şi lui Bob în persoană – li s-au luat interviuri cu tot atâta minuţiozitate ca şi admirabilului domn Gladstone. Nu vom merge până acolo încât să spunem că faima lui a pus-o în balanţă pe aceea a domnului Parnell, în ciuda faptului că s-a vorbit mult despre tânărul negustor din Bedfort-street, despre încercarca lui izbutită care-i atrăgea simpatiile tuturor. El a devenit eroul zilei şi – ceea ce avea importanţă din alt punet de vedere – bazarul său a fost vizitat de multă lume.

De prisos să vă mai spunem cu câtă politeţe, cu câtă binevoitoare atenţie era întâmpinată clientela. Prichindel, cu pana după ureche, veghind la toate, Bob, cu o înfăţişare dezgheţată, cu ochii strălucitori, cu părul cârlionţat -un adevărat cap de caniş, pe care doamnele îl mângâiau ca pe un căţel. Da, nişte doamne adevărate, ladies şi misses, ce veneau tocmai din Sackeville-street, din Rutland-place, din diferitele cartiere locuite de lumea bună. Atunci raionul de jucării se golea în câteva ceasuri, trăsurile şi tărăboanţele luau calea parcurilor, corăbiile se îndreptau spre bazinele cu apă. Bob nu stătea de pomană! Toţi acei babys curăţei şi trandafirii, încântaţi să aibă de-a face cu un negustor de-o vârstă cu ei, nu voiau să fie serviţi decât de mâna lui.

Aşa se întâmplă cu toate lucrurile la modă şi succesul este asigurat cu condiţia ca moda să dureze! Avea să dureze, oare, reuşita lui Little Boy and Co? În orice caz, Prichindel era hotărât să nu-şi precupeţească nici timpul şi nici inteligenţa pentru asta.

Zadarnic să mai adăugăm că, îndată după sosirea lui Vulcan la Dublin, prima vizită pe care a făcut-o Grip a fost la prietenii săi. Dacă ne-am folosi de cuvântul „fermecat”, n-am fi în stare să-i înfăţişăm cum se cuvine starea sufletească. Îl copleşca un simţământ de admiraţie fără egal, în viaţa lui nu mai văzuse ceva asemănător acestui magazin din Bedfort-street şi, dacă ar fi să ne luăm după dânsul, după instalarea Pungilor sărace, strada Bedfort putea fi pusă pe picior de egalitate cu Sackeville-street din Dublin, cu Strand din Londra, cu Broadway din New York sau cu Boulevard des Italiens din Paris! La fiecare nouă vizită, el se credea obligat să cumpere un lucru sau altul, pentru „a face să meargă comerţu'„ care, de altfel, mergea bine şi fără ajutorul lui. Într-o zi a luat un portotel, menit să-l înlocuiască pe acela pe care nu-l avusese niciodată, în alta un bric vopsit în culori ţipătoare, pe care trebuia să-l dea copiilor unuia dintre tovarăşii săi de pe Vulcan, care nu fusese tată în viaţa lui. Şi, spre exemplu, articolul cel mai costisitor cumpărat de el a fost o admirabilă pipă din spumă de mare falsă, înzestrată cu un minunat muştiuc din chihlimbar, făcut din sticlă galbenă.

El îi tot repeta lui Prichindel, de fiecare dată când îl silea să primească banii pentru cumpărăturile sale:

— Hei, my boy, e-n regulă!… Merge chiar cu mai mult de o sută de ture de elice, nu-i aşa?… Iată-te comandant la bordu' Pungilor sărace… şi nu mai ai altceva de făcut decât să-ţi aţâţi focurile!… Îs departe vremurile în care umblam amândoi în zdrenţe pe străzile din Galway… unde crăpam de foame şi de frig în pod la ragged-school!… Şi, fiindcă tot veni vorba, ia spune-mi, ticălosu' ăla de Carker a fost spânzurat…?

— Încă nu, după câte ştiu eu, Grip.

— Vine şi asta… vine şi asta! Şi tu o să ai grijă să-mi pui deoparte ziarul care va povesti ceremonia!

Apoi Grip se întorcea la bord, Vulcan ieşea din nou în larg şi, câteva săptămâni mai târziu, îl puteai vedea pe fochist înfiinţându-se iarăşi la bazar, unde se ruina făcând noi cumpărături.

Într-o bună zi, Prichindel l-a întrebat:

— Grip, tu tot mai crezi că eu am să fac avere?

— Dacă eu cred asta, my boy?… Tot aşa de tare cum cred că tovarăşu' nostru Carker o să sfârşească în capătul unei frânghii!

Era pentru dânsul dovada celei mai nestrămutate convingeri la care putuse să ajungă în lumea aceasta.

— Ei bine, dar tu, bunul meu Grip, tu nu te gândeşti deloc la viitor?

— Eu?… Pentru ce m-aş gândi?… Oare n-am o meserie pe care n-aş schimba-o cu niciuna?

— O meserie anevoioasă şi de pe urma căreia nu câştigi mai nimic!

— Mai nimic?… Patru lire pe lună… şi masă. şi casă… şi încălzire… că sunt chiar prăjit de-a binelea uneori…!

— Şi încă pe un vapor! a băgat de seamă Bob, care ar fi fost cel mai fericit să navigheze la bordul navelor ce le vindea tinerilor gentlemeni.

— N-are nici o importanţă, Grip, a reluat Prichindel. Să fii fochist înseamnă să n-ajungi niciodată să ai avere. Şi, căzând pe gânduri, cu minţile rătăcind aiurea, poate că tânărul nostru băiat vedea trecându-i prin faţa ochilor pe Sissy, tovarăşa lui din cabin pe vremea lui Hard, pe membrii familiei Mac Carthy, căreia nu putuse să-i dea de urmă, şi pe fină-sa Jenny, cu toţii în mizerie, fără îndoială… în timp ce dânsul…

— Haide, Grip, a reluat el, gândeşte-te bine la ce ai să-mi răspunzi! Pentru ce n-ai rămâne pe pământ…?

— Să plec de pe Vulcan?

— Da… Să pleci, pentru ca să te asociezi cu mine… Ştii bine doar… Little Boy and Co,. Ei bine, And Co poate că nu este îndeajuns reprezentată numai de Bob… Şi întovărăşindu-mă cu tine…

— Oh!… Prietenul meu, Grip!… a făcut Bob. Asta ne-ar face atâta plăcere la amândoi…!

— Şi mie, copiii mei, a replicat Grip, foarte emoţionat de asemenea propunere. Da' vreţi să vă spun ceva…?

— Spune, dragă Grip.

— Ei bine… eu sunt prea mare!

— Prea mare…?

— Da!… Dacă m-ar vedea oamenii în prăvălie, un găligan ca mine, n-ar mai fi acelaşi lucru. Asta n-ar mai însemna Little Boy and Co!… Trebuie ca And Co să fie mititel, ca să atragă lumea!… Eu aş sluţi societatea voastră. V-aş pricinui numa' ncajunsuri!… Afacerea voastră merge aşa de bine tocmai pentru că voi sunteţi copii…

— Poate că ai dreptate, Grip, i-a răspuns Prichindel. Dar noi o să creştem…

— O să creştem! a replicat şi Bob, înălţându-se în vârful picioarelor.

— Cu siguranţă, ba chiar luaţi seama să nu vă dezvoltaţi prea repede!

— Nu ne putem împiedica s-o facem! a băgat de seamă Bob.

— Nu. după cum se şi cuvine… Aşa că, încercaţi să vă faceţi afacerea cât timp mai sunteţi încă boys!… Ce dracu'! Eu am cinci picioare şi şase degete şi mai înalt de cinci picioare nu mai e bun de nimic într-o meserie ca a voastră! De altfel, dacă nu-ţi pot fi asociat, Prichindel, tu ştii bine că banii mei sunt şi ai tăi.

— Nu am nevoie de ei!

— În sfârşit, ţi-ar putea fi de folos dacă-ţi vine chefu' să-ţi extinzi comerţu'.

— La ce-avem acum, abia dacă mai putem face faţă amândoi…

— Ei bine. pentru ce nu vă luaţi o femeie să vă facă menaju'?

— Chiar mă şi gândisem, Grip, şi preabunul domn O'Brien m-a sfătuit acelaşi lucru.

— Are dreptate, bunul domn O'Brien. Nu cunoşti vreo servitoare cumsecade, în care să ai încredere…?

— Nu, Grip.

— Cine caută, găseşte.

— Ia stai puţin. să mă gândesc… O veche prietenă… Kat.

Acest nume a stârnit pe dată nişte lătrături voioase. Era felul în care Birk se amesteca în conversaţie. Auzind că vine vorba despre spălătoreasa de la Trelingar-castle el a făcut două sau trei salturi nemaipomenite, coada a început să i se învârtă ca o elice care se răsuceşte în vid şi ochii lui au prins o strălucire extraordinară.

— Ah, îţi aduci aminte de dânsa, dragul meu Birk! i-a spus tânărul său stăpân. Kat… nu-i aşa?… Buna Kat!

Şi, auzind acestea, Birk, zgrepţănând la uşă, părea că nu aşteaptă decât un ordin ca s-o pornească, gonind cât îl ţineau picioarele, în direcţia castelului.

Lui Grip i s-a spus numaidecât despre ce era vorba. Nu puteau găsi o persoană mai potrivită decât Kat… Trebuia s-o cheme de îndată pe Kat… Kat ar fi fost cât se poate de nimerită ca să le ţină menajul… Kat urma să se ocupe de bucătărie. Prezenţa ei nu putea compromite în nici un caz firma Little Boy and Co.

Dar, se mai găsea dânsa la Trelingar-castle?… Şi, oare, mai era ea în viaţă…?

Prichindel i-a expediat o scrisoare cu prima poştă. Peste două zile a şi primit răspunsul – cu o scriere groasă, foarte citeaţă – şi, după mai puţin de patruzeci şi opt de ore, Kat debarca în gara Dublin.

Este uşor să ne închipuim ce mai primire i-a făcut fostul ei protejat, după o despărţire de optsprezece luni! Prichindel i-a căzut în braţe iar Birk i-a sărit cu labele în piept. Ea nu ştia cui să-i răspundă mai întâi… A început atunci să plângă şi, după ce s-a văzut instalată în bucătăria ei, când a făcut cunoştinţă cu Bob, s-a pus pe plâns şi mai tare.

Şi, în ziua aceea, Grip a avut onoarea şi fericirea de-a împărţi cu tinerii săi prieteni cea dintâi cină pregătită de buna Kat! Iar în dimineaţa următoare, când a ieşit din nou în larg, Vulcan ducea cu sine un fochist mai încântat ca oricând de soarta lui!

Vă veţi întreba, poate, dacă lui Kat i se plătea simbrie, de vreme ce dânsa se mulţumea numai cu casă şi masă, întrucât era hrănită şi găzduită de scumpul său copil? Sigur că da, ba încă una la fel de mare ca a oricărei servitoare din cartier şi aceasta urma să-i fie sporită dacă avea să-şi facă bine serviciul! Slujba la Little Boy, după slugărnicia de la Trelingar-castle, nu însemna câtuşi de puţin o decădere, ne puteţi crede pe cuvânt de onoare. Iată, de exemplu, dânsa n-a mai vrut niciodată să-şi tutuiască noul stăpân, aşa cum o făcuse mai înainte. Căci, acum nu mai era groom-ul contelui Ashton, ci devenise patronul Pungilor sărace. Până şi Bob, în caliratea lui de And Co, n-a mai fost numit altfel decât „domnul Bob”, astfel încât Kat nu-l mai tutuia decât pe Birk, care nu avea de ce să se simtă jignit din această pricină. şi apoi, Birk şi Kat se iubeau atât de mult!

Ce mare avantaj însemna s-o aibă pe femeia aceea cumsecade în casă! Cu câtă rânduială era ţinută gospodăria, cât de curate erau camerele de locuit şi magazinul! De altfel, să mergi să iei masa într-un restaurant din apropiere este mai curând treabă de vânzător decât de patron. Buna cuviinţă îl obligă pe negustor să aibă în casă tot ce-i este de trebuinţă, să mănânce la masa lui. Asta nu numai că îl ajuta să-şi ţină rangul, dar este şi un lucru bun pentru propria-i sănătate, atunci când are o bucătărcasă pricepută. Şi Kat se pricepea la fel de bine să gătească, să spele rufele, să calce şi să cârpească lenjeria, ca şi să îngrijească de haine – era, într-un cuvânt, o slujitoare model, foarte econoamă şi de o cinste… de care şi-ar fi bătut joc cu dragă inimă toată servitorimea de la Trelingar-castle. Însă, la ce bun să vă mai atragem atenţia asupra familiei Piborne? Fie ca marchizul şi marchiza să continue a vegeta în luxoasa lor zădărnicie şi să nu mai fie vorba despre ei de-acum înainte!

Ceea ce se cuvine să menţionăm este faptul că anul l883 s-a încheiat cu un bilanţ cât se poate de avantajos în folosul lui Little Boy and Co. În timpul ultimei săptămâni, bazarul abia dacă a mai putut face faţă comenzilor pentru sărbători. A fost nevoie ca stocul raionului de jucării să fie reînnoit de douăzeci de ori. Ca să nu mai vorbim despre alte obiecte spre folosinţa copiilor: cu greu ne-am putea închipui ce puzderie de şalupe, cutere, goelete, bricuri, nave cu trei catarge şi chiar pacheboturi mecanice a putut Bob să vândă! Numeroase alte articole au dispărut într-un ritm la fel de viu. În lumea mare ajunsese o dovadă de bun gust să-ţi faci cumpărăturile la Pungile sărace. Un cadou nu era cu adevărat select decât cu condiţia să poarte marca lui Little Boy and Co. Ah, ce-ţi e şi cu moda atunci când o fac babys şi părinţii le dau ascultare, aşa cum şi este de datoria lor, de altminteri!

Prichindel nu avea deloc motive să se căiască pentru că părăsise oraşul Cork şi lăsase vânzarea de ziare. El făcuse bine când hotărâse să vină în capitala Irlandei ca să caute aici o piaţă mai mare. Mulţumită hărniciei şi prudenţei sale, vădite prin însăşi înflorirea crescândă a afacerilor – şi asta doar prin propriile-i posibilităţi – îşi câştigase încuviinţarea domnului O'Brien. Bătrânul negustor fusese uimit de faptul că acest băiat îşi impusese o asemenea linie de conduită, de la care nu se îndepărtase niciodată. De altfel, sfaturile sale erau primite cu mult respect, nu tot astfel şi banii pe care îi oferise în mai multe rânduri, ca şi Grip, după cum bine ştim cu toţii.

Pe scurt, după ce şi-a încheiat primul său inventar de sfârşit de an – inventar despre care domnul O'Brien însuşi a recunoscut că este cât se poate de corect – Prichindel avea într-adevăr de ce să fie satisfăcut: la şase luni de la sosirea lui la Dublin el îşi întreise capitalul.