Capitolul XII CUM POŢI REÎNTÂLNI O VECHE CUNOŞTINŢĂ

„Persoanele care se află în posesia unor informaţii oarecare privitoare la familia Mac Carthy, foştii arendaşi ai fermei Kerwan, comitatul Kerry, parohia Silton, sunt rugate insistent să le transmită la Little Boy and Co, Bedfort-street, Dublin.”

Dacă eroul nostru a putut citi acest anunţ în Gazeta Dublinului, la data de 3 aprilie a anului l884, este pentru că el însuşi îl redactase, îl dusese la redacţia ziarului şi îl plătise cu doi şilingi rândul. În mintea lui era clar că ar fi fost cu neputinţă să foloseşti o jumătate de guinee într-un chip mai nimerit. Căci, să uite această familie cinstită şi nefericită – pe Martin şi pe Martina Mac Carthy, pe Murdock, Kitty şi fetiţa lor, ca şi pe Pat şi pe Sim – i-ar fi fost oare îngăduit aceluia din care dânşii făcuseră copilul lor adoptiv? Era de datoria lui să încerce a face totul spre a-i regăsi, pentru a le veni într-ajutor. Şi câtă bucurie i s-ar revărsa din inimă dacă ar ajunge vreodată să-i răsplătească, dăruindu-le tot atâta fericire câtă dragoste primise de la dânşii!

Oare unde ajunseseră aceşti oameni cumsecade să-şi caute adăpost după distrugerea fermei? Rămăseseră cumva în Irlanda, câştigându-şi anevoios pâinea de pe o zi pe alta? Sau, ca să poată scăpa de prigoană, Murdock îşi luase bilet la bordul unei nave de emigranţi, iar taică-său, maică-sa şi cei doi fraţi îi împărtăşeau exilul în cine ştie ce ţinut îndepărtat din Australia sau din America? Dar Pat o mai naviga încă? La gândul că mizeria copleşea această familie, pe Prichindel îl cuprindea o mare amărăciune.

Astfel încât, a aşteptat cu multă nerăbdare urmarea acestei note ce a fost publicată de toate ziarele din Dublin în fiecare sâmbătă, timp de mai multe săptămâni… N-a căpătat însă nici un fel de informaţie. Fără îndoială că, dacă Murdock ar fi fost şi acum închis în vreo puşcărie din Irlanda, ar fi aflat veşti despre dânsul. Se putea trage de aici concluzia că domnul Martin Mac Carthy, părăsind ferma Kerwan, se îmbarcase împreună cu întreaga familie în direcţia Americii sau a Australiei. Aveau oare să se mai întoarcă vreodată dacă ajungeau să-şi găsească acolo o a doua patrie? Căci, nu cumva şi-o părăsiseră pe cea dintâi ca să nu mai vină niciodată înapoi?

De altfel, bănuiala de la început că emigraseră în Australia s-a adeverit, o dată cu informaţiile căpătate de domnul O'Brien prin mijlocirea mai multora dintre foştii săi corespondenţi. O scrisoare pe care dumnealui a primit-o de la Belfast nu mai lăsa nici o îndoială asupra soartei familiei. După cum reieşea din nişte notiţe extrase din registrele unei agenţii pentru emigranţi din acel port, alde Mac Carthy – în număr de şase, trei bărbaţi, două femei şi un copil – se îmbarcaseră pentru Melbourne cu aproape doi ani în urmă. Dar a fost cu neputinţă să le dea de urmă în acest întins continent şi demersurile făcute de domnul O'Brien n-au dus la nici un rezultat. Prichindel nu mai putea conta aşadar decât pe cel de-al doilea dintre feciorii lui Martin Mac Carthy, cu condiţia ca acesta să mai navigheze ca marinar pe vreunul dintre bastimentele firmei Marcuard din Liverpool. Prin urmare, s-a adresat în scris şefului acestei case de comerţ, însă răspunsul pe care l-a primit a fost acela că Pat părăsise serviciul cu cincisprezece luni în urmă şi nu se mai ştia pe ce navă se îmbarcase după aceea. Nu mai rămânea decât o singură posibilitate şi anume ca Pat, întorcându-se în cine ştie care dintre porturile Irlandei, să ia cunoştinţă de anunţul privitor la familia lui… O posibilitate destul de mică, trebuie s-o recunoaştem, dar de care el a vrut să-şi lege speranţele, atâta vreme cât tot nu putea face altceva mai bun în această privinţă.

Domnul O'Brien a încercat zadarnic că-i redea o scânteie de nădejde tânărului său locatar. Şi, într-o bună zi, pe când conversaţia lor se abătuse asupra aceleiaşi eventualităţi, i-a spus:

— Aş fi foarte mirat, băiatul meu, dacă – mai curând sau mai târziu – nu te vei reîntâlni cu membrii familiei Mac Carthy.

— Dar ei sunt în Australia… la mii de mile de aici, domnule O'Brien!

— Cum de poţi vorbi aşa, copilul meu? Păi ce, Australia nu este în propriul nostru cartier?… Oare nu se află ca la uşa casei noastre?… Astăzi nu mai există distanţe… Vaporul le-a desfiinţat pe toate… Domnul Martin, soţia şi copiii săi se vor întoarce în ţară, sunt sigur de asta!… Irlandezii nu-şi părăsesc Irlanda lor şi, în caz că ei nu au izbutit acolo…

— Este oare înţelept din partea mea să nădăjduiesc, domnule O'Brien? a întrebat Prichindel clătinând din cap a îndoială.

— Da… dacă dânşii sunt oamenii muncitori, curajoşi şi inteligenţi despre care mi-ai vorbit atâta.

— Curajul şi inteligenţa nu sunt întotdeauna de ajuns, domnule O'Brien! Mai este nevoie şi de noroc şi alde Mac Carthy n-au avut nici fir până acum!

— Ceea ce n-ai avut, poţi să ai de la un moment dat încolo, băiatul meu! Crezi tu că, în ce mă priveşte, eu am fost tot timpul fericit? Nu! Am trecut prin numeroase suferinţe, au mai fost şi afaceri care mergcau prost, dăţi când am sărăcit peste noapte… până în ziua în care m-am simţit stăpân pe situaţie… Nu eşti, tu însuţi, un bun exemplu? Cum, n-ai fost, la început, o jucărie sărmană, la bunul plac al mizeriei?… În timp ce astăzi…

— Este adevărat ceea ce spuneţi, domnule O'Brien, şi câteodată mă întreb dacă toate astea nu sunt un vis…

— Nu, scumpul meu copil, este adevărul gol-goluţ! Şi, ceea ce este cu adevărat extraordinar, e că ai depăşit cu mult tot ce s-ar fi putut aştepta de la un copil, întrucât de-abia acum ai păşit în cel de-al doisprezecelea an de viaţă! Însă judecata nu se măsoară cu vârsta şi numai dânsa te-a călăuzit neîncetat.

— Judecata?… Da… poate! Şi, cu toate acestea, atunci când stau să mă gândesc la situaţia mea actuală, mi se pare că întâmplarea a slujit şi ea la ceva…

— Există mai puţine lucruri întâmplătoare în viaţă decât îţi închipui şi totul se înlănţuie după o logică mai riguroasă decât crede lumea în general. Ai să bagi şi tu de seamă, cu timpul, că rareori o nenorocire nu e înlocuită de o bucurie…

— Aşa credeţi dumneavoastră, domnule O'Bricn…?

— Da, cu atât mai mult cu cât acesta este un lucru neîndoielnic în ce te priveşte, băiatul meu. Chibzuiesc adesea la asta, de fiecare dată când mă gândesc la ceea ce a însemnat existenţa ta de până acum. Aşadar, ai încăput pe mâinile lui Hard – era o nenorocire…

— Şi a fost un adevărat noroc că am cunoscut-o pe Sissy, ale cărei mângâieri – primele pe care le-am primit în viaţa mea – nu le-am uitat niciodată! Ce s-o fi întâmplat cu ea, sărmana, micuţa mea tovarăşă de suferinţă? O voi mai revedea, oare, vreodată?… Da, ăsta a fost într-adevăr un noroc pentru mine.

— Şi a mai fost un noroc, că Hard era o megeră atât de mârşavă, fără de care ai fi rămas în cătunul Rindock până în clipa în care ea te-ar fi trimis înapoi la casa de caritate din Donegal. Atunci, tu ai luat-o la fugă. şi fuga te-a făcut să pici în mâinile acelui prezentator de marionete.

— Oh, monstrul! a strigat Prichindel.

— Şi a fost iarăşi un adevărat noroc că era aşa, căci ai mai fi bătut şi astăzi drumurile, dacă nu într-o cuşcă rotitoare, cel puţin tot în slujba aceluiaşi om atât de brutal, Thornpipe. Scăpând de acolo, ai intrat la ragged-school, în Galway…

— Unde l-am întâlnit pe Grip. Grip care a fost atât de bun cu mine, căruia îi datorez viaţa, căci m-a salvat – fiind el însuşi în primejdie să piară.

— Fapt care te-a condus la comediana aceea extravagantă. O existenţă cu totul deosebită de cea dinainte, trebuie să mărturisesc, dar care nu ţi-ar fi asigurat o situaţie onorabilă şi socotesc că a fost un noroc că, după ce s-a distrat puţin cu tine, într-o bună zi te-a părăsit…

— Să ştiţi că nu-i port pică pentru asta, domnule O'Brien. La urma urmelor, ea m-a cules de pe drumuri, ea a fost bună cu mine. şi, după aceea. eu am înţeles multe lucruri! De altfel, urmând raţionamentul dumneavoastră, mulţumită faptului că dânsa m-a lăsat de izbelişte, familia Mac Carthy mi-a dat adăpost la ferma Kerwan.

— Drept ai vorbit, băiatul meu! Şi acolo, iar…

— Oh, acolo, domnule O'Brien, veţi avea de furcă să mă convingeţi că nenorocirea acestor oameni cumsecade a putut să însemne o împrejurare norocoasă…!

— Da şi nu, i-a răspuns domnul O'Brien.

— Nu, domnule O'Brien, nu! a afirmat cu hotărâre în glas Prichindel. Şi, dacă am să fac cumva avere, voi avea întotdeauna mari păreri de rău, întrucât punctul de plecare al acelei averi a fost ruina familiei Mac Carthy! Mi-aş fi petrecut bucuros toată viaţa la ferma aceea, unde eram copilul casei. Aş fi văzut cu ochii mei cum creşte Jenny, fină-mea, şi n-aş fi putut visa la o fericire mai mare decât aceea a familiei mele adoptive…

— Te înţeleg prea bine, copilul meu. Nu este însă mai puţin adevărat că această înlănţuire de împrejurări îţi va îngădui, sper, ca într-o bună zi să te arăţi recunoscător pentru tot ceea ce au făcut dânşii pentru tine.

— Domnule O'Brien, mai bine-ar fi ca ei să n-aibă niciodată nevoie să recurgă la ajutorul cuiva, fie şi al meu!

— Nu am să stărui şi îţi respect simţămintele, care îţi fac multă cinste… Dar să continuăm să judecăm şi să ajungem la Trelingar-castle.

— Oh, ticăloşi oameni – acest marchiz, această marchiză şi fiul lor Ashton. Ce de umilinţe am mai avut de îndurat!… Acolo s-a desfăşurat partea cea mai urâtă a existenţei mele…

— Dar, pentru a reveni la sistemul nostru de deducţii, a fost un adevărat noroc că s-a întâmplat astfel. Dacă ai fi fost mai bine tratat la Trelingar-castle, poate că ai fi rămas mai departe acolo…

— Nu, domnule O'Brien! Slujbă de groom? Nu!… Niciodată… niciodată!… Nu mă aflam acolo decât în aşteptare… şi, de îndată ce aş fi făcut ceva economii…

— De exemplu, a băgat de seamă domnul O'Brien, o persoană care trebuie să fi fost încântată că ai ajuns la acest castel a fost Kat.

— Oh, ce femeie minunată!

— Şi cineva care a fost desigur încântat că tu ai plecat de acolo e Bob, căci altminteri tu nu l-ai fi întâlnit hoinărind pe drumuri, nu l-ai fi salvat… nu l-ai fi luat cu tine la Cork unde aţi muncit amândoi cu atâta curaj, unde l-aţi regăsit pe Grip şi fără de care, în acest moment, tu nu te-ai găsi la Dublin…

— Stând de vorbă cu cel mai bun dintre oameni, care a legat prietenie cu noi! a răspuns Prichindel, strângând mâna bătrânului negustor.

— Şi care nu-şi va economisi sfaturile, atunci când vei avea nevoie de ele!

— Mulţumesc, domnule O'Brien, vă mulţumesc!… Da, aveţi dreptate şi experienţa dumneavoastră nu vă poate înşela!… Lucrurile se înlănţuie în viaţă… Măcar să pot fi de folos tuturor acelora pe care-i iubesc şi care m-au iubit!

Dar afacerile lui Little Boy?… Ele erau înfloritoare, să nu aveţi nici o îndoială în această privinţă. Comerţul lui Prichindel nu ieşise din modă, căci interesul publicului, departe de-a da îndărăt, creştea văzând cu ochii. Ba, s-a ivit chiar o nouă sursă de beneficii. La sfatul domnului O'Brien, bazarului i-a fost adăugat un fond de articole de băcănie cu amănuntul şi ştim bine ce de mărfuri au ajuns să se vândă sub această denumire. Magazinul s-a dovedit în scurtă vreme neîncăpător şi a fost nevoie să fie închiriate şi alte încăperi de la parterul clădirii. Ah, ce proprietar îngăduitor, domnul O'Brien, şi ce mai locatar recunoscător, Prichindel al nostru! Tot cartierul a dorit să-şi procure de-ale gurii de la Pungile sărace. A fost nevoie să se apuce de treabă şi Kat, iar buna femeie a făcut-o din toată inima. Şi totul era atât de curat, atât de bine rânduit, atât de îmbietor! Dar câtă trudă însemnau toate acestea – de cumpărat marfa, de făcut livrările atât dimineaţa cât şi după-amiaza, de servit o clientelă numeroasă, de completat registrele, de ţinut conturile, de verificat casa în fiecare seară! Ziua întreagă abia era de-ajuns şi, de câte ori, fără intervenţia fostului negustor, Little Boy and Co ar fi fost de-a dreptul copleşiţi!

Desigur, ar fi trebuit să-şi mai angajeze un funcţionar priceput în asemenea negoţ, însă, în cine s-ar fi putut încrede? Tânărului patron îi era silă să vâre un străin în casă. Şi, cu toate acestea, s-ar fi putut găsi un om cinstit, muncitor şi serios. De pildă, un contabil priceput, ce putea fi instalat într-un birou dindărătul celui de al doilea magazin. Ar fi însemnat să scape de o bună parte din muncă. Ah, dacă Grip ar fi fost de acord!… Osteneală zadarnică! De prisos să-l tot piseze, Grip nu se hotăra, în ciuda faptului că părea să fie cât se poate de potrivit pentru a ocupa acest post, şezând pe un scaun înalt la o masă vopsită în negru, cu pana după ureche, cu creionul în mână, în mijlocul cartoanelor sale, urmărind câte un cont deschis fiecărui furnizor… I-ar fi mers mult mai bine astfel, decât să-şi prăjească burta dinaintea cazanelor de pe Vulcan! De pomană se tot rugau de dânsul! Se înţelege însă de la sine că, între două călătorii, fochistul-şef consacra bazarului toate ceasurile de răgaz. Se apuca de lucru cu multă plăcere. Numai că asta dura o săptămână, apoi Vulcan ieşea iarăşi în larg şi, după patruzeci şi opt de ore, Grip se găsea la sute de mile de Insula de Smarald. Plecarca lui provoca întotdeauna întristare – întoarcerea, de fiecare dată, bucurie. S-ar fi zis că este un frate mai mare care tot vine şi pleacă. Haide, rămâi, prietene Grip, rămâi împreună cu ei!

De altminteri, fratele mai mare continua să-şi facă toate cumpărăturile de la Little Boy and Co. Sosea mereu, ca-ntotdeauna, cu toată averea în chimir. Abia în epoca aceea, la sfaturile domnului O'Brien şi ale lui Prichindel, dânsul a consimţit să se despartă de comoară. Să nu ajungeţi însă până acolo încât să credeţi că patronul Pungilor sărace ar fi acceptat ca Grip să-i dea fonduri cu împrumut sau să-i fie comanditar.

[111] Nu, el nu avea nevoie de banii lui Grip! Dânsul făcuse economii serioase, depuse la banca Irlandei, astfel încât paralele fochistului-şef au fost plasate la Casa de economii, o instituţie foarte solidă, ale cărei depuneri se ridicau atunci la peste patru milioane de lire sterline. Grip putea acum să doarmă liniştit: capitalul lui se afla în siguranţă şi urma să crească în fiecare an prin adăugarea dobânzilor. Pe toţi sfinţii Irlandei, Casa de economii nu era cu nimic mai prejos decât cingătoarea lui!

Vom face o observaţie: dacă încăpăţânatul de Grip refuza să schimbe bluza groasă de marinar pe vestonul cu mânecuţe de lustrin al contabilului, dânsul a contribuit totuşi la sporirea clientelei lui Little Boy. Toţi tovarăşii săi de pe Vulcan şi familiile lor veneau să sc aprovizioneze cu cele trebuincioase de la bazar. El făcuse şi printre mateloţii din port o propagandă de nemaipomenit, de parcă ar fi fost comis-voiajorul casei Pungilor sărace.

— Ai să vezi, i-a spus fochistul într-o bună zi lui Prichindel, ai să vezi tu că până la urmă şi armatorii or să ajungă să se aprovizioneze de la tine! Atunci are să fie nevoie de lăzi cu băcănie şi cu conserve pentru călătoriile-alea de cursă lungă!… Şi tu ai să devii un angrosist…

— Angrosist? l-a întrebat Bob care lua şi el parte la conversaţie.

— Da… angrosist… cu magazine, pivniţe, antrepozite… nici mai mult nici mai puţin decât domnu' Roe sau domnu' Guiness.

— Oh! a făcut Bob.

— Cu siguranţă, And Co, i-a răspuns Grip, căruia îi plăcea să-i dea această poreclă lui Bob. Şi să v-aduceţi amândoi aminte de ce vă zic…

— La fiecare călătorie… a băgat de seamă Prichindel.

— Da, la fiecare călătorie, a replicat Grip. Tu ai să faci avere, ba încă o mare avere…

— Atunci, Grip, de ce nu vrei tu să te asociezi cu mine?

— Eu?… Ce, să-mi las meseria…?

— Tragi cumva nădejde să ajungi mai sus şi din fochist-şef să ajungi, de pildă, mecanic?

— Mecanic?… Oh, sigur că nu… Nu-s eu până-ntr-atâta de ambiţios… Şi ar fi trebuit să învăţ carte… În prezent, n-aş mai putea… E prea târziu!… Mă mulţumesc cu ceea ce sunt…

— Ascultă, Grip, eu stărui… Noi avem neapărat nevoie de un funcţionar în care să ne putem încrede cu desăvârşire… Pentru ce refuzi să fii de-al nostru?

— Eu nu pricep o boabă din contabilitatea voastră.

— Ai putea să înveţi fără mare greutate.

— La drept vorbind, atâta l-am văzut pe domnul O'Bodkins îndeplinindu-şi funcţia, acolo, la ragged-school!… Dar nu, my boy, nu! Am fost atâta de nefericit pe pământ şi sunt aşa de fericit pe mare!… Pământu' pe mine mă-nspăimântă!… Ah, când ai să ajungi un mare comerciant şi o să posezi propriile tale nave, ei bine. am să navighez pentru casa ta de negoţ, ţi-o făgăduiesc.

— Haide, Grip, să fim serioşi! Şi gândeşte-te că te vei găsi foarte singur mai târziu!… Să admitem că, într-o bună zi, îţi vine cheful să te căsătoreşti.

— Să mă căsătoresc. Eu…?

— Da. tu!

— Deşelatu' ăsta de Grip să aibă o nevastă a lui. şi copii?

— Fără îndoială. ca toată lumea, i-a răspuns Bob, pe tonul unui om ce are o mare experienţă de viaţă.

— Toată lumea, zici…?

— Fără doar şi poate, Grip. Şi eu însumi.

— Ascultaţi-l pe musu' ăsta. care se bagă în vorbă!

— El are dreptate, a spus Prichindel.

— Şi tu, my boy, tu la fel te gândeşti că…?

— Poate că are să mi se întâmple şi mie.

— Bun! Ia uite la ei, ăsta n-are nici treişpe ani, ălălalt nici n-a-mplinit nouă şi s-au apucat amândoi să vorbească de căsătorie!

— Nu esfc vorba despre noi, Grip, ci despre tine, care vei împlini în curând douăzeci şi cinei de ani!

— Ia stai şi tu şi te gândeşte un piculeţ, my boy! Cum să mă-nsor eu, un fochist… un om care-i tuciuriu ca un negru din Africa timp de două treimi din existenţa lui!

— Ah, bun! a strigat Bob. Aşadar lui Grip îi e teamă că feciorii lui au să fie nişte negrişori?

— Ar fi foarte cu putinţă, i-a răspuns Grip. Eu nu sunt bun decât să mă-nsor cu o negresă ori cel mult cu o piele-roşie. acolo. în străfundu' fundului Statelor Unite!

— Grip, a reluat Prichindel, rău faci că iei lucrurile în glumă!… Doar spre binele tău vorbim noi aici… Vine o vârstă când ai să te căieşti că nu m-ai ascultat…

— Ce vrei tu, my boy… o ştiu prea bine… Eşti om cu judecată. şi ar fi o adevărată fericire să putem trăi laolaltă… Însă meseria asta a mea m-a hrănit până acum. şi are să mă mai hrănească şi de-acum încolo… Nici nu-mi poate trece prin cap s-o părăsesc!

— În sfârşit… atunci când vei voi, Grip… Aici se va găsi întotdeauna un loc pentru tine. Şi m-aş mira foarte tare dacă într-o bună zi n-ai să te vezi instalat dinaintea unui birou confortabil. cu o tichie pe cap, cu pană după ureche. şi fiind la parte cu noi în afaceri…

— Eh, pentru asta ar trebui să mă fi schimbat foarte mult…

— Păi, ai să te schimbi, Grip!… Toată lumea se schimbă… Şi este înţelept să te schimbi… atunci când o faci ca să-ţi meargă mai bine…

Totuşi, în ciuda insistenţelor, Grip nu s-a dat deloc bătut. Adevărul este că îşi iubea meseria, că armatorii navei Vulcan îi dădeau dovezi de simpatie, că era stimat de căpitanul său, iubit de tovarăşii lui de muncă. Astfel încât, nedorind să-l întristeze pe Prichindel, i-a spus:

— La întoarcere. la întoarcere o să vedem!

Apoi, când se întorcea din cursă, el nu mai adăuga nimic faţă de cele spuse la plecare:

— O să vedem. O să vedem!

A urmat de aici că firma Little Boy and Co a fost silită să-şi angajeze un funcţionar care să ţină socotelile. Domnul O'Brien a găsit un fost contabil, domnul Balfour, de cinstea căruia răspundea personal. Acesta îşi cunoştea temeinic meseria. Dar, ce să mai vorbim, nu era Grip!

Anul s-a încheiat în condiţii excelente iar inventarul, stabilit de sus-pomenitul Balfour, a dat – atât în mărfuri cât şi în bani – plasaţi după cum ştim la Banca Irlandei – un total superb, de o mie de lire.

În epoca aceea – ianuarie l885 – Prichindel tocmai păşise în cel de al paisprezecelea an de viaţă, iar Bob avea nouă ani şi jumătate. Sănătoşi, viguroşi pentru vârsta lor, ei nu mai simţeau câtuşi de puţin urmările mizeriei de odinioară. Un sânge generos, sângele gaelic, le curgea prin vine, întocmai cum Shannon, Lee sau Liffey curg de-a curmezişul Irlandei ca s-o însufleţească.

Bazarul se găsea într-o situaţie înfloritoare, în mod cât se poate de vădit. Prichindel înainta pe calea bogăţiei. Nici o îndoială în această privinţă, afacerile lui nefiind dintr-acelea care să-l târască în speculaţii riscante. De altfel, prudenţa lui înnăscută l-ar fi oprit s-o facă, deşi n-ar fi fost el omul – putem folosi pe deplin acest cuvânt în cazul său – să lase să-i scape o ocazie bună, dacă i s-ar fi ivit pe neaşteptate.

Însă, soarta familiei Mac Carthy nu înceta să-l neliniştească. Urmând sfatul domnului O'Brien, el scrisese în Australia, la Melbourne. Răspunsul agentului de emigrare a fost însă acela că i se pierduse urma – ceea ce se întâmplă prea adesea în ţara aceasta uriaşă, ale cărei regiuni centrale erau aproape necunoscute în epoca aceea. Lipsiţi de bani, se prea poate ca domnul Martin şi fiii săi să nu fi putut găsi de lucru decât pe la fermele îndepărtate, unde se cresc turme mari de oi!… Dar în ce provincie, în care district al acestui vast continent?

Nu se mai ştia nimic nici despre Pat de când ieşise din slujba casei Marcuard şi n-ar fi fost lucru de mirare ca el să-şi fi urmat părinţii în Australia.

Se înţelege de la sine că, din toţi aceia pe care-i cunoscuse altădată, alde Mac Carthy şi Sissy, tovarăşa lui de suferinţă de la Hard, erau singurii cărora le păstra un loc în amintire. De îngrozitoarca megeră din cătunul Rindock, de cumplitul Thornpipe, de augusta familie a Pibornilor nici nu se mai sinchisea. Cât despre miss Anna Waston, se şi mira că n-o văzuse încă făcându-şi apariţia la vreunul din teatrele din Dublin. S-ar fi dus oare s-o viziteze? Poate că da, poate că nu. În orice caz, nu avusese prilejul să se pronunţe, căci, după nefericita scenă de la Limerick, celebra comediană se hotărâse să părăscască Irlanda şi chiar Marea Britanie pentru a face un „turneu bernhardtian”

[112] în străinătate.

— Şi Carker… n-a fost încă spânzurat?

Aceasta era întrebarea invariabilă pe care Grip i-o punea de fiecare dată când se întorcea cu Vulcan din cursă, de îndată ce păşea în magazinele Pungilor sărace. Şi, la fel de invariabil, i se răspundea că nu se mai auzise vorbindu-se despre Carker. Grip răsfoia atunci ziarele vechi, fără să găsească nimic care să fi avut cea mai mică legătură cu „cel mai faimos netrebnic de la ragged-school!”.

— Să aşteptăm, spunea tot el, trebuie să avem răbdare!

— Dar de ce nu crezi că acest Carker putea să fi ajuns un băiat vrednic de stimă?

— El, a strigat Grip, el?… Ticălosu' ăsta?… Păi, ţi s-ar face de-a dreptu' scârbă să fie ăsta cinstit!

Până şi Kat, care cunoştea istoria zdrenţăroşilor din Galway, era de aceeaşi părere cu Grip. De altfel, femeia aceasta cumsecade şi fochistul se împăcau de minune, în afară de un singur punct şi anume: Kat îl tot presa pe Grip să părăsească navigaţia, iar Grip refuza cu încăpăţânare să îndeplinească dorinţele bunei Kat. De aici urmau discuţii aprinse de zăngăneau geamurile de la bucătărie. Astfel încât, spre sfârşitul anului, problema nu înaintase nici măcar cu un pas şi fochistul plecase iarăşi la bordul lui Vulcan unde, dacă stăteai să-l asculţi, aprindea focurile cazanelor „numai uitându-se la ele”.

Au ajuns astfel până în data de 25 noiembrie, aşadar în plină iarnă. Ningea cu fulgi mari de zăpadă, pe care briza îi purta învârtejindu-i până la suprafaţa pământului, ca pe nişte fulgi albi de porumbei. Era una dintre zilele acelea friguroase, când ai fi fost fericit să stai în casă la căldură.

Şi, cu toate acestea, Prichindel n-a rămas la bazar. Încă de dimineaţă primise o scrisoare de la unul dintre furnizorii săi de la Belfast. O încurcătură în privinţa unei facturi care, dacă nu era pusă la punct la timp, putea să dea naştere unui proces, iar procesele se cuvine să fie evitate pe cât posibil, chiar şi atunci când se desfăşoară dinaintea judecătorilor purtând perucă din Regatul-Unit. Cel puţin aceasta era părerea domnului O'Brien care, ştiind el bine despre ce era vorba, l-a sfătuit numaidecât pe tânărul nostru băiat să plece la Belfast fără întârziere, pentru a încheia afacerea în cele mai bune condiţii.

Prichindel a recunoscut înţelepciunea unui asemenea sfat şi s-a hotărât să-i dea ascultare, fără a mai întârzia nici măcar o singură zi. Nu era vorba decât despre o călătorie pe railway de vreo sută şi şaizeci de kilometri. Dacă lua trenul de ora nouă, avea să ajungă încă în cursul dimineţii în capitala comitatului Antrim113. Fără îndoială că după-amiaza i-ar fi fost de ajuns ca să se pună de acord cu corespondentul său şi, cu trenul de seară, putea să ajungă înapoi acasă până la miezul nopţii.

Bob şi Kat urmau deci să aibă grijă de Little Boy şi patronul lor, după ce i-a îmbrăţişat, s-a dus la gară, aflată în apropierea clădirii ce adăposteşte vama, spre a-şi cumpăra biletul de tren pentru Belfast.

Pe o asemenea vreme, un călător nu poate să mai aibă mare interes pentru amănuntele drumului. Şi, pe deasupra, trenul mergca cu viteză mare, când de-a lungul litoralului, când întorcându-se spre interiorul insulei. Ieşind din comitatul Dublin, el a traversat comitatul Meath şi a oprit pentru câteva minute la Drogheda, un port destul de important, din care Prichindel n-a văzut nimic, după cum n-a putut zări deloc, la vreun kilometru şi jumătate depărtare, faimosul câmp de luptă de la Boyne, unde a dispărut pentru totdeauna dinastia Stuarţilor

[114]. A urmat apoi comitatul Louth, unde trenul a oprit la Dundalk, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Insulei Verzi, locul de încoronare al celebrului Robert Bruce

[115]. El a pătruns după aceea pe teritoriul provinciei Ulster – această provincie în care era cuprins şi comitatul Donegal, legat, pentru tânărul nostru călător, de amintirea dureroasă a primelor sale mizerii. În sfârşit, după ce serveşte drept mijloc de legătură între comitatele Armagh şi Down, calea ferată străbate graniţa comitatului Antrim.

Antrimul, cu un teren Vulcanic, un sălbatic ţinut al peşterilor, are drept localitate de reşedinţă Belfastul. Este cel de-al doilea oraş al Irlandei din punctul de vedere al negoţului şi are o flotă comercială de trei milioane de tone. Tot pe locul al doilea se numără printre oraşele insulei şi prin populaţia sa, care va atinge în curând cifra de două sute de mii de locuitori, prin traficul mărfurilor de obârşie agricolă, aproape în întregime obţinute pe baza cultivării inului, prin industria lui, ce dă de lucru la nu mai puţin de şaizeci de mii de muncitori, împărţiţi la cele peste o sută şaizeci de filaturi, în sfârşit, prin gusturile sale literare, cărora Queen's College le confirmă înalta valoare. Ei bine, aţi putea crede aşa ceva? Acest oraş aparţine, încă, unuia dintre urmaşii unui favorit al regelui lacob I. Trebuie să te afli în Irlanda ca să te întâlneşti cu asemenea anomalii sociale.

Belfastul este situat la gura fluviului Lagan, îngustă, pe care un şenal o prelungeşte până în largul mării, printre nesfârşite bancuri de nisip. Veţi fi desigur de acord că, într-un centru industrial atât de însemnat, unde patimile politice se hrănesc din contactul sau, mai bine spus, din ciocnirea unor interese personale, se desfăşoară o luptă necurmată între protestanţi şi catolici. Cei dintâi sunt vrăjmaşii înnăscuţi ai independenţei, cerută sus şi tare de ceilalţi. Unii, cu strigătul casei de Orania pentru strângerea laolaltă, ceilalţi cu o panglică galbenă drept semn distinctiv, se dedau la tradiţionalele încăierări, mai ales la 7 iulie, când se aniversează faimoasa bătălie de la Boyne.

În ciuda faptului că nu era 7 iulie şi cu toate că temperatura atingea patru grade sub zero, oraşul se găsea în mare fierbere. Agitaţia stârnită de oamenii lui Parnell crea primejdia unor ciocniri între partizanii lui Land League şi aceia ai landlordismului. Fusese chiar nevoie să se pună pază dinaintea sediului Societăţii pentru dezvoltarea culturii inului, de care erau strâns legate cea mai mare parte a fabricilor din oraş.

Totuşi Prichindel, care venise pentru cu totul alt soi de afaceri decât acelea politice, s-a ocupat din capul locului de furnizorul său, pe care a avut norocul să-l găsească acasă.

Negustorul s-a arătat niţel uimit la vederea tânărului băiat ce i se înfăţişase în birou şi n-a fost mai puţin mirat de inteligenţa de care acesta dădea dovadă apărându-şi interesele. În cele din urmă, totul s-a sfârşit cu bine, spre folosul ambelor părţi. Două ore fuseseră de-ajuns pentru a încheia înţelegerea, iar Prichindel, care voia să cineze înainte de-a lua trenul de seară înapoi către Dublin, s-a îndreptat spre un restaurant din cartierul gării. Însă, dacă nu avea motive să regrete acea călătorie, întrucât izbutise să scape de un proces, vizita la Belfast avea să-i aducă în dar ceva cu totul deosebit.

Începea să se lase noaptea. Nu mai ningea. Cu toate acestea, datorită brizei aspre ce se prăvălea în estuarul fluviului Lagan, frigul se făcuse aproape de neîndurat.

În faţa uneia dintre cele mai însemnate fabrici din oraş, drumul lui Prichindel a fost tăiat de un mare grup de oameni. O mulţime compactă oprea trecerea pe stradă. El a fost silit să se strecoare prin masa aceea zgomotoasă. Era zi de plată. Se aflau acolo un mare număr de muncitori şi de muncitoare. O scădere de salariu, anunţată pentru săptămâna următoare, îi adusese în culmea indignării.

Este neapărat nevoie să aflaţi că această industrie a inului – atât cultura, cât şi filatura – a fost odinioară importată în Irlanda şi mai cu seamă la Belfast, de către protestanţii emigraţi din Franţa după revocarea edictului din Nantes. Familiile lor şi-au păstrat pentru ele profituri foarte mari în cele mai multe dintre aceste întreprinderi. Iar fabrica aceea aparţinea, tocmai, unei Companii anglicane. Or, cum cea mai mare parte dintre muncitorii săi erau catolici, vă veţi explica de ce dânşii îşi susţineau reclamaţiile cu o violenţă vrednică de temut.

În scurtă vreme, ameninţările au fost urmate de strigăte şi uşile şi ferestrele uzinei au fost izbite cu o ploaie de pietre. Imediat mai multe grupuri de policemen au dat năvală în stradă, ca să împrăştie mulţimea şi să-i aresteze pe conducătorii răzmeriţei.

Prichindel, temându-se să nu scape trenul, a vrut să se elibereze din strânsoare; dar nu a izbutit. Aflat în primejdie să fie răsturnat, călcat în picioare, chiar strivit de năvala agenţilor, a fost nevoit să se ghemuiască în intrândul unei uşi, tocmai în clipa în care cinci sau şase muncitori, loviţi cu brutalitate, se prăbuşeau de-a lungul zidurilor.

În apropierca lui zăcea o fată – una dintre acele sărmane lucrătoare de fabrică – albă la faţă, plăpândă, sfrijită, bolnăvicioasă, care, în ciuda faptului că era în vârsta de optsprezece ani, nu părea să aibă mai mult de doisprezece. Abia fusese răsturnată pe jos şi striga: „Ajutor! Săriţi!”

Lui Prichindel i se părea că recunoaşte această voce!… Ajungea până la dânsul ca dintr-o îndepărtată aducere aminte… N-ar fi putut spune a cui era… dar inima îi bătea cu putere…

Şi atunci când mulţimea, în bună parte dată îndărăt, lăsase strada ceva mai liberă, el s-a aplecat deasupra bietei fete… Ea zăcea în nesimţire. Prichindel i-a ridicat capul şi l-a aplecat în aşa fel încât razele unui felinar cu gaz aerian să-i lu-mineze trăsăturile chipului.

„Sissy… Sissy…!” a şoptit el.

Într-adevăr, Sissy era, însă dânsa nu mai era în stare să-l audă.

Atunci, fără să mai chibzuiască la ce face, dispunând de persoana ei de parcă i-ar fi aparţinut, întocmai cum ar fi făcut un frate cu propria lui soră, a ridicat-o de pe jos şi a dus-o cu sine la gară, aşa cum se găsea, inconştientă la toate câte se petreceau în jur.

Iar atunci când trenul a pornit, Sissy, instalată într-un compartiment de clasa I, lungită pe perne, încă nu-şi revenise în simţiri. Îngenuncheat lângă dânsa, Prichindel o striga… îi vorbea. o strângea în braţe.

Ei bine! Oare nu avea dreptul s-o ia cu sine pe Sissy, tovarăşa lui de mizerie din fragedă copilărie?… Şi pe cine s-ar fi putut bizui sărmana fată dacă nu pe băieţelul pe care în atâtea rânduri îl apărase de bătăile pe care le avusese de îndurat în înspăimântătoarea cabin a lui Hard?