Capitolul XIII CUM ÎŞI SCHIMBĂ OMUL STAREA ŞI CULOAREA CHIPULUI.

La data de 26 noiembrie exista oare în Irlanda – dar ce spunem noi – în toate insulele britanice, în întreaga Europă, în universul întreg chiar, un loc să cuprindă o mai mare cantitate de fericire decât bazarul Pungilor sărace, firmă cunoscută în lumea bursei şi a comerţului sub denumirca de Little Boy and Co?… Refuzăm s-o credem, fără numai dacă acest locşor n-o fi fost situat în cel mai minunat colţ al paradisului.

Sissy ocupa cea mai bună cameră din casă. Prichindel stătea la căpătâiul patului ei. Dânsa îl recunoscuse în cele din urmă pe copilul ce se strecurase printr-o gaură de şoarece din şandramaua lui Hard – acum un băiat viguros şi cu o sănătate înfloritoare.

Iar ea, care în perioada când se despărţiseră unul de celălalt număra abia şapte anişori, avea astăzi optsprezece ani. Însă, vlăguită cum era de atâta muncă, zdrobită de lipsurile îndurate, avea oare să redevină fetiţa frumoasă de altădată şi care ar fi rămas la fel dacă nu ar fi trăit în atmosfera vătămătoare a fabricilor?

Iată, trecuseră aproape unsprezece ani de când nu se mai văzuseră şi, cu toate acestea, Prichindel o recunoscuse pe Sissy numai după voce şi mult mai sigur decât dacă ar fi făcut-o după chip. În ce-o priveşte, Sissy regăsea în inimă tot ceea ce păstrase din amintirile despre copilul de odinioară.

Despre asemenea lucruri stăteau acum de vorbă amândoi.

Ţinându-se pe lângă ei, Kat nu putea să-şi ascundă înduioşarea. Cât despre Bob, bucuria lui se manifesta prin nişte interjecţii uimitoare, cărora Birk le răspundea prin câte un „hau… hau” nu mai puţin extraordinar. Domnul O'Brien, foarte emoţionat, a fost de faţă la această convorbire. Şi, fără îndoială că funcţionarul, domnul Balfour, ar fi împărtăşit emoţia generală dacă nu ar fi stat la biroul său, cufundat în socotelile casei Little Boy and Co. Auziseră cu toţii vorbindu-se atât de des despre Sissy – la fel de mult ca şi despre familia Mac Carthy – încât n-ar mai fi fost nevoie să li se fi făcut cunoştinţă cu dânsa. Pentru toţi Sissy era o soră mai mare a lui Prichindel care se întorcea acasă, de unde s-ar fi părut că nu plecase decât în ajun.

Numai Grip nu fusese de faţă la această scenă, dar se poate afirma că – în ciuda faptului că n-o văzuse niciodată – el ar fi recunoscut-o pe tânăra fată, soră cu al său boy, dintr-o singură privire. De altfel, Vulcan urma să fie semnalat cât de curând în zona stâncilor submarine ale Canalului Sfântul Gheorghe. Familia ar fi fost atunci strânsă toată laolaltă.

În ce priveşte viaţa pe care o dusese fetiţa, o puteţi ghici cu uşurinţă – întocmai ca existenţa tuturor acelor sărmani copii din Irlanda. La şase luni după fuga lui Prichindel, Hard murise de pe urma unui acces de beţie, astfel încât a fost nevoie ca Sissy să fie trimisă înapoi la casa de caritate din Donegal, unde a mai rămas încă doi ani încheiaţi. Însă nu putea să fie ţinută acolo la nesfârşit. Erau doar atâţia alţi nefericiţi ce-şi aşteptau rândul!… Avea atunci aproape nouă ani şi, la nouă ani trebuie să ştii să nu mai ai nevoie de alţii pentru a te întreţine. Dacă nu poţi intra în slujbă, adică să devii o maid116 a cărei leafă se reduce adesea la casă şi masă, nu se găseşte de lucru prin atâtea fabrici? Sissy a fost deci trimisă la Belfast, unde filaturile oferă locuri pentru o lume întreagă de muncitori. Acolo, şi-a dus traiul cu cele câteva pence câştigate în fiecare zi, în mijlocul pulberii nesănătoase de in, bruftuluită, lovită, neavând pe nimeni care s-o apere şi, cu toate acestea, mereu bună, blândă, serviabilă, căci – de altfel – era deprinsă de mult cu brutalităţile vieţii.

Vieţuind în mijlocul acestei stări de lucruri, Sissy nu mai vedea nici o posibilitate de îmbunătăţire a situaţiei. Era parcă într-o prăpastie în care se înfunda tot mai mult. Şi, chiar în clipa când se îndoia că vreodată va mai putea s-o scoată cineva de-acolo, iată o mână ce-o înşfăca. mâna micuţului ce-i datorase primele mângâieri, ajuns acum şeful unei case de comerţ! Da, el o smulsese din acel infern de la Belfast, iar acum dânsa se găsea la el – acasă la el! – unde avea să devină doamna acelei întreprinderi comerciale – da, doamna, i-o repeta Prichindel, doamna şi nu servitoarea…!

Cum, ea… să fie servitoare?… Oare Kat ar fi îngăduit aşa ceva?… Sau Bob, ar fi lăsat-o să-i facă munca lui?… Şi ce, Prichindel i-ar fi dat voie?

— Aşadar, vrei să mă ţii la tine? a întrebat ea.

— Da, vreau, Sissy dragă!

— Dar, cel puţin, am să pot munci în aşa fel încât să nu-ţi fiu o povară?

— Da, Sissy.

— Ei, şi atunci ce am să fac?

— Nimic, Sissy.

Şi nu putea să fie convins în nici un fel. Adevărul este însă că, o săptămână mai târziu – şi asta după ce spusese sus şi tare că e dorinţa ei neabătută – Sissy era instalată îndărătul tejghelei, după ce fusese pusă la curent cu noile ei atribuţii. Şi, pe legea mea, pentru clientelă a însemnat o atracţie în plus această graţioasă fată, reînsufleţită de noua ei existenţă, înzestrată cu o fizionomie atât de amabilă şi de inteligentă, după cum se şi cuvenea pentru patroana firmei Little Boy and Co!

Una dintre cele mai vii dorinţe ale lui Sissy era de a-l vedea ivindu-se în prag pe fochistul-şef de pe Vulcan. Ea aflase despre comportarea lui Grip în timpul anilor de ragged-school. Ştia că el moştenise îndatoririle ei de protectoare a copilului, pe care-l scăpa de brutalităţile lui Hard. Ceea ce făcuse dânsa, spre a-l apăra de acea cumplită megeră, făptuise şi Grip ca să-l păzească de Carker şi de banda lui. Şi apoi, fără devotamentul acestui băiat viteaz, sărmanul micuţ ar fi pierit în timpul incendiului şcolii. Fochistul-şef se putea deci bizui pe o bună primire la întoarcere. Însă călătoria i se prelungise de astă dată datorită unor necesităţi comerciale şi anul l885 s-a încheiat mai înainte ca Vulcan să fi revenit la ţărmurile Mării Irlandei.

În rest, când se mai amestecă şi norocul, totul duce la succes. Inventarul, stabilit la 3l decembrie, a dat rezultate superioare celor dinainte. Mai mult de două mii de lire sterline, asta era în clipa aceea averea casei Pungilor sărace, scutită de orice fel de datorii, lucru recunoscut ca fiind exact de către domnul O'Brien. Cinstitul neguţător n-a putut decât să-l felicite pe tânărul patron, îndemnându-l să acţioneze întotdeauna cu cea mai mare prudenţă.

— Este uneori mai greu să-ţi poţi păstra avutul decât a fost să ţi-l agoniseşti, i-a spus el, înmânându-i actele inventarului.

— Aveţi dreptate, i-a răspuns Prichindel şi, vă rog să mă credeţi, domnule O'Brien, că nu o să mă las târât de lăcomie. Totuşi, îmi pare rău că banii depuşi la Banca Irlandei nu au o folosinţă mai rentabilă… Sunt bani care dorm şi, atunci când dormi, nu lucrezi…

— Nu, băiatul meu, ei se odihnesc şi odihna le este la fel de trebuincioasă banilor ca şi oamenilor.

— Şi, cu toate acestea, domnule O'Brien, dacă s-ar ivi o ocazie bună…

— N-ar fi de ajuns să fie bună, ar trebui să fie excelentă.

— De acord, şi în acest caz sunt sigur că dumneavoastră aţi fi cel dintâi să mă sfătuiţi…

— Să profiţi de ea?… Cu siguranţă, băiatul meu, dar cu condiţia ca asta să intre în genul tău de afaceri.

— Tot aşa înţeleg şi eu, domnule O'Brien, căci niciodată nu are să-mi vină ideea să înfrunt riscul de-a mă vârî în operaţiuni la care nu mă pricep. Însă, acţionând întotdeauna cu prudenţă, poţi căuta să-ţi dezvolţi propriul negoţ…

— Iar, în asemenea Condiţii, n-aş avea dreptate să nu te aprob, băiatul meu, şi dacă am să aflu de vreo afacere foarte sigură… da… poate… În sfârşit, vom mai vedea!

Căci, în înţelepeiunca sa, fostul negustor nu voia să se angajeze mai mult.

O dată vrednică de pomenit între toate – o dată ce merită să fie însemnată cu creionul roşu pe calendarul bazarului Pungilor sărace – a fost aceea de 23 februarie.

În acea zi, Bob, căţărat în vârful unei scări, în fundul magazinului de jucării, era cât pe ce să se rostogolească pe podea când s-a auzit strigat în felul următor:

— Oh, vergi de zburător…

[117]. Oh!

— Grip! a strigat Bob, dându-şi drumul să alunece până jos, întocmai ca un puşti pe-o balustradă.

— Eu însumi. And Co!… Prichindel îi sănătos?… Kat e sănătoasă?… Domnul O'Brien este sănătos?… Mi se pare că n-am uitat pe nimeni, nu?

— Pe nimeni?… Dar pe mine, Grip?

Cine rostise aceste cuvinte?… O tânără, strălucind de voie-bună, care a păşit în întâmpinarca fochistului-şef de pe Vulcan şi, fără să se sinchisească vreun pic de etichetă, l-a sărutat zgomotos pe amândoi obrajii.

— Poftim? a strigat Grip, cât se poate de tulburat de întâmplare. Do'n-'şoară… Eu nu vă cunosc… Cum?… Prin urmare, aici sărutaţi oamenii fără să-i cunoaşteţi…?

— Atunci, am s-o iau de la început, până ce-o să facem cunoştinţă…

— Păi, ea este Sissy, Grip… Sissy!… Sissy! repeta Bob hohotind de râs. Prichindel şi Kat tocmai pătrundeau şi dânşii în magazin. Or, iată că împieliţatul ăsta de Grip – şmecher nevoie mare, se vede treaba – n-a vrut să priceapă nimic din explicaţiile ce i s-au dat, până când n-a înapoiat domnişoarei în cauză sărutările pe care le primise de la aceeaşi domnişoară. Cât de fermecătoare, de fragedă şi de voioasă i s-a mai părut Sissy! Şi, cum tocmai adusese din America o frumoasă trusă de călătorie, el a susţinut pe dată că o luase ca să i-o ofere lui Sissy… că avusese el presimţirea că avea s-o întâlnească la bazarul lui Little Boy… încât Sissy a fost de-a dreptul forţată să-i accepte cadoul – lucru pentru care adevăratul său destinatar nu s-a arătat câtuşi de puţin nemulţumit.

Cât de plăcut se scurgeau acum zilele în magazinul din Bedfort-street! De fiecare dată când nu era reţinut la bord, Grip „nu mai demara” – ca să folosim una dintre propriile lui expresii. Neîndoielnic, se afla îndărătul tejghelei Pungilor sărace o atracţie – ca să nu spunem un magnet – a cărei înrâurire se făcea simţită până în docuri şi care îl reţinea pe lângă Sissy după ce îl atrăsese spre dânsa. Ce vreţi? Este greu să rezişti acestor legi ale naturii. Şi, de bună seamă, Prichindel nu putuse să nu bage de seamă ce se petrecea între dânşii.

— Nu-i aşa că e drăguţă sora mea mai mare? l-a întrebat el într-o bună zi pe Grip.

— Sora ta mai mare, my boy? Păi, să nu fi fost ea drăguţă şi tot ar fi fost!… Să fi fost ea urâtă şi tot n-ar fi fost! Să fi fost ea rea…

— Să fi fost rea… Sissy?… Oh, Grip!

— Da… spun numai tâmpenii!… Asta-i din cauză că nu ştiu să mă exprim… Da' dac-aş şti eu să mă exprim…

Ba, dimpotrivă, el se exprima cât se poate de bine – cel puţin astfel gândea Kat. Şi nu trecuseră nici trei săptămâni de la întoarcerca lui Grip de pe mare, că ea îi şi spunea lui Prichindel:

— Grip al nostru e întocmai ca animalele care-şi schimbă blana… Din cenuşiu cum era, este pe cale să-şi reia culoarea naturală… culoarea lui albă… şi nu cred să mai rămână multă vreme la bordul lui Vulcan…!

Domnul O'Brien era şi el de aceeaşi părere.

Totuşi, la l5 martie, când Vulcan se pregătea să pornească în cursă spre America, fochistul său şef, pe care întreaga familie îl însoţise până în port, se găsea la postul lui. Să fi fost oare adevărat – cel puţin aşa pretindea dânsul – că Vulcan nu se putea lipsi de el?

Atunci când s-a întors, la 3 mai, după şapte săptămâni de absenţă, ai fi zis că schimbarea lui de culoare era şi mai vădită. Desigur, i s-a făcut aceeaşi primire călduroasă, ca de obicei. Rând pe rând, Prichindel, Kat şi Bob l-au strâns în braţe cu toată dragostea. Dar îmbrăţişările sale nu mai erau la fel de convingătoare şi el s-a mulţumit să depună o singură sărutare pe obrazul drept al lui Sissy care, de altfel, nu l-a sărutat decât o singură dată pe obrazul stâng. Ce însemna, a drept vorbind, această reţinere?… Grip avea un aer mai grav, Sissy devenea mai serioasă atunci când se găseau faţă-n faţă, ceea ce făcea să se strecoare o oarecare stânjeneală în atmosfera micilor reuniuni de seară ale familiei. Şi, la ora când Grip se retrăgea spre a se reîntoarce la bord, atunci când Prichindel îl întreba:

— Pe mâine, nu-i aşa, bunul meu Grip?! El răspundea, cel mai adesea:

— Nu… mâine… e zor mare în camera cazanelor… O să-mi fie cu neputinţă să vin!

Însă, a doua zi, bunul Grip revenea întocmai ca şi în ajun, ba chiar cu un ceas mai devreme. Şi, fenomen extraordinar, era lucru sigur că pielea lui se făcea din zi în zi tot mai albă.

Vă veţi gândi, fără îndoială, că Grip se găsea într-o stare psihologică numai bună să accepte propunerea de a-şi părăsi meseria de fochist, ca să intre ca asociat la casa Little Boy and Co. Cel puţin asta era părerea lui Prichindel; însă el s-a ferit să-i dezvăluie lui Grip ce gândeşte în această privinţă. I se părea că ar fi mai bine să-l lase să se hotărască singur să vină.

Şi asta mai-mai că s-a întâmplat, pe la începutul lunii mai.

— Merg bine afacerile, în continuare?… întrebase Grip numaidecât.

— După cum poţi judeca şi singur, i-a răspuns Prichindel. Magazinele noastre nu se golesc niciodată.

— Da… e ceva lume…!

— Multă, Grip, şi mai cu seamă de când s-a instalat Sissy la tejghea.

— Asta nu mă miră, my boy! Nu pot pricepe cum cineva din Dublin, ba chiar din toată Irlanda, să vrea să cumpere ceva care să nu fie vândut de mâna ei!

— Adevărul este că ar fi şi greu să fii servit de o tânără mai amabilă…

— Şi mai… şi mai… a replicat Grip, care n-a mai izbutit să găsească altă comparaţie vrednică de Sissy.

— Şi mai inteligentă! a adăugat Prichindel.

— Aşadar, e bine, sănătoasă?… a reluat Grip.

— Dacă-ţi spun!

— Şi domnu' Balfour?

— Tot aşa şi domnul Balfour.

— Da' nu de sănătatea lui vorbesc eu! a răspuns Grip, poate niţel cam prea repezit. Ce mă interesează pe mine sănătatea lu' domnu' Balfour?

— Însă pe mine nu mă lasă indiferent, Grip! Domnul Balfour ne este de mare folos… Este un contabil nemaipomenit…

— Da' se pricepe la meseria lui?

— Perfect.

— Nu crezi că e niţel cam bătrân?

— Nu… nu arată deloc bătrân!

— Hm!

Şi acest „hm” părea să spună că domnul Balfour nu va întârzia să atingă limitele extremei bătrâneţi.

Conversaţia s-a oprit aici. Însă, atunci când Prichindel a crezut că este de datoria lui să le repete ce vorbiseră, buna Kat şi domnul O'Brien au început să zâmbească.

Ba surâdea până şi puştiul de Bob, care se vâra, ca întotdeauna, unde nu-i fierbea oala. Tot dânsul, după cinci sau şase zile, îl întreba pe Grip:

— Oare Vulcan nu urmează să plece în curând pe mare?

— Aşa se vorbeşte, după cât s-ar părea, a replicat Grip, a cărui frunte s-a întunecat întocmai ca marea ce se acoperă de nori când suflă briza dinspre sud-vest.

— Şi atunci, a reluat And Co. tu ai să aprinzi iar focul la cazane numai uitându-te la ele…?

Este cât se poate de adevărat că ochii fochistului-şef străluceau de mândrie. Dar, fără îndoială, asta nu a durat decât până în clipa în care Sissy a străbătut magazinul, graţioasă şi surâzătoare, oprindu-se o clipă ca să spună:

— Domnule Grip, n-aţi vrea să-mi daţi cutia aceea de ciocolată?… Eu nu sunt de ajuns de înaltă…

Şi Grip ajungea până la acea cutie. Sau:

— Nu vreţi să-mi daţi jos căpăţâna aceea de zahăr?… Eu nu sunt de-ajuns de puternică…

Şi Grip dădea jos căpăţâna de zahăr.

— Are să fie lungă călătoria asta? l-a întrebat iarăşi Bob, care, cu înfăţişarea lui de pişicher şi cu privirile sale piezişe, părea că îşi bate joc de bunul prieten Grip.

— Foarte lungă, după cât cred! i-a răspuns fochistul scuturând din cap. Pe puţin patru-cinci săptămâni…

— Aş! Cinci săptămâni zboară iute!… Am crezut că ai să-mi spui cinci luni!

— Cinci luni?… De ce nu cinci ani! a strigat Grip, la fel de zdruncinat ca un biet nenorocit care s-a căpătuit cu cinci ani de puşcărie.

— Atunci… tu eşti într-adevăr fericit, Grip?

— Păi… cum ai vrea să fiu?… Da! Sunt…

— Un mare prost, asta da!

Şi, îndată după aceea, Bob a rupt-o la fugă, făcând o strâmbătură cât se poate de semnificativă.

La drept vorbind, Grip nici nu mai trăia, căci asta nu înseamnă viaţă să-ţi petreci vremea izbindu-te cu capul prin toate ungherele, aşa cum se loveşte o muscă de abajurul unei lămpi. Era deci cât se poate de nimerit să plece, dacă tot nu se hotăra să rămână, lucru care s-a petrecut pe data de 22 iunie.

Pe durata acestei noi absenţe a lui Grip, casa Little Boy s-a ocupat de o anumită afacere, aprobată de domnul O'Brien, şi care avea să-i aducă frumoase beneficii. Era vorba despre o jucărie pe care un inventator tocmai o născocise şi căreia Prichindel n-a şovăit să-i cumpere brevetul.

Jucăria s-a bucurat de un succes cu atât mai mare cu cât firma Little Boy and Co, adică doi băieţi tineri, îi monopolizase vânzarea. Înainte de a pleca la mare, întreaga gentry puştească dorea să-şi ofere acest nou cadou care era destul de costisitor şi Bob, anume pus să vândă acel articol, n-a mai izbutit să facă faţă nerăbdării clientelei sale. A fost nevoie ca Sissy să-i sară în ajutor, iar vânzarea n-a mers mai rău, ba dimpotrivă! Cât priveşte băcănia, în ciuda faptului că avea un vad atât de bun, şi-a văzut încasările depăşite de acelea ale raionului de jucării. La urma urmelor, întrucât totul se însuma în casa Pungilor sărace, casierul nu s-a arătat câtuşi de puţin întristat. Numai prin asta, capitalul a sporit cu câteva sute de guinee. Era chiar foarte probabil că, dacă vânzările nu aveau să scadă şi se mai adăugau şi beneficiile obţinute de obicei în preajma Crăciunului, inventarul încheiat la 3l decembrie urma să se cifreze la trei mii de lire sterline.

Iată, aşadar, ce îi îngăduia tânărului patron al Pungilor sărace să-i întocmească o zestre frumoasă patroanei de la Little Boy and Co. dacă i-ar fi venit într-o bună zi cheful să se mărite! Şi de ce să nu mărturisim că Grip, un tânăr ce arăta bine ca persoană şi ar fi fost un soţ desăvârşit, îi plăcea, cu toate că dânsa n-ar fi vrut s-o recunoască în ruptul capului? Nu este mai puţin adevărat că toată lumea din casă ştia acest lucru. Dar, vedeţi dumneavoastră, avea oare Grip să se hotărască să-i ceară mâna?… Ar fi putut cumva să se lipsească de dânsul cei din marina comercială?… Iar cazanele de pe Vulcan ar mai fi fost în stare să funcţioneze dacă el nu se afla la post?… Şi, pe urmă, nu râsese dânsul de mai-mai să-şi scrântească fălcile atunci când Prichindel îi spusese că poate i-ar veni şi lui pofta să se însoare…?

După întoarcerca lui Vulcan, care se petrecuse la 29 iulie, fochistul-şef s-a arătat şi mai stingherit, mai stângaci, mai trist, mai întunecat la faţă… în sfârşit, mai nefericit ca oricând înainte. Nava lui trebuia să iasă iar în larg la l5 septembrie… Oare, de astă dată avea să plece din nou şi el?

Lucrul acesta ar fi fost cu putinţă, întrucât Prichindel – v-aţi fi putut aştepta la atâta răutate din partea lui? – era ferm hotărât să nu zorească deloc un deznodământ, inevitabil de altfel, atâta vreme cât Grip nu-şi asuma răspunderea s-o ceară oficial pe Sissy în căsătorie. La urma urmelor, era vorba despre sora lui mai mare, a cărei existenţă depindea de dânsul, căreia avea datoria să-i asigure o viaţă fericită… Or, cea dintâi condiţie şi care se impunea de la sine – o condiţie sine qua non adică – urma să fie aceea ca Grip să-şi părăsească meseria de marinar şi să fie de acord să intre în casă în calitate de asociat… Dacă nu, nu!

Totuşi, de astă dată, Grip a fost atât de tare strâns cu uşa, încât normal ar fi fost să.se pronunţe şt nu să se încăpăţâneze mai departe.

Şi, într-adevăr, într-o bună zi, pe când îi tot dădea târcoale lui Kat – căci dinaintea acestei vrednice femei el îşi deschidea mai bucuros sufletul – bătrâna i-a spus, fără a da de bănuit că o face într-adins:

— N-aţi băgat de seamă, domnu' Grip, că Sissy a noastră se face din ce în ce mai fermecătoare?

— Nu… i-a răspuns Grip… eu n-am băgat de seamă… Pentru ce-aş fi băgat de seamă?… Eu nici nu mă uit…

— Ah, dumneavoastră nici nu vă uitaţi?… Ei bine, deschideţi ochii şi veţi vedea ce fată frumoasă avem noi aici!… Ştiţi că merge pe nouăsprezece ani…?

— Cum adică?… De pe acum?… a replicat Grip, care ştia ce vârstă are Sissy, cu aproximaţie de cel mult o oră-două. Mai mult ca sigur că vă înşelaţi, doamna Kat…

— Nu mă înşel deloc… nouăsprezece anişori… Şi va trebui în curând s-o mărităm… Prichindel are să-i găsească un băiat bun… aşa, la vreo douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani… Tii, ia te uită, cam de vârsta dumneavoastră!… Tot ce ne-am dori noi ar fi să fie un om în care să poţi avea deplină încredere… Da' nu din marină, de exemplu, nu… nu din marină! Ce vreţi, lume care călătoreşte… Ei, sigur că da, n-au decât să se înfăţişeze!… Marinarii şi miri! Aşa ceva nu se potriveşte nicicum!… Şi, pe deasupra, întrucât Sissy va avea o zestre frumoasă…

— La drept vorbind, nici n-ar avea nevoie… a băgat de seamă Grip.

— Este adevărat… o persoană atât de binevoitoare… Dar zestrea nu strică deloc, pentru a încropi o gospodărie… Aşa că, tânărul nostru stăpân nu va întârzia să-i găsească…

— Şi are pe vreunu' în vedere…?

— Cred şi eu!

— Unu' care dă des p-aici pe la bazar…?

— Destul de des.

— Eu îl cunosc?

— Nu… după cât s-ar părea, dumneavoastră nu-l cunoaşteţi! a răspuns Kat, privindu-l ţintă pe Grip, care şi-a lăsat ochii în pământ.

— Şi… do'n'şoara Sissy îl place pe omu' ăsta? a întrebat el, cu vocea gâtuită de emoţie, încât vorbele îi ieşeau cu greu din gâtlej.

— Păi… nu prea se ştie… Cu indivizi dintr-ăştia, care nu se mai hotărăsc odată să se pronunţe…

— Doamne, ce de proşti mai sunt pe lume! a făcut Grip.

— Asta e şi părerea mea, i-a răspuns buna Kat.

Însă răspunsul ei, spus verde-n faţă fochistului, nu l-a împiedicat câtuşi de puţin pe acesta s-o pornească iarăşi pe mare, o săptămână mai târziu, adică la l5 septembrie. În sfârşit, atunci când s-a întors din cursă, la 29 octombrie, era cât se poate de vădit că luase între timp o mare hotărâre; atât doar că se păzea foarte tare s-o şi formuleze în cuvinte.

Ce-i drept, avea şi timp: Vulcan urma să rămână cel puţin două luni în portul său de înregistrare. Se socotise că era nevoie să i se facă reparaţii importante, să i se modifice maşinile, să i se schimbe cazanele. S-ar fi putut întâmpla ca ochii lui Grip să fi degajat prea multă căldură în cursul ultimei călătorii, căci tolele

[119]tora din urmă parcă fuseseră străpunse de câte două sau trei puncte de foc.

Două luni sunt mai mult decât este nevoie, mai cu seamă atunci când nu ai de pronunţat decât un singur cuvânt.

— Do'n'şoara Sissy nu e măritată? o întrebase el pe Kat, de cum pătrunsese în magazin.

— Nu încă, dar asta nu are să întârzie mult… Arde de nerăbdare! – aşa îi răspunsese buna femeie.

Se înţelege de la sine, nu-i aşa, că, dacă Vulcan era dezarmat

[119], fochistul nu mai avea nimic de făcut la bord. Astfel încât, să nu ne prindă mirarea dacă el se afla adesea – ca să nu spunem întotdeauna – la bazarul lui Little Boy. Numai dacă ar fi locuit acolo ar fi putut rămâne mai mult timp. Ei bine, nici în toată vremea asta lucrurile nu au înaintat câtuşi de puţin.

Reparaţiile lui Vulcan fiind încheiate la capătul răstimpului pomenit mai sus, plecarea în cursă fusese fixată pentru o săptămână mai târziu. Şi nătărăul ăsta de Grip încă nu deschisese gura – cel puţin ca să spună ceea ce toată lumea aştepta de la dânsul.

Or, iată că în prima săptămână a lunii decembrie s-a petrecut un incident neaşteptat.

O scrisoare din Australia, adresată domnului O'Brien, ca răspuns la ultima pe care o expediase dumnealui acolo, cuprindea următoarea ştire:

Doamna şi domnul Martin Mac Carthy, Murdock, soţia acestuia şi fetiţa lor, ca şi Sim şi Pat, care li s-au alăturat, s-au îmbarcat la Melbourne, ca să se întoarcă în Irlanda. Norocul nu le surâsese şi ei se întorceau în ţară la fel de nevoiaşi ca şi în perioada în care o părăsiseră. Îmbarcaţi pe o navă de emigranţi – un vas cu pânze, anume Queensland, ce nu avea să poată face traversarea decât anevoie şi în timp îndelungat – ei nu urmau să ajungă la Queenstown mai devreme de trei luni de zile.

Câtă amărăciune l-a cuprins pe Prichindel la primirea acestor veşti! Cei din familia Mac Carthy rămăseseră la fel de nefericiţi, îşi pierduseră locurile de muncă, erau lipsiţi de mijloace… Dar, în sfârşit, el putea acum să-şi revadă familia adoptivă… Avea să le vină în ajutor… Ah, de ce nu ajunsese de zece ori mai bogat, ca să le îmbunătăţească situaţia de zece ori mai mult!

După ce l-a rugat pe domnul O'Bricn să-i încredinţeze această scrisoare, a încuiat-o în biroul său şi, – lucru cât se poate de ciudat – începând din ziua aceea n-a mai adus vorba despre dânşii. Ai fi zis că, de la primirca sus-pomenitei scrisori, s-ar fi păzit să mai vorbcască despre foştii fermieri de la Kerwan.

Scrisoarea aceea a avut un efect neaşteptat asupra lui Grip. Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? O, inimă omenească, tu nu te schimbi, chiar dacă baţi în pieptul unui fochist-şef! Alde Mac Carthy erau pe punctul de-a se întoarce în ţară; se prea poate ca Pat şi Sim să fie doi flăcăi cât se poate de arătoşi, iar Prichindel îi iubea atât de mult… îi erau ca fraţii… Poţi să ştii dacă n-o să vrea s-o dea după unul dintre ei pe aceea care îi era ca o soră bună?… Pe scurt, Grip a devenit gelos, îngrozitor de gelos, astfel încât, într-o zi de 9 decembrie, s-a hotărât să pună capăt acestei stări de lucruri. Însă, chiar în aceeaşi dimineaţă, Prichindel, luându-l la o parte, i-a spus:

— Vino în biroul meu, Grip… Trebuie să-ţi vorbesc.

Grip s-a făcut dintr-o dată alb la faţă – să fi avut presimţirea vreunei grave situaţii viitoare? – şi l-a urmat pe Prichindel.

De îndată ce s-au aflat singuri, aşezaţi faţă-n faţă, patronul Pungilor sărace i s-a adresat fochistului pe un ton aspru:

— Probabil că voi avea de încheiat o afacere destul de însemnată şi o să am nevoie de banii tăi.

— În sfârşit, i-a răspuns Grip, n-aş zice că-i prea devreme! Şi de câţi ai nevoie?

— De tot ce ai depus la Casa de economii.

— Ia-ţi cât îţi trebuie.

— Uite, aici e livretul tău… Semnează-l ca să-i pot ridica astăzi, nu mai târziu…

Grip a deschis livretul de economii şi a semnat.

— Cât priveşte beneficiul tău, n-am să-ţi mai spun nimic.

— Nici că merită osteneala!

— Deoarece, cu începere din această zi, tu faci parte din casa Little Boy and Co.

— În ce calitate…?

— În calitate de asociat.

— Da'. vaporu' meu?

— Vei cere să fii concediat!

— Păi… şi meseria mea?

— Ai să renunţi la dânsa.

— Da' de ce să renunţ la ea?

— Pentru că te vei căsători cu Sissy.

— Mă voi căsători… cu… cu do'n'şoara Sissy! a repetat Grip, care părea că nu mai pricepe nimic.

— Da… pentru că aşa doreşte dânsa.

— Ah… dânsa doreşte ca să…

— Da… Şi, cum şi tu vrei la fel, să…

— Eu!… Vreau eu…?

Grip nu ştia ce răspunde; el nu mai înţelegea o iotă din tot ce-i spunea Prichindel. Atunci şi-a luat bereta, a pus-o pe cap, a scos-o iar, a lăsat-o pe un scaun, s-a aşezat peste ea, toate astea fără ca măcar să-şi dea seama ce face.

— Haide, i-a spus Prichindel, vei fi silit să-ţi cumperi alta pentru cununie. Desigur că avea să-şi cumpere alta, dar nu a izbutit să afle niciodată cum se hotărâse căsătoria lui. Vreo douăzeci de zile în şir n-a mai putut nimeni să-l scoată din buimăceală – nici măcar Sissy! Asta urma să-i treacă… după ceremonie.

Ceea ce s-a şi adeverit. Fapt este că, în 24 decembrie, într-o frumoasă dimineaţă, Grip a îmbrăcat un costum negru, de parcă ar fi mers la priveghi, iar Sissy o rochie albă, ca şi cum s-ar fi dus la bal. Domnul O'Brien, Prichindel, Bob şi Kat şi-au pus hainele de duminică, în ciuda faptului că era într-o vineri. Apoi, două trăsuri au tras la uşa Pungilor sărace, pentru a conduce toate aceste persoane la capela catolică şi romană din Bedfort-street. Şi, atunci când Grip şi Sissy au ieşit din capelă, după o jumătate de oră, iată, nu numai că erau căsătoriţi, ba, lucru care nu va mira pe nimeni, chiar unul cu altul!

În afară de asta, nimic nu se schimbase în clipa când voioasa societate s-a întors la bazarul firmei Little Boy and Co. Iar vânzărilc au fost reluate, căci nu puteau închide, în ajunul Crăciunului şi în nasul numeroasei lor clientele, un bazar cu un vad atât de bun.