Capitolul XIV CU MAREA IZBIND FURIOASĂ DIN TREI PĂRŢI.

La l5 martie – cam la trei luni după cununia lui Grip cu Sissy – vasul cu pânze Doris părăsea portul Londonderry şi ieşea în larg, mânat de o briză prielnică dinspre nord-est.

Londonderry este capitala comitatului cu acelaşi nume, care se învecinează cu comitatul Donegal în partea septentrională a Irlandei. Locuitorii Londrei îi spun Londunderry, întrucât acest comitat aparţine aproape în întregime corporaţiilor din capitala Insulelor Britanice, ca urmare a confiscărilor de pământuri de odinioară şi pentru că banii londonezilor au reînălţat oraşul din ruine. Însă Paddy, de vreme ce nu poate protesta altcum, îl numeşte pur şi simplu Derry, lucru pentru care n-ai avea de ce să-l ţii de rău.

Reşedinţa sus-pomenitului comitat este un oraş important, situat în apropierea malului stâng şi a vărsării fluviului Foyle în mare. Străzile sale sunt largi, aerisite, curat întreţinute, nu prea animate, în ciuda faptului că populaţia lui numără cincisprezece mii de locuitori. Pot fi văzute promenade pe locul unde erau amplasate fostele fortificaţii, o catedrală episcopală cocoţată în vârful colinei urbane ca şi câteva vestigii – aproape de nerecunoscut – ale abaţiei Sfânta Colomba şi ale lui Tempal More, remarcabil edificiu construit în veacul al XII-lea.

Activitatea portului, care este însemnată, cuprinde exportul unor mari cantităţi de mărfuri – ardezie, bere, vite – şi, trebuie neapărat s-o spunem, a unui mare număr de emigranţi. Şi câţi oare dintre aceşti nefericiţi irlandezi, alungaţi de mizerie, se mai întorc în ţara lor de baştină?

Nu-i deloc lucru de mirare, fără îndoială, că un schooner – altminteri spus, o goeletă – a părăsit portul Londonderry, deoarece sute de vase coboară sau urcă zilnic prin intrarea îngustă a golfului Lough-Foyle. Şi pentru ce ar fi fost luată în seamă plecarca corăbiei Doris în mijlocul unui du-te-vino de nave maritime care atinge, anual, cifra de şase sute de mii de tone?

Asemenea observaţie este întemeiată. Dar, dacă această goeletă merită să ne atragă atenţia în chip deosebit, este pentru că ca îl poartă pe Cezar şi norocul său. Cezar este de astă dată Prichindel, iar norocul – încărcătura pe care nava o transportă la Dublin.

Însă din ce cauză tânărul patron al lui Little Boy and Co se afla atunci la bordul lui Doris?

Iată dar ce se petrecuse:

După cununia lui Sissy cu Grip, cei de la Pungile sărace fuseseră foarte ocupaţi ţinând seama de afacerile prilejuite de Anul nou – inventarul de sfârşit de an, năvala clientelei, pe zi ce trecea tot mai numeroasă, înfiinţarca unor noi raioane în bazar ş.a.m.d. Grip se pusese foarte serios pe treabă, în ciuda faptului că încă nu-şi revenise din uluirea sa matrimonială. Ce-i drept, împrejurarea că ajunsese soţul acestei fermecătoare Sissy i se părea un adevărat vis, ce avea să se spulbere la trezire.

— Te asigur eu că eşti căsătorit, îi tot repeta Bob.

— Da… mi se pare şi mie că aşa-i, Bob. Şi, cu toate astea… uneori… parcă nici nu-mi vine să cred!

Anul l887 a început deci în condiţii cât se poate de bune. Una peste alta, Prichindel nu şi-ar fi putut dori altceva decât ca această stare de lucruri să continue, dacă n-ar fi fost preocuparea serioasă, care nu-i dădea pace o clipă, şi anume să le asigure o soartă mai bună celor din familia Mac Carthy, de îndată ce sărmanii oameni aveau să păşească iarăşi pe pământul Irlandei.

Mai sosiseră ceva ştiri despre Queensland, la bordul căreia alde Mac Carthy se îmbarcaseră la Melbourne? Nu, şi în timpul primelor două luni ale noului an urmărirea stăruitoare a corespondenţelor maritime nu adusese nimic nou, până când la data de l4 martie au putut fi citite următoarele rânduri în Shipping-Gazette: „Steamer-ul Burnside a întâlnit velierul Queensland în 3 curent, la travers

[121]Asuncion.

Bastimentele cu vele care vin din mările Sudului nu-şi pot scurta parcursul străbătând Canalul Suez, căci este greu, fără impulsul unei maşini, să urce în Marea Roşie. A urmat aşadar că, pentru traversada din Australia până în Europa, Queensland a fost nevoit să urmeze ruta ce ocoleşte Capul Bunei Speranţe şi, în epoca aceasta, se găsea încă în plin Ocean Atlantic. Dacă vântul avea să-i fie prielnic, urma să mai facă între cincisprezece zile şi trei săptămâni ca să ajungă la Queenstown. Deci, până atunci, era nevoie de multă răbdare.

Totuşi, această întâlnire dintre Queensland şi Burnside fusese un lucru liniştitor. Cu siguranţă că Prichindel avusese o idee foarte bună să citească acest număr al lui Shipping-Gazette şi făcuse cu atât mai bine cu cât, parcurgând ştirile comerciale, dăduse peste un anunţ redactat în felul următor: „Londonderry, l3 martie. Poimâine, l5 curent, va fi pusă în vânzare prin licitaţie publică încărcătura schooner-ului Doris din Hamburg cuprinzând o sută cincizeci de tone de mărfuri diverse – poloboace de alcool, butoaie mari de vin, cutii cu săpun, butoaie de cafea, saci cu mirodenii – totul la cererea domnilor Harrington-fraţii, creditori etc.” Prichindel căzuse pe gânduri citind acest anunţ. I-a trecut atunci prin minte că avea, poate, ocazia să încerce o operaţie avantajoasă. În împrejurările în care avea să fie vândută Doris, încărcătura ei putea să ajungă la un preţ de nimic. Nu era oare un prilej să cumpere asemenea articole ce se desfac de obicei cu amănuntul – acele poloboace cu alcool, aceste butoaie mari cu vin, care puteau fi adăugate comerţului de băcănie?… Gândul îi muncea atât de tare creierii, încât eroul nostru s-a dus să se consulte cu domnul O'Brien.

Fostul negustor a citit anunţul, a ascultat raţionamentele tânărului băiat, a chibzuit ca un om care nu se angajează niciodată în mod uşuratic, şi în cele din urmă i-a răspuns:

— Da… este o afacere… Toate aceste mărfuri, dacă faci rost de ele ieftin, pot fi vândute cu un mare beneficiu… Însă cu două condiţii: să fie de o calitate excelentă şi să le obţii cu cincizeci sau şaizeci la sută sub preţul pieţii.

— Cred acelaşi lucru ca şi dumneavoastră, domnule O'Brien, a făcut Prichindel, însă adaug că nu m-aş pronunţa atâta vreme cât n-am văzut încărcătura de pe Doris… Am să plec deseară la Londonderry.

— Ai dreptate şi eu te voi însoţi, băiatul meu, i-a spus domnul O'Brien.

— Aţi avea atâta amabilitate…?

— Da… Vreau să văd cu ochii mei… Mă pricep la astfel de mărfuri… Încărcături dintr-astea am cumpărat şi am vândut toată viaţa…

— Vă mulţumesc, domnule O'Brien, şi nu ştiu cum să vă dovedesc recunoştinţa mea…

— Să încercăm să obţinem un profit frumos din această afacere, nici nu-mi doresc altceva mai bun.

— Nu e timp de pierdut… a reluat Prichindel. Vânzarea este anunţată pentru poimâine, fără nici o amânare…

— Şi eu sunt gata de plecare, băiatul meu… Numai o clipă, să-mi iau sacul de călătorie… asta nu durează mult! Mâine vom proceda cu toată luarea-aminte la examinarea încărcăturii de pe Doris.- Poimâine, o cumpărăm sau nu, în funcţie de calitatea şi de preţul ei, iar seara, la drum înapoi la Dublin!

Prichindel s-a dus apoi în cea mai mare grabă să-i vestească pe Grip şi pe Sissy că avea de gând să plece în cursul aceleiaşi seri la Londonderry… Pentru o anumită operaţie ce-şi pusese în gând s-o ducă la bun sfârşit, desigur, cu aprobarca domnului O'Brien… Fără îndoială că-şi va investi într-însa cea mai mare parte a capitalului, dar avea s-o facă în deplină cunoştinţă de cauză, nu altcum… Le încredinţa, prin urmare, conducerea bazarului Pungilor sărace pe timp de douăzeci şi patru de ore.

Această despărţire, oricât de scurtă ar fi fost, era atât de neaşteptată, încât Grip şi Bob s-au arătat de-a dreptul întristaţi… şi mai cu seamă băieţelul. Doar era pentru prima oară, după patru ani şi jumătate, când urmau să se despartă… Fraţi să fi fost şi tot nu s-ar fi simţit mai strâns legaţi unul de celălalt… Cât despre Sissy, ea nu-l putea vedea pe scumpul ei copil pornind la drum fără i se strângă inima, cu toate că n-ar fi avut de ce să se neliniştească pentru o absenţă de două sau trei zile… În ceea ce priveşte afacerea în sine, Prichindel, sfătuit de domnul O'Brien, n-ar fi făcut niciodată nimic de natură să-i primejduiască situaţia, să-l arunce într-o speculaţie riscantă…

Cei doi negustori, cel bătrân şi cel tânăr, au luat trenul de zece seara. De astă data, Prichindel trecea dincolo de capitala comitatului Down, oraşul Belfast, acolo unde o regăsise pe scumpa lui Sissy. Iar a doua zi, la ora opt dimineaţa, călătorii noştri coborau în gară la Londonderry.

Ce-ţi este şi cu întâmplările pe care ţi le hărăzeşte ursita! La Londonderry, unde avea să se petreacă un lucru plin de însemnătate pentru cariera lui comercială, Prichindel se găsea la nici cincizeci de kilometri depărtare de cătunul Rindock, pierdut în fundul comitatului Donegal, loc în care îşi începuse viaţa în mijlocul atâtor mizerii! Se scurseseră vreo doisprezece ani de atunci şi el apucase să facă între timp turul Irlandei, dar căzând pradă câtor suferinţe, câtor schimbări succesive de fericire şi nefericire!… S-o fi gândit el oare la cele petrecute până atunci?… O fi băgat cumva de seamă această ciudată apropiere?… Nu ştim, desigur, dar să ne fie îngăduit să facem noi asemenea observaţii în locul lui.

Încărcătura de pe Doris a fost cercetată cu toată străşnicia de către domnul O'Brien. Atât în privinţa calităţii cât şi a sortimentelor, diferitele articole ce o alcătuiau i-au convenit de minune patronului Pungilor sărace. Dacă i-ar fi fost cedată la un preţ scăzut, ar fi putut rcaliza un beneficiu considerabil şi împătrirea – pe puţin – a capitalului. Însuşi fostul negustor n-ar fi şovăit să încheie afacerea pe cont propriu. De aceea, l-a sfătuit pe Prichindel s-o ia înaintea vânzării la licitaţie, încercând să pice la învoială cu Harrington-fraţii.

Sfatul era foarte nimerit şi a fost urmat întocmai. Prichindel a ajuns la o înţelegere cu creditorii lui Doris. El a obţinut încărcătura la un preţ cu atât mai avantajos, cu cât s-a oferit să-l plătească îndată, cu bani peşin. Şi, dacă tinereţea lui i-a cam mirat pe domnii Harrington, inteligenţa cu care îşi apăra interesele li s-a părut şi mai uimitoare. De altfel, domnul O'Brien s-a pus chezaş, încât afacerca a mers de la sine şi s-a încheiat numaidecât cu ajutorul unui cec ce putea fi încasat prin Banca Irlandei.

Trei mii cinci sute de lire – aproape întreaga avere a lui Prichindel – iată suma la care a fost nevoit să cumpere încărcătura de pe Doris. Astfel încât, operaţia odată încheiată, a fost cuprins de oarecari emoţii, pe care nici măcar n-a încercat să şi le înfrâneze.

În ceea ce priveşte transportul acestei încărcături la Dublin, cel mai simplu era să se foloscască tot de Doris, spre a evita transbordarea mărfurilor. Căpitanul nici nu şi-ar fi dorit ceva mai bun, de vreme ce i se asigurase navlul

[122] şi, cu un vânt prielnic, drumul nu putea să dureze mai mult de două zile.

Odată luată această hotărâre, domnul O'Brien şi tânărul său tovarăş nu mai aveau altceva de făcut decât să ia înapoi trenul de seară. În asemenea condiţii, absenţa lor n-ar fi durat mai mult de treizeci şi şase de ore în cap.

În clipa aceea, lui Prichindel i-a venit o idee: i-a propus domnului O'Brien să se întoarcă împreună la Dublin la bordul lui Doris.

— Îţi mulţumesc, băiatul meu, i-a răspuns fostul negustor, dar trebuie să-ţi mărturisesc că marea şi cu mine nu ne-am putut pune niciodată de acord şi întotdeauna dânsa a fost aceea care a avut până la urmă dreptate! La urma urmelor, dacă ţie inima îţi spune aşa…

— Mă ispiteşte să fac acest lucru, domnule O'Brien… Pe un traseu atât de scurt, nu-i un risc prea mare de întâmpinat şi mi-ar plăcea, pe deasupra, să nu-mi părăsesc încărcătura!

A urmat de aici că domnul O'Brien s-a întors de unul singur la Dublin, unde avea să ajungă o dată cu primele luciri ale zorilor.

Chiar în momentul când dânsul o pornca la drum, Doris pârască canalul navigabil al fluviului Foyle şi sc îndrepta către locul în care strimta intrare în golf face legătura cu Canalul de Nord.

Briza era prielnică, întrucât bătea dinspre nord-vest. Dacă urma să ţină tot aşa, călătoria avea să se desfăşoare în condiţii excelente. Schooner-ul putea să navigheze de-a lungul litoralului unde marca, adăpostită de înălţimea uscatului, este Întotdeauna mai puţin agitată. Cu toate acestea, în luna martie, în locurile acelea scăldate de Marca Irlandei, în apropierca echinocţiului de primăvară, niciodată nu poţi fi sigur ce vreme poate să vină.

Nava Doris era comaodată de un căpitan de cabotaj, John Clear pe numele său. având în subordine un echipaj de opt matcloţi. Păreau cu toţii foarte price-puţi în meserie şi cunoşteau.de minune coastele Irlandei. Ar fi putut să urmeze ruta de la Londonderry la Dublin cu ochii înehişi.

Doris ieşca din golf cu toate pânzele întinse. Odată ajunşi pe mare. Prichindel a izbutit să zărcască, spre apus, portul Innishaven, la intrarea într-un golf adăpostit de o limbă de pământ ce prelungeşte în marc comitatul Donegal şi. dincolo de dânsa, lungul promontoriu ce se isprăveşte cu capul Mălin, cel mai înaintat din toate câte azvârle Irlanda către miazănoapte.

Prima zi de călătorie se anunţa norocoasă. A fost o adevărată îneântare pentru tânărul nostru băiat să sc simtă purtat pe aripile lui Doris de-a curmezişul acestei mări, puţin vălurită de hulă în larg, pe care se putea naviga cu uşurinţă datorită vântului prielnic. Nici umbră de nelinişte în sufletul lui. Un mus n-ar fi avut în piept o inimă mai marinărcască, tn ciuda acestui lucru, câte un gând îi trecea prin minte la răstimpuri: medita la încărcătura cuprinsă intre bordurile goeletei, la acele abisuri ce n-aveau decât să se întredeschidă ca să îi înghită întreaga avere…

Dar, de unde şi până unde asemenea îngrijorare? Doris era un bastiment solid, un velier cât se poate de bun, pe care căpitanul îl stăpânea de minune şi care înfrunta marea cu îndrăzneală.

Cât de rău îi părea că nu se afla şi Bob la bord! De câtă bucurie ar fi fost cuprins And Co să navigheze, de astă dată „de-adevărat” şi nu pe puntea lui Vulcan, amarat la chei, în port la Cork sau la Dublin! Dacă Prichindel ar fi fost în stare să prevadă că-şi va face călătoria de întoarcere pe mare, l-ar fi luat cu sine pe Bob, iar Bob ar fi fost în culmea fericirii, împlinindu-şi astfel cele mai arzătoare dorinţe.

Este vrednic de admirat litoralul acesta care se prelungeşte în marginea comitatului Antrim, arătându-şi zidăriile albe de calcar şi peşterile adânci, ce ar fi fost în stare să găzduiască toate personajele mitologiei gaelice. Acolo se înalţă acele „coşuri de sobă”, al căror fum nu este alcătuit decât din spuma stropilor de val purtaţi de vânt şi falezele acelea stâncoase, într-atâta de asemănătoare unor ziduri de fortăreaţă, cu creneluri şi metereze, încât spaniolii din Armada le-au bătut cu tunurile. Acolo se desfăşoară acea Şosea a Giganţilor, alcătuită din coloane verticale – monstruoşi stâlpi de bazalt, cărora violentele valuri le transmit o sonoritate metalică şi al căror număr depăşeşte patruzeci de mii, dacă le dăm crezare turiştilor îndrăgostiţi de aritmetică. Toate acestea aveau o înfăţişare minunată. Însă Doris s-a ferit să se apropie de liniile de recife şi, pe la patru după-amiază, lăsând înspre nord promontoriul scoţian Cantire de la intrarea în Clyde-Bay, s-a năpustit printre capul Fair şi insula Rathlin ca să se angajeze în Canalul de Nord.

Briza dinspre nord-vest a suflat până la ora trei după-amiaza, împrăştiind norii din zonele înalte ale atmosferei. În timp ce schooner-ul continua să lunece de-a lungul litoralului la o distanţă de patru-cinci kilometri, abia dacă era zgâlţâit de o uşoară mişcare de ruliu, iar tangajul mai că nu se simţea. Prichindel nu părăsise puntea nici măcar o clipă. Acolo îşi luase masa de prânz, acolo urma să cineze, acolo socotea să rămână, atâta vreme cât frigul nopţii nu avea să-l silească să coboare în cabina căpitanului. Hotărât lucru, această primă traversare maritimă nu putea să-i lase decât amintiri cât se poate de plăcute şi se felicita că-i venise o idee atât de bună ca aceea de a-şi însoţi încărcătura. Se gândea cu destulă mândrie că va intra în portul Dublin la bordul lui Doris şi nu se îndoia că, în clipa aceea, Grip şi cu Sissy, Bob şi Kat, anunţaţi de domnul O'Brien, se vor afla la capătul cheiului, ba chiar pe South-Wall sau, poate, în porţiunea cea mai largă a digului, la baza farului Poolbeg…

Între orele patru şi cinci după-amiază ghemotoace mari de vapori începeau să se rotunjească înspre răsărit. În curând, cerul a căpătat o înfăţişare rău-prevestitoare. Norii aceştia, cu marginile grosolan conturate, masivi ca aparenţă, împinşi de o briză ce sufla din sens contrar, se înălţau cu repeziciune. Nici un ochi de cer senin nu arăta că vântul ce-i mâna din urmă avea să se potolească până la căderea nopţii.

,Fiţi cu ochii în patru” părea că stă scris ca un avertisment acolo, la marginea cea mai îndepărtată a mării. John Clear a priceput înştiinţarea, căci fruntea i s-a încruntat în clipa când a început să cerceteze orizontul mai cu luare-aminte.

— Ei bine, domnule căpitan?… a întrebat Prichindel, pe care atitudinea comandantului şi nu mai puţin aceea a mateloţilor ajunsese să-l cam neliniştească.

— Asta nu-mi place deloc! i-a răspuns căpitanul, întorcându-şi faţa înspre soare-apune.

Într-adevăr, briza, ce suflase până atunci, prindea să slăbească. Pânzele, dezumflate, începeau să izbească arborada. Scotele

[123] trincăi

[124] şi brigantinei

[125] atârnau, slăbite. Focurile

[126] fluturau, în timp ce gabierul

[127] şi săgeata

[128] primeau ultimele adieri ale vântului dinspre apus. Doris, rămasă fără ajutorul pânzelor, a suferit atunci de pe urma unui violent ruliu, sub acţiunea unei hule lungi ce se propaga din largul mării. Cârma, nemaiavând decât o mică posibilitate de acţiune, prin încetarea marşului, guvernarea navei devenea anevoioasă.

Cu toate acestea, Prichindel n-a avut prea mult de suferit de pe urma ruliului, care este mai supărător pe o mare calmă, astfel încât nu a coborât în cabină, în ciuda faptului că John Clear îl tot îmbiase s-o facă.

Între timp, rafalele dinspre soare-răsare se îndeseau tot mai mult, deveneau tot mai repezi, spulberând picăturile de apă la suprafaţa Canalului. Acum două treimi din linia orizontului erau acoperite de pături lungi şi destrămate de nori stratus pe care razele soarelui în asfinţit le făceau parcă şi mai negre, prin contrast de culori cu restul peisajului, scăldat în lumină. Într-un cuvânt, un aspect foarte ameninţător.

Căpitanul Clear a luat măsurile de precauţie ce i le impunea prudenţa; el a pus să se strângă săgeata şi gabierul, nemailăsând decât focul de furtună şi focul mic, iar echipajul navei a ridicat, în partea dindărăt a navei, vela de capă indispensabilă vasului care ar vrea să ţină piept furtunii. Mai înainte schooner-ul se depărtase la patru-cinci kilometri de litoral, de teamă că, dacă n-avea să poată veni cu prova în vânt, ar fi fost azvârlit pe ţărm, în clipa când vijelia s-ar fi prăvălit pe punte.

Orice marinar ştie că, în epoca aceasta a echinocţiului de primăvară, tulburările atmosferice se desfăşoară cu o extremă violenţă, mai cu seamă în zonele acelea apropiate de coastă din nordul Europei. Aşa se face că nici nu se înnoptase bine şi rafala s-a abătut asupra lui Doris cu o furie pe care cu greu şi-ar putea-o închipui şi admite acei oameni ce nu au fost niciodată martori la asemenea lupte atmosferice. După apusul soarelui, cerul s-a întunecat peste măsură. Văzduhul s-a umplut de şuierături ascuţite, în mijlocul cărora goelanzii şi pescăruşii zburau înnebuniţi spre pământ. Într-o clipă, schooner-ul a fost zguduit de la chilă şi până în vârful catargelor. Marea, după cum se spune, „venea din trei părţi”, adică lamele crestelor talazurilor, ce se spărgeau rostogolindu-se, împiedicate în ondularea lor, răvăşite de vijelie, se năpusteau din faţă şi din flancuri asupra lui Doris, învăluind-o în spume. Totul a fost întors cu susul în jos, de la cabestan şi până la timonă şi începea să fie foarte greu să te poţi menţine pe punte. Timonierul a fost nevoit să se lege cu o parâmă, iar matcloţii siliţi să se adăpostească îndărătul parapetului.

— Coborâţi, domnule, i-a spus John Clear lui Prichindel.

— Domnule căpitan, îngăduiţi-mi…

— Nu… Coborâţi sub punte, vă zic, ori veţi fi târât de un val peste bord! Prichindel i-a dat ascultare. A pătruns în cabină, foarte neliniştit, mai puţin pentru el însuşi decât pentru încărcătură. Întreaga lui avere, la bordul unui vas aflat în pericol de-a se scufunda. Şi toate acele binefaceri pe care nu le-ar mai putea înfăptui dacă ea avea să se prăpădească…!

Lucrurile luau o întorsătură foarte gravă. În zadar încercase căpitanul s-o pună pe Doris în capă curentă

[129], astfel încât crestele valurilor să nu-i izbească decât prova, spre a se putea îndepărta mai tare de coastă sau de a se menţine la o distanţă bună de ea. Din nefericire, cam pe la unu noaptea, focul mic şi vela de capă au fost smulse de vijelie. O oră mai târziu, catargele au fost, la rândul lor, doborâte de vânt. Pe neaşteptate, Doris s-a culcat pe tribord şi, deoarece încărcătura ei se deplasase în cală, nemaiputând a se repune pe linia de plutire, se găsea în primejdia de-a se umple de apa pătrunsă pe deasupra parapetului.

Prichindel, care fusese izbit de pereţii cabinei, s-a ridicat de jos pe pipăite.

În aceeaşi clipă, într-un scurt răstimp de linişte, au ajuns până la dânsul nişte strigăte. Pe punte era zarvă mare. Să fi fost oare străpunsă de furia talazurilor dezlănţuite…?

Nu! John Clear, nemaiavând posibilitatea să repună goeleta pe linia de plutire, se pregătea s-o părăsească, în ciuda înclinării navei, care făcea manevra deosebit de periculoasă, şalupa fusese lansată la apă. Oamenii nu mai aveau nici măcar un singur minut de pierdut, trebuiau să se îmbarce numaidecât. Prichindel a înţeles acest lucru de îndată ce s-a auzit strigat de căpitan, prin capacul tambuchiului, rămas întredeschis.

Să părăsească goeleta cu tot ceea ce cuprindea dânsa în cală?… Nu… Aşa ceva ar fî fost cu neputinţă! De n-ar fi avut decât o posibilitate cât de mică s-o salveze. Prichindel era hotărât să se foloscască de ea, fie şi cu riscul vieţii… Cunoştea doar legea: dacă nu se scufundă, o navă abandonată aparţine primei persoane ce urcă la bord… Codul maritim englez este categoric în această privinţă: el declară ca fiind proprietatea salvatorului orice bastiment găsit pe mare fără echipaj…

Strigătele se înteţeau. John Clear continua să-l cheme ca să părăsească vasul.

— Unde o fi?… repeta acesta.

— O să ne scufundăm! ţipau mateloţii.

— Bine… dar băiatul ăsta…?

— Nu mai putem aştepta…

— Ah! Am să-l găsesc eu…!

Şi căpitanul s-a năpustit în jos pe scara tambuchiului… însă Prichindel nu se mai afla în cabină.

Într-adevăr, aproape fără să judece, călăuzit doar de un soi de instinct, el pătrunsese înlăuntrul calei printr-unul dintre pereţii despărţitori, pe care izbitura unei lăzi grele îl sfărâmase.

— Unde este?… Unde o fi? repeta căpitanul strigându-l din răsputeri.

— S-o fi urcat pe punte… a spus atunci un matelot.

— O fi fost aruncat în mare… a adăugat altul.

— Ne scufundăm… Ne scufundăm!… răcneau ceilalţi.

Acest schimb de cuvinte s-a petrecut în mijlocul unei buimăceli înspăimântătoare. Nu-i mai puţin adevărat că Doris tocmai se înclinase şi mai mult, sub o formidabilă lovitură de ruliu, încât exista posibilitatea să se răstoarne, întorcându-se cu chila în sus.

Nu mai era timp de pierdut. Întrucât Prichindel nu răspundea, ar fi fost cu putinţă fie să se fi urcat pe punte, fără să-l fi văzut cineva în întunecimea aceea îngrozitoare, fie să fi fost aruncat peste bord… Ceea ce, după toate aparenţele, părea să fie cât se poate de adevărat!

Căpitanul Clear şi-a făcut din nou apariţia pe punte chiar în clipa când goeleta se cufunda şi mai adânc, în hăul dintre două talazuri uriaşe. Echipajul său şi el însuşi s-au repezit în şalupă, a cărei amară

[130] a fost desfăcută numaidecât. Oricât de mică era speranţa că ambarcaţia avea să reziste pe această mare dezlănţuită, părea a fi singura posibilitate de salvare. Astfel încât ea s-a îndepărtat – marinarii vâslind cât îi ţineau puterile – pentru a nu fi târâtă în vâltoarea stârnită de schooner atunci când acesta s-ar fi scufundat.

Doris rămăsese aşadar fără căpitan, fără echipaj… Însă nu era o navă abandonată, nu era o epavă, întrucât Prichindel nu plecase de la bordul ei!

Sigur, el era singur, ameninţat să fie înghiţit de ape dintr-o clipă în alta… Nu s-a lăsat însă cuprins de disperare, căci se simţea susţinut de un nemaipomenit simţământ de încredere. Urcându-se iarăşi pe punte, s-a strecurat la adăpostul parapetului de sub vânt, într-un loc unde sabordurile de furtună nu îngăduiau pătrunderea valurilor. Ce de gânduri l-au luat atunci cu asalt! Era poate pentru ultima oară când îi pomenea în minte pe toţi cei pe care îi iubise – alde Mac Carthy, familia aceasta pe care şi-o înfiripase stringându-i laolaltă pe Grip, Sissy, Bob, Kat, domnul O'Brien…

Înclinarea lui Doris nu sporea, ceea ce înlătura, pentru moment, orice primejdie. Din fericire, coca foarte solidă din construcţie, rezistase până atunci. Nu se ivise nici o spărtură în bordaj. Dacă goeleta se afla pe ruta vreunei nave oarecare, dacă salvatorii ar fi reclamat proprietatea vasului, Prichindel se găsea acolo ca să-şi revendice încărcătura rămasă neatinsă, căci izbiturile mării dezlănţuite nu ajunseseră până la dânsa.

În cele din urmă, noaptea a luat sfârşit. Furtuna aceea înfiorătoare s-a mai domolit, o dată cu primele raze ale soarelui. Cu toate acestea, marea, agitată încă de o hulă persistentă, nu se domolise.

Dar înspre apus nu se vedea nimic, nu se zăreau nici măcar contururile coastei. Era limpede că Doris, împinsă de rafalele din cursul nopţii, ieşise din Canalul de Nord şi se găsea acum în plină Mare a Irlandei – poate la travers de Dundalk sau de Drogheda, însă, la ce distanţă de ele?

Iar în larg, nimic – nici un bastiment, nici măcar o barcă de pescuit! De altfel, chiar dacă s-ar fi aflat prin preajmă o navă, marinarilor le-ar fi fost greu să târască această cocă aplecată, în cea mai mare parte a timpului cufundată între crestele a două talazuri.

Totuşi, singura posibilitate de salvare era tot întâlnirea cu o navă oarecare. Căci, dacă avea să continue să meargă în derivă, Doris urma să naufragieze cu marfă cu tot deasupra recifelor ce mărginesc litoralul.

Dar nu ar fi fost oare cu putinţă să-i imprime o direcţie, astfel încât să o facă să ajungă prin locurile frecventate de pescari? Zadarnic a încercat Prichindel să întindă o bucată de pânză pe o prăjină legată cu frânghii. Nu mai putea deci să se bizuie pe propriile sale puteri. Se găsea în voia soartei.

Ziua s-a scurs fără ca situaţia să se înrăutăţească. Lui Prichindel nu-i mai era acum teamă că Doris avea să dispară în valuri. Întrucât gradul înclinării sale la tribord nu părea să mai fi crescut. Nu mai avea aşadar decât un singur lucru de flăcut: să privcască în larg, doar-doar o avea norocul să zărească ivindu-se o navă.

Până una-alta, tânărul nostru băiat a mâncat ceva ca să-şi refacă forţele şi nici măcar o clipă – stăruim asupra acestui punct – nici măcar o clipă n-a simţit disperarea punând stăpânire pe dânsul, nu s-a pierdut cu firea câtuşi de puţin. Nu se gândea decât la un singur lucru: să-şi apere bunurile primejduite.

Pe la trei după-amiaza, o dâră de fum s-a desfăşurat înspre răsărit. O jumătate de oră mai târziu, un mare steamer s-a văzut foarte desluşit, îndreptându-se spre nord şi urmându-şi neabătut ruta, la nouă-zece kilometri depărtare de Doris.

Prichindel a făcut semne în direcţia lui, folosindu-se de un pavilion prins în vârful unei căngi. Atâta doar că nici el, nici nava lui nu au fost văzuţi de cei de pe vapor.

Ne întrebăm dar, cu câtă energie nemaipomenită era înzestrat acest copil, de vreme ce nici măcar atunci nu s-a lăsat copleşit de descurajare? La căderea serii, el nu se mai putea aştepta la o nouă întâlnire cu un vas în ziua aceea. Nici un semn nu-i îngăduia să creadă că se mai apropiase de ţărm. Noaptea, fără lună, cu cerul acoperit de nori groşi, urma să fie foarte întunecoasă. Cu toate acestea, vântul nu dădea nici un semn că ar spori în intensitate, iar marea se domolise încă în cursul dimineţii.

Întrucât temperatura era destul de scăzută, cel mai bine ar fi fost pentru dânsul să coboare în cabină. Zadarnic ar mai fi rămas pe-afară, cu atât mai mult cu cât nu se putea zări nimic, nici măcar până la o jumătate de cablu. Foarte obosit după atâtea ore de nelinişte, nemaiputându-se ţine pe picioare de somn, Prichindel a luat cuvertura de pe cuşetă, unde tot nu s-ar fi putut culca din cauza înclinării navei şi, după ce s-a înfăşurat într-însa, s-a lungit lângă peretele despărţitor şi a adormit numaidecât.

Somnul lui a durat cea mai mare parte a nopţii. Începea tocmai să se lumineze de ziuă, când a fost trezit de zgomotul iscat de nişte voci răstite. S-a sculat în picioare, a stat să asculte… Doris ajunsese, aşadar, aproape de coastă?… Sau se întâlnise cu vreun vas o dată cu primele raze ale soarelui?

— Noi. am ajuns primii! se auzeau glasuri întărâtate de bărbaţi.

— Ba nu… noi! le-au răspuns alţii la fel de furioşi.

Prichindel a înţeles foarte repede despre ce era vorba. Nu mai încăpea nici o îndoială că Doris fusese zărită de la primele raze ale zorilor. Nişte echipaje se grăbiscră s-o abordeze şi acum se certau, care dintre ele s-o ia în stăpânire… Iată că se căţăraseră pe cocă, dăduseră buzna pe punte, începuseră să se încaiere… Salvatorii schimbau între dânşii lovituri de pumni.

Prichindel n-ar fi avut altceva de făcut decât să se înfăţişeze, pentru a pune cele două tabere de acord. Numai că el s-a ferit înadins de aşa ceva. Aceşti oameni s-ar fi întors cu toţii împotriva lui. Ei nu ar fi şovăit să-l azvârle peste bord, pentru a fi scutiţi de urmările oricărei reclamaţii. Trebuia să se ascundă fără cea mai mică întârziere. Astfel încât, s-a dus să se înghemuiască în fundul calei, printre mărfuri.

Câteva minute mai târziu zarva încetase, dovadă că se făcuse pace. Noii veniţi se înţeleseseră între ei să împartă banii câştigaţi de pe urma vânzării încărcăturii, după ce vor fi remorcat nava abandonată până în port.

Într-adevăr, aşa s-au şi petrecut lucrurile. Două şalupe de pescuit, ieşind când se crăpa de ziuă din portul Dublin, zăriseră schooner-ul plutind în derivă la cinci-şase kilometri de ţărm. Echipajele lor se îndreptaseră de îndată spre această cocă pe jumătate scufundată, luându-sce la întrecere care ajunge mai întâi, căci tradiţia – care are mai multă putere decât legea – este că epava aparţine aceluia care pune cel dintâi mâna pe ea. Or, ambarcaţiile ajunseseră în acelaşi timp. De aici certuri, ameninţări, lovituri şi, în cele din urmă, învoiala în ce priveşte împărţeala prăzii. Ei! Grozav peşte mai prinseseră aceşti primejdioşi pescari de litoral!

Abia se refugiase Prichindel în cală, că patronii celor două şalupe au şi coborât scara tambuchiului, ca să cerceteze cabina. Şi, judecaţi şi dumneavoastră, cât trebuie să se fi felicitat Prichindel că se ferise de privirile lor, atunci când i-a auzit schimbând intre dânşii următoarele cuvinte:

— Ce noroc că n-a fost nici un singur om la bordul schooner-ului.

— Ei, nu ar fi rămas el multă vreme aici!

Căci, într-adevăr, aceşti sălbateci nu s-ar fi dat îndărăt să făptuiască o crimă pentru a-şi asigura proprietatea epavei.

O jumătate de oră mai târziu, coca lui Doris era luată la remorcă de cele două şalupe care, cu pânzele întinse şi cu echipajele vâslind din răsputeri, zoreau în direcţia Dublinului.

La ora nouă şi jumătate, pescarii se găseau la intrarea în golf. Dar, cu marea la reflux, le-ar fi venit greu s-o facă pe Doris să pătrundă până în port, astfel încât s-au îndreptat spre Kingstown unde, în curând, acostau la estacadă.

Acolo se afla adunată o mare mulţime de oameni. Sosirea lui Doris le atrăsese atenţia tuturor. Domnul O'Brien, Grip şi Sissy, Bob şi Kat fuseseră anunţaţi de salvarca epavei, luaseră trenul spre Kingstown şi se aflau acum pe estacadă…

Dar cât de mare le-a fost îngrijorarca când au aflat că pescarii nu aduceau la ţărm decât o cocă abandonată!… Prichindel nu se găsea, aşadar, la bord. De bună seamă că Prichindel pierise… Şi cu toţii, Grip şi Sissy, Bob şi Kat, plângeau cu lacrimi fierbinţi…

În clipa aceea şi-a făcut apariţia căpitanul portului, însărcinat să conducă ancheta privitoare la salvare, având calitatea de-a hotărî cui anume aparţine nava împreună cu încărcătura ce-o cuprindea. Era un adevărat noroc pentru salvatori…

Însă, pe neaşteptate, prin capacul tambuchiului, a ieşit la iveală un băiat. Ce mai strigăte de bucurie au scos ai săi şi cu ce strigăte de furie le-au răspuns pescarii!

Cât ai clipi, Prichindel şi sărise pe chei. Grip, domnul O'Brien, cu toţii îl strângeau în braţe… Şi, îndată după aceea, înaintând spre căpitanul portului, el a rostit cu o voce sigură de sine:Nava Doris n-a fost niciodată abandonată şi ceea ce conţine dânsa îmi aparţine mie!”

Într-adevăr, el salvase această bogată încărcătură numai şi numai prin simpla sa prezenţă la bord.

Orice discuţie ar fi fost acum zadarnică. Dreptul lui Prichindel era de netăgăduit. Proprietatea încărcăturii nu i-a fost pusă la îndoială, în timp ce stăpânirea lui Doris rămânea pe seama căpitanului Clear şi a oamenilor săi, care fuseseră culeşi de pe mare încă din ajun. Pescarii aveau a se mulţumi doar cu prima pe care erau îndreptăţiţi s-o primească.

Ce încântare pentru toată această mică lume de-a se regăsi, o oră mai târziu, în bazarul lui Little Boy and Co! Cât de primejdioasă se dovedise prima traversadă a lui Prichindel! Şi, cu toate acestea. Bob i-a spus:

— Ah, ce mult aş fi dorit să mă aflu împreună cu tine la bord!

— Chiar şi în asemenea condiţii, Bob?

— Chiar şi în asemenea condiţii!