Capitolul XV ŞI DE CE NU…?

Hotărât lucru, tot soiul de bucurii veneau una după alta în existenţa lui Prichindel, începând din ziua în care părăsise Trelingar-castle: bucuria de a-l fi salvat şi de a-l fi adoptat pe Bob, bucuria de a-i fi reîntâlnit pe Grip şi pe Sissy, bucuria de a-i fi făcut să se căsătorească, fără a mai vorbi despre afacerile bănoase pe care le încheia tânărul patron al Pungilor sărace. El se îndrepta fără ocolişuri şi neîndoios pe calea ce duce către bogăţie, mulţumită inteligenţei şi – de ce să n-o spunem – curajului său. Comportarea lui la bordul lui Doris o dovedise cu prisosinţă.

Era însă lipsit de o singură bucurie, fără de care nu se putea simţi cu adevărat fericit şi anume de aceea de-a răsplăti familia Mac Carthy pentru tot binele ce i-l făcuse.

Astfel încât, este lesne de înţeles cu câtă nerăbdare aştepta dânsul sosirea corăbiei Queensland! Traversada însă se prelungea. Velierele, care se află la cheremul vânturilor, mai cu seamă în acest sezon al echinocţiului de primăvară, te silesc să te înarmezi cu multă răbdare. De altminteri, el nu avea încă nici un motiv de îngrijorare. Prichindel se îngrijise din vreme să scrie la Queenstown, iar armatorii lui Queensland, domnii Benett, urmau să-l anunţe printr-o telegramă de îndată ce bastimentul avea să se apropie de port.

Între timp, nimeni nu stătea de pomană la firma Little Boy. Prichindel devenise un erou – un erou de cincisprezece ani! Aventurile sale la bordul lui Doris, puterca voinţei lui, nemaipomenita dârzenie de care dăduse dovadă în asemenea împrejurări făcuseră să crească şi mai mult simpatia cu care oraşul îl înconjura încă dinainte. Această încărcătură, apărată cu riscul propriei sale vieţi, era tocmai ce-i trebuia acum pentru a încropi o mică avere. Lucrurile s-au petrecut întocmai, datorită clientelei Pungilor sărace. Îmbulzcala ajunsese să fie de neînchipuit. Magazinele nu se mai goleau de lume, decât pentru a se umple la loc, numaidecât. Căci ajunsese o adevărată modă să cumperi ceai de pe Doris, zahăr de pe Doris, articole de băcănie de pe Doris, vinuri de pe Doris. Raionul de jucării s-a văzut niţel neglijat. Astfel încât Bob a fost nevoit să-i vină în ajutor lui Prichindel, lui Grip, ba chiar şi celor doi vânzători angajaţi suplimentar, în vreme ce Sissy, instalată la tejghea, abia dacă mai prididea să întocmească facturile. După părerea domnului O'Brien, în doar câteva luni de zile, capitalul investit în afacerea cu încărcătura urma să fie împătrit, dacă nu chiar încincit. Cele trei mii cinci sute de lire sterline aveau să aducă pe puţin cincisprezece mii. Fostul negustor nu se înşela prevăzând un asemenea rezultat. El susţinca sus şi tare, de altfel, că întreaga cinste pentru o acţiune atât de îndrăzneaţă îi revenea lui Prichindel. Că dânsul îl încurajase, mai treacă-meargă! Însă tânărul patron venise mai întâi cu ideea, citind anunţul din Shipping-Gazette şi se ştie doar cu câtă energie o dusese la bun sfârşit.

Să nu ne prindă deci mirarca dacă bazarul lui Little Boy ajunsese să fie nu numai magazinul cu cel mai bun vad, ci şi cel mai frumos din Bedfort-street, ba chiar din tot cartierul. Se cunoştea că aici este o mână de femeie şi, apoi, Sissy era ajutată cu atâta hărnicie de Grip! Nimic mai adevărat! Grip începea să se deprindă cu gândul că-i era bărbat, mai cu seamă din clipa în care credea că întrevăzuse – o, mândria de a fi părinte! – că dinastia întemeiată de strămoşii săi nu avea să se stingă o dată cu propria-i persoană. Ce soţ bun, acest băiat cumsecade – atât de devotat, atât de atent, atât de… Le-am dori să aibă unul la fel tuturor femeilor care ţin să fie, să nu zicem adorate, ci idolatrizate pe acest pământ!

Şi când te gândeşti ce copilărie avuseseră cu toţii – Sissy în magherniţa iui Hard, Grip la ragged-school. Bob bătând drumurile. Birk însuşi dând târcoale primprejurul lui Trelingar-castle! Şi cât de fericiţi erau acum – datorându-şi această fericire unui băiat de cincisprezece ani! Nu trebuie să vă miraţi dacă îl numărăm şi pe Birk printre persoanele acelea privilegiate… Oare nu era şi el cu-prins în firma Little Boy and Co, iar buna Kat nu-l privca ca pe unul dintre asociaţi?

În ceea ce priveşte soarta prezentă sau viitoare a acelora cu care avusese de-a face în viaţă, Prichindel nu mai voia să-şi facă nici un fel de griji. Fără îndoială, Thornpipe continua să străbată comitatele Irlandei prezentându-şi marionetele regale, ce-şi vor fi pierdut toată prospeţimea, domnul O'Bodkins să se îndobitocească de prea multe socoteli contabiliceşti, marchizul şi marchiza Piborne să se zaharisească în această augustă imbecilitate pe care fiul lor, contele Ashton, o moştenise încă de la naştere, domnul Scarlett să administreze în propriu-i folos domeniul de la Trelingar, miss Anna Waston să moară în al cincilea act al dramelor sale! Pe scurt, nu mai avusese nici o ştire despre toţi aceşti oameni, cu excepţia lordului Piborne care, după cum citise în ziarul Times, sc hotărâse în sfârşit să ţină un discurs în Camera lorzilor, însă fusese nevoit să renunţe la cuvânt, întrucât proteza dentară a înălţimii Sale funcţiona prost. Cât despre Carker, el nu fusese încă spânzurat, însă se apropia în mod vădit de spânzurătoare, întrucât fusese arestat în cursul unei razii împreună cu alţi tineri de teapa lui.

Oricum, noi nu vom mai avea ocazia să ne ocupăm de aceste personaje de obârşie înaltă sau modestă.

Mai rămâneau alde Mac Carthy, la care Prichindel se gândea fără încetare şi a căror întoarcere o aştepta plin de nerăbdare. Rapoartele sosite de pe mare nu mai pomeneau nici un cuvânt despre Queensland. Dacă urma să întârzie câteva săptămâni în plus, ce de nelinişti putea dânsul să mai aibă de înfruntat!… Furtuni violente bântuiseră Atlanticul de câtva timp încoace… Şi telegrama făgăduită de armatorii din Queenstown care nu mai sosea odată!

Funcţionarul de la telegraf a adus-o, în cele din urmă, la 5 aprilie, în cursul dimineţii. S-a nimerit ca Bob să fie acela care a primit-o. Numaidecât, strigătele lui au răsunat până în fundul bazarului.

„O telegramă de la Queenstown… repeta Bob, o telegramă de la Queenstown…!”.

Aveau deci şi ceilalţi să-i cunoască pe aceşti cinstiţi Mac Carthy… Se întorcea în Irlanda familia adoptivă a lui Prichindel… singura pe care o avusese dânsul vreodată…!

El şi dăduse fuga, atras de strigătele lui Bob. Apoi Sissy, Grip, Kat, domnul O'Brien, pe scurt toată lumea i s-a alăturat.

Iată ce cuprindea această telegramă:

Queenstown, 5 aprilie, 9.25 dimineaţa.

Little Boy, Bedfort-street, Dublin.

Queensland intră astăzi dimineaţă în docuri. Familia Mac Carthy la bord. Aşteptăm dispoziţiile dumneavoastră.

Benett”.

Pe Prichindel l-a apucat un soi de sufocare. O clipă, inima încetase să-i mai bată. Un şuvoi de lacrimi i-a alinat tulburarea de care fusese cuprins şi s-a mulţumit să spună, după ce a vârât telegrama în buzunar:E bine”.

După aceea n-a mai adus defel vorba despre familia Mac Carthy, ceea ce i-a mirat peste măsură pe Mr. şi Mrs. Grip, pe Bob, Kat şi pe domnul O'Brien. Prichindel s-a întors, ca de obicei, la treburile lui. Doar domnul Balfour a trebuit să completeze un cec de o sută de lire, pe care i l-a dat tânărului său patron, anume la cererea lui, nespunându-i în ce scop are de gând să-l folosească.

S-au mai scurs încă patru zile.

Sâmbătă de dimineaţă, Prichindel şi-a adunat personalul şi a spus:

— Bazarul va fi închis până marţi seara.

Asta însemna că le dă concediu domnului Balfour şi celor doi vânzători. Bob, Grip şi Sissy tocmai se gândeau să profite şi ei de ocazie, când Prichindel i-a întrebat dacă nu ar vrea să călătorcască împreună, în timpul celor trei zile de vacanţă.

— Să călătorim?… a strigat Bob. Vin şi eu… Unde vom merge?

— În comitatul Kerry. pe care doresc să-l revăd, i-a răspuns Prichindel. Sissy l-a privit drept în ochi.

— Şi ai vrea ca noi să te însoţim? l-a întrebat dânsa.

— Mi-ar face plăcere.

— Atunci, o să mă iei şi pe mine?… a făcut Grip.

— De bună seamă.

— Şi pe Birk?… a adăugat Bob.

— Da, Birk merge cu noi.

Iată, prin urmare, ce s-a hotărât atunci. Bazarul urma să rămână în paza lui Kat, iar ei aveau să se ocupe numaidecât de pregătirile ce le impunea o absenţă de trei zile. În continuare, vor lua trenul expres de patru după-amiaza, vor ajunge la Tralee pe la unsprezece seara, se vor culca acolo peste noapte, iar a doua zi… Ei bine, de dimineaţă, Prichindel are să le aducă la cunoştinţă programul zilei.

La ora patru călătorii se aflau la gară – Grip şi Bob foarte veseli – şi de ce n-ar fi fost, la urma urmelor – în timp ce Sissy, mai puţin voioasă, îl observa pe Prichindel, a cărui înfăţişare era de nepătruns.

„Tralee, îşi spunea tânăra femeie, se găseşte foarte aproape de ferma Kerwan… Vrea, prin urmare, să se întoarcă la fermă?”

Birk ar fi fost în măsură să-i răspundă; însă, ştiindu-l discret din fire, dânsa nu i-a pus această întrebare.

Câinele a fost aşezat în cel mai bun coteţ din vagonul de bagaje, împreună cu un şir de recomandări speciale din partea lui Bob, susţinute de dăruirea unui şiling nou-nouţ şi de cea mai bună calitate. Apoi, Prichindel şi tovarăşii săi de călătorie au urcat într-un compartiment – de clasa I, dacă nu vă este cu supărare.

Cei peste două sute şaptezeci de kilometri ce despart Dublinul de Tralee au fost străbătuţi în şapte ceasuri. A existat un nume de gară, rostit pe parcurs de conductor, care l-a emoţionat puternic pe tânărul nostru băiat. Acest nume era Limerick. El îi aducea aminte de debutul său în teatru, în drama Remuşcările unei mame şi de scena în care se agăţa cu atâta disperare de ducesa de Kendalle, în persoana domnişoarei Anna Waston… Nu a fost însă decât o amintire ce s-a şters întocmai ca imaginile fugare ale unui vis!

Prichindel, care cunoştea bine oraşul Tralee, şi-a condus prietenii la cel mai bun hotel din oraş, unde au cinat cu toţii cum se cuvine şi au avut un somn liniştit.

A doua zi – în prima zi de Paşti – Prichindel s-a sculat din zori. În timp ce Sissy îşi făcea toaleta şi Grip rămânea la ordinele soţiei sale, iar Bob deschidea ochii şi se întindea căscând, el s-a pornit să străbată târguşorul. A recunoscut rând pe rând hanul la care trăgea domnul Martin împreună cu dânsul, locul anume din piaţă unde prinsese gust pentru treburile negoţului, prăvălia farmacistului în care cheltuise o parte din guineea lui pentru doctoria lui Mama mare.

La ora şapte, un jaunting-car trăgea în faţa uşii hotelului. Un cal bun şi un vizitiu pe măsură, angajaţi pe răspunderea chelnerului şef, în schimbul unui preţ dezbătut cu conştiinciozitate: atâta pentru animalul care trage la ham, atâta pentru omul ce-l mână, atâta pentru bacşişuri – aşa cum se face de obicei în Irlanda – aveau să asigure continuarea călătoriei.

Au pornit la şapte şi jumătate, după un dejun cumpătat. Era o vreme frumoasă, însorită, nu prea călduroasă, cu o briză nu prea tăioasă, un cer cu nori pufoşi. O duminică de Paşti fără ploaie, iată, desigur, un lucru prea puţin obişnuit pentru Insula de Smarald! Primăvara, destul de timpurie în anul acela, îngăduia de pe acum dezvoltarea vegetaţiei. Câmpurile aveau în curând să înverzească, arborii să înmugurească.

Numai vreo treizeci de kilometri despart orăşelul Tralee de parohia Silton. De câte ori nu străbătuse Prichindel acest drum, în brişca domnului Mac Carthy! Ul-tima oară, însă, fusese singur… se întorcea de la Tralee la fermă… se ascunsese îndărătul unui tufiş în clipa când îşi făceau apariţia sergenţii şi portăreii… Impre-siile de atunci îi reveneau… În rest, drumul nu suferise nici o modificare. Ici şi colo câte un han, pământuri în paragină. Lui Paddy nu-i prea plac schimbările şi nimic nu se schimbă în Irlanda – nici măcar mizeria!

La ora zece, sus-pomenitul jaunting-car s-a oprit în satul Silton. Era în timpul liturghiei. Clopotele băteau şi bisericuţa aceea modestă rămăsese la fel, clădită strâmb, cu acoperişul ei umflat şi zidurile hâite. Acolo fusese săvârşit îndoitul botez al lui Prichindel şi al finei sale. El a pătruns în biserică, împreună cu Sissy, Grip şi Bob, lăsându-l pe Birk dinaintea pridvorului. Nu l-a recunoscut nimeni, nici vreunul din cei de faţă, nici bătrânul preot. Lumea se întreba ce fel de familie o fi asta, dacă niciunul dintre membrii ei nu seamănă unul cu altul.

Prichindel, cu ochii plecaţi, retrăia în mijlocul amintirilor în care se amestecau atâtea zile fericite şi nenorocite.

După masa de prinz. servită la cel mai bun han din Silton, s-au îndreptat, din nou în JQunting-car, către ferma Kerwan, afiatâ la o distanţă de numai cinei kilometri.

Prichindel simţea cum i se umezesc ochii la vederea acestui drum urmat atât de des duminica, în tovărăşia Marţinei şi a lui Kitty, ca de altfel şi a lui Mama mare, atunci când şi dânsa putea să meargă. Ce înfăţişare posomorâtă avea totul! Pretutindeni case în ruine – şi ce mai ruine, făcute înadins pentru ca oamenii alungaţi să-şi părăsească ultimul adăpost!

În mai multe locuri, pancarte atârnate de ziduri, înştiinţau că anume fermă, cutare colibă, nu ştiu care ogor erau de înechiriat sau de vânzare… Dar cine ar mai fi avut curajul să le cumpere sau să le arendeze, de vreme ce aici nu se culesese decât mizerie?

În sfârşit, pe la unu şi jumătate, ferma Kerwan s-a ivit la cotitura şoselei. Un oftat prelung a scăpat din pieptul lui Prichindel.

„Aici era…!” a şoptit dânsul.

În ce stare jalnică se găsea această fermă!… Gardurile vii distruse, poarta cea mare sfărâmată, clădirile anexe de pe dreapta şi de pe stânga pe jumătate dărâmate, curtea năpădită de urzici şi de mărăcini… iar în fund, casa de locuit lipsită de acoperiş, cu uşile fără canaturi, cu ferestrele fără cercevele! De cinci ani încoace, ploaia, zăpada, vântul, soarele chiar, toţi aceşti factori de distrugere îşi desăvârşiseră opera. Nimic mai vrednic de plâns decât aceste camere nemobilate, lăsate vraişte, pradă tuturor intemperiilor; iar acolo, încăperea în care Prichindel se culca, în patul lipit de acela al lui Mama mare…

„Da, este Kerwan!” repeta dânsul şi ai fi zis că nu îndrăzneşte să intre.

Bob, Grip şi Sissy rămăseseră tăcuţi, un pic mai la o parte. Birk umbla de colo-colo, venind şi plecând, neliniştit, adulmecând pământul, regăsind şi el locurile de altă dată…

Dar, pe neaşteptate, câinele s-a oprit locului, cu botul întins, cu ochi scânteietori, dând din coadă…

Un grup de oameni tocmai se apropia de poarta dinspre curte – patru bărbaţi, două femei şi o fetiţă. Erau îmbrăcaţi sărăcăcios şi păreau să fi trecut prin nenumărate suferinţe. Bărbatul mai în vârstă se desprinse din grup şi înainta spre Grip, cel ce, după vârstă, părea să fie şeful acestor străini.

— Domnule, i-a spus dânsul, ni s-a dat întâlnire în acest loc… Dumneavoastră… fără îndoială. ne-aţi chemat aici…?

— Eu? a făcut Grip, care nu-l cunoştea pe omul acela şi îl privea cu destulă uimire.

— Da. atunci când am debarcat la Queenstown, armatorul ne-a înmânat suma de o sută de lire sterline; avea ordin să ne îndrume spre Tralee…

În clipa aceea, Birk a lăsat să-i scape o lătrătură plină de bucurie şi a dat buzna spre cea mai în vârstă dintre cele două femei, dând nenumărate dovezi de prietenie.

— Ah, a strigat aceasta din urmă, Birk… câinele nostru Birk!… Îl recunosc acum.

— şi pe mine nu mă recunoaşteţi, mamă Martina, a întrebat Prichindel, pe mine nu mă mai recunoaşteţi?

— El e… copilul nostru.

Cum să putem exprima ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte? Cum să zugrăvim scena care a urmat? Domnul Martin, Murdock, Pat, Sim l-au strâns rând pe rând în braţe… Şi acum el le acoperea de sărutări pe Martina şi pe Kitty. Apoi, înşfăcând fetiţa, o ridica în sus, o săruta cu lăcomie, o prezenta lui Sissy, lui Grip, lui Bob, strigând:

— Jenny a mea… fina mea!

După aceste dovezi de dragoste fierbinte, s-au aşezat cu toţii pe pietrele prăvălite în fundul curţii. Au stat de vorbă multă vreme. Alde Mac Carthy au fost siliţi să-şi istoriscască povestea vrednică de milă. Ca urmare a evacuării, ei fuseseră conduşi la Limerick, unde Murdock a fost condamnat la câteva luni închisoare. Pedeapsa odată ispăşită, domnul Martin şi familia lui au plecat la Belfast. O navă de emigranţi îi transportase apoi în Australia, la Melbourne, unde Pat, părăsindu-şi meseria, s-a grăbit să li se alăture. Şi, în continuare, ce de alergătură, ce de cazne care n-au dus la nimica bun, căutând de lucru, din fermă în fermă, când muncind laolaltă – dar în ce condiţii mizerabile! – când despărţiţi unii de alţii, în slujba crescătorilor de animale. Şi, în cele din urmă, după cinci ani, izbutiseră să părăsească acele ţinuturi, la fel de aspre pentru dânşii ca şi pământul lor de baştină!

Cu câtă emoţie îi privea Prichindel pe aceşti sărmani oameni – domnul Martin îmbătrânit înainte de vreme, Murdock tot atât de întunecat la faţă cum îl ştiuse şi mai înainte, Pat şi Sim istoviţi de oboseală şi de lipsurile întimpinate, Martina nemaipăstrând nimic din înfăţişarea aceea de fermier sprintenă şi vioaie pe care o avusese cu câţiva ani în urmă, Kitty ce părea măcinată de o neîncetată fierbinţeală şi Jenny, gălbejită şi sfrijită de atâtea suferinţe îndurate până la vârsta aceea fragedă!… Simţeai că ţi se sfâşie inima de durere, nu alta!

Sissy, aşezată lingă cei doi fermieri şi fetiţă, îşi amesteca lacrimile cu ale lor şi încerca să-i mângâie, spunându-le:

— Nenorocirile dumneavoastră au luat sfârşit, doamnă Martina… S-au isprăvit, ca şi ale noastre. mulţumită copilului dumneavoastră adoptiv…

— El?… a strigat Martina. Şi ce-ar putea el să facă pentru noi?

— Tu. Băiatul meu?… a repetat domnul Martin.

Prichindel nu era în stare să le răspundă, într-atât de tare îl gâtuia emoţia.

— De ce ne-ai adus iar în acest loc, care ne aminteşte trecutul atât de vrednic de plâns? a întrebat Murdock. Pentru ce ne aflăm la această fermă, unde familia mea şi cu mine am suferit atât de îndelung şi de cumplit? Prichindel, de ce ai vrut să ne pui iar faţă-n faţă cu acele triste amintiri…?

Şi întrebarea aceasta stătea nerostită pe buzele tuturor, nu numai ale celor din familia Mac Carthy, ci şi ale lui Sissy, Grip şi Bob. Chiar aşa, care fusese oare gândul ascuns al lui Prichindel dându-le, şi unora şi celorlalţi, întâlnire la ferma Kerwan?

— Pentru ce?… a rostit dânsul, stăpânindu-şi nu fără greutate înduioşarea. Veniţi, tată, mamă, fraţi ai mei, veniţi cu toţii încoace!

Şi toţi cei ce se aflau acolo l-au urmat în mijlocul curţii.

Acolo, în mijlocul ciulinilor şi al mărăcinilor, se înălţa un mic brad verde.

— Jenny, a făcut el, adresându-se fetiţei, vezi acest copac?… Eu l-am sădit, în ziua în care te-ai născut… El are acum opt ani, ca şi tine!

Kitty, căreia asta îi aducea aminte de vremurile când fusese fericită, când putuse nădăjdui măcar că fericirea avea să dureze câtva timp încă, a izbucnit în hohote de plâns.

— Jenny, scumpa mea fetiţă… a reluat Prichindel. Uită-te bine la acest cuţit. Şi i-a arătat un cuţit pe care-l scosese din teaca lui de piele.

— Este primul dar pe care mi l-a făcut Mama mare. străbunica ta şi pe care tu abia dacă ai apucat s-o cunoşti…

Pomenirea acelui nume în mijlocul atâtor ruine i-a făcut pe domnul Martin, pe soţia şi pe copiii săi să-şi simtă inima zdrobită de durere.

— Jenny, a continuat Prichindel, ia acest cuţit şi sapă cu el pământul de la rădăcina bradului.

Fără să priceapă nimic, după ce a îngenuncheat, Jenny a dat la o parte mărăcinişul şi a săpat o groapă în locul care-i fusese arătat. Curând, lama cuţitului s-a izbit de ceva tare.

Se găsea acolo o oală de gresie, rămasă întreagă sub stratul gros de pământ cu care fusese acoperită.

— Scoate oala aceea, Jenny, şi desfă-o la gură!

Fetiţa i-a dat ascultare şi toată lumea o privea fără să scoată o vorbă.

De îndată ce capacul oalei a fost dat la o parte, s-a văzut că ea conţinea numeroase pietricele, dintre acelea ce se găsesc din belşug în albia râului Cashen care curge prin apropiere,

— Domnule Martin, a întrebat Prichindel, vă mai aduceţi aminte?… În fiecare seară îmi dăruiaţi câte o pietricică, de fiecare dată când eraţi mulţumit de mine.

— Da, băiatul meu, şi n-a trecut măcar o singură zi în care tu să nu fi meritat una…!

— Aceste pietricele înseamnă timpul pe care l-am petrecut la ferma Kerwan. Ei bine, numără-le, Jenny… Tu ştii să numeri, nu-i aşa?

— Ah, da! i-a răspuns micuţa.

Şi ea s-a apucat să numere pietricelele, făcând grămăjoare de câte o sută de bucăţi.

— O mie cinci sute patruzeci, a spus dânsa la sfârşit.

— Aşa este, într-adevăr, i-a răspuns Prichindel. Asta înseamnă mai mult de patru ani, adică atâta timp cât am vieţuit cu familia ta, Jenny… cu familia ta care devenise şi a mea!

— Şi aceste pietricele, a făcut domnul Martin, lăsând capul în pământ, sunt singura simbrie ce-ai primit-o vreodată de la mine, pietricelele astea pe care nădăjduiam să ţi le preschimb în şilingi…

— Şi care, pentru dumneavoastră, tatăl meu, se vor preschimba în guinee!

Nici domnul Martin şi niciunul dintre ai săi nu-şi puteau crede urechilor auzind asemenea cuvinte, nu izbuteau să priceapă ceea ce auziseră. O asemenea avere? Nu cumva Prichindel înnebunise între timp?

Sissy a înţeles numaidecât ce gânduri le treceau prin cap şi s-a grăbit să le spună:

— Nu, prieteni, el are şi inima, şi mintea la fel de sănătoase şi, în clipa de faţă, vorbeşte cu glasul inimii!

— Da, tatăl meu Martin, mama mea Martina, fraţii mei Murdock, Pat şi Sim, şi tu Kitty, şi tu, fina mea, Jenny, da… Mă simt destul de fericit să vă înapoiez măcar o parte din binele pe care mi l-aţi făcut cu toţii!… Pământul acesta este acum de vânzare… Îl veţi cumpăra… O să înălţaţi iarăşi ferma, reclădind-o din temelii… Banii n-or să vă lipsească… Nu veţi mai avea niciodată de îndurat persecuţiile unuia ca Harbert… Veţi fi la dumneavoastră acasă… Veţi fi propriii dumneavoastră stăpâni…!

Şi atunci Prichindel le-a făcut cunoscută întreaga lui existenţă, începând din ziua când părăsise ferma Kerwan şi le-a arătat în ce situaţie bună se afla în prezent. Suma pe care dânsul o punea la dispoziţia celor din familia Mac Carthy, sumă reprezentată de cele o mie cinci sute şi patruzeci de pietricele şi preschimbată în guinee, însemna, adică, o mie cinci sute patruzeci de lire sterline, o adevărată avere pentru sărmanii irlandezi!

Şi a fost poate pentru prima oară când, pe acest pământ stropit din belşug cu lacrimi de durere, au căzut lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă!

Cei din familia Mac Carthy au rămas, în timpul celor trei zile de Paşti, în satul Silton, împreună cu Prichindel, Bob, Sissy şi Grip. Şi, după un înduioşător rămas-bun, aceştia din urmă s-au întors la Dublin, unde, în dimineaţa de l3 aprilie, bazarul şi-a redeschis porţile.

Încă un an avea să se încheie – acel an l887, ce urma să se numere printre cei mai fericiţi din existenţa acestei mici lumi. Tânărul patron avea atunci şaisprezece ani împliniţi. Ajunsese, în sfârşit, să facă avere. Rezultatele afacerii cu încărcătura de pe nava Doris întrecuseră toate aşteptările domnului O'Brien şi capitalul lui Little Boy and Co se ridica acum la douăzeci de mii de lire sterline. Ce-i drept, o parte din această avuţie aparţinea lui Mr. şi Mrs. Grip, ca şi lui Bob, asociaţii casei Pungilor sărace. Dar oare nu alcătuiau cu toţii o singură şi nedespărţită familie?

În ceea ce îi priveşte pe alde Mac Carthy, după ce cumpăraseră două sute de acri de pământ în condiţii foarte avantajoase, îşi reclădiseră ferma şi o înzestraseră iarăşi cu toate cele de trebuinţă, îşi răscumpăraseră animalele. Se înţelege de la sine că forţele şi sănătatea şi le recâştigaseră în acelaşi timp cu bunăstarea şi fericirea. Păi, judecaţi şi dumneavoastră: aceşti irlandezi, simpli arendaşi mărunţi, care pătimiseră îndelungată vreme sub biciul landlordismului, erau acum la ei acasă, nu mai trudeau pentru nişte stăpâni nemiloşi!

Cât despre Prichindel, el nu uită şi nici nu va uita vreodată că este copilul lor adoptiv şi s-ar putea întâmpla ca, într-o bună zi, el să se unească prin legături încă şi mai strânse cu dânşii. Într-adevăr, Jenny merge pe zece ani şi făgăduieşte să fie o foarte frumoasă fată…

Dar este fina lui, are să zică lumea. Ei bine, ce importanţă are asta? Şi, la o adică, de ce nu?

Cel puţin, aceasta este părerea lui Birk.

SFÂRŞIT