Capitolul IX

VORBE DE ALE DOAMNEI BESS

Întoarcerea la Oban se făcu în tăcere. Miss Campbell nu vorbea; fraţii Melvill nu îndrăzneau să vorbească. Ei nu aveau totuşi nici o vină dacă acest nefericit norişor apăruse exact la momentul potrivit pentru a înghiţi ultima rază de soare. La urma urmei, nu trebuiau să despere. Sezonul frumos avea să dureze mai mult de şase săptămâni. Dacă pe toată durata toamnei nu va veni şi vreo seară frumoasă să-şi ofere orizontul ei fără ceaţă, ar însemna ca într-adevăr să aibă ghinion.

Totuşi o minunată seară era pierdută şi barometrul nu părea să făgăduiască una asemănătoare – cel puţin nu prea curând. în adevăr, în timpul nopţii, capriciosul ac al aneroidului reveni încetişor către „variabil”. Dar ceea ce se considera încă timp frumos pentru toată lumea nu o putea mulţumi pe Miss Campbell.

A doua zi, 8 august, câţiva nori uşori îmbrăcau razele soarelui. De data asta briza de amiază nu avu deloc destulă putere să-i împrăştie.

Către seară o culoare aprinsă împurpura cerul. Toate nuanţele topite, de la galben de crom până la albastru ultramarin, făcură din orizont o orbitoare paletă de culori. Sub vălul pufos al norişorilor, apusul soarelui picta fundalul litoralului cu toate nuanţele spectrului, în afară de aceea pe care fantezista şi superstiţioasa Miss Campbell ţinea să o vadă. /

Şi aşa fu şi a doua zi, apoi a treia zi. Trăsura rămase aşadar în remiza hotelului. La ce bun să ieşi în calea unei cercetări pe care starea cerului o făcea imposibilă? înălţimile insulei Seil nu puteau fi mai favorizate decât plajele Obanului şi era mai bine să se evite o dezamăgire.

Fără a fi mai prost dispusă decât se cuvenea, la venirea serii Miss Campbell se mulţumea să se întoarcă în camera ei, îmbufnată din pricina acestui soare atât de puţin binevoitor. Se odihnea atunci de lungile ei plimbări. Şi visa, trează fiind. La ce? La acea legendă care se referea la Raza Verde? Mai avea nevoie să o zărească pentru a vedea clar în inima ei? în a ei poate că nu, dar în aceea a altora?

În acea zi Helena, întovărăşită de doamna Bess, îşi plimbase dezamăgirea pe la ruinile Dunolly-Castle. Din acest loc, de la temelia unui perete rămas încă în picioare, căptuşit cu lungi fire de iederă, nimic nu era mai minunat decât priveliştea care se deschidea asupra golfului Oban – înfăţişarea sălbatică a Kerrerei, insuliţele risipite în marea Hebridelor şi această imensă insulă Mull. ale cărei stânci din partea de vest întâmpină primele asalturi ale furtunilor venite din vestul Atlanticului.

Şi atunci Miss Campbell privea minunata depărtare care se aşternea în faţa ochilor ei; dar o vedea oare? Nu cumva vreo altă amintire era pe cale să o distragă? Se poate afirma în orice caz că mi era imaginea lui Aristobulus Ursiclos. în adevăr, nu ar fi fost deloc binevenit ca acest tânăr pedant să audă părerile pe care doamna Bess le emitea în acea zi, atât de deschis, la adresa lui.

— Nu-mi place! repeta ea. Nu! Nu-mi place! Nu se gândeşte decât să-şi placă lui însuşi! Cum o să arate el în conacul de la Helensburgh? Este din clanul „Mac-Egoiştilor”, sau nu mă mai pricep eu la oameni! Cum le-a putut trece prin gând domnilor Melvill că le-ar putea fi vreodată nepot? Partridge, nici el nu-l poate suferi mai mult decât mine şi Partridge se pricepe! Serios, Miss Campbell, dumneavoastră vă place?

— Despre cine vorbeşti? întrebă tânăra, care nu auzise nimic din spusele doamnei Bess.

— Despre acela la care nu-i cu putinţă să vă gândiţi… Măcar dacă nu aţi face-o decât pentru onoarea clanului.

— La cine crezi tu deci că nu pot să mă gândesc?

— Bineînţeles că la acest domn Aristobulus, care ar face mai bine să se ducă de cealaltă parte a Tweed-ului, să vadă dacă au fost vreodată Campbelli în căutare de Ursicloşi.

De obicei doamna Bess nu se sfia să spună deschis ce gândeşte, dar trebuia să fie prea pornită pentru a-şi contrazice stăpânii – în interesul stăpânei sale. ce-i drept! Simţea, de altfel, că Helena arăta pentru acest pretendent mai mult decât indiferenţă. De fapt, ei nu i-ar fi putut trece prin gând că această indiferenţă era însoţită de un alt sentiment, mai viu, pentru altul.

Cu toate acestea, s-ar fi putut ca doamna Bess să fi avut o bănuială, fiindcă, atunci când Miss Campbell o întrebă dacă îl revăzuse la Oban pe acel tânăr căruia Glengarry îi dăduse din fericire ajutor şi îngrijire:

— Nu, Miss Campbell, răspunse doamna Bess, probabil că a plecat imediat, dar lui Partridge i s-a părut că-l zăreşte…

— Când asta?

— Ieri, pe drumul de la Dalmaly. Se întorcea cu rucsacul în spate, ca un artist în călătorie. Ah! Acest tânăr este un imprudent! Să se ducă aşa la pieire în viitoarea Corryvrekan, nu-i un semn bun pentru viitor! Nu o să se afle totdeauna prin apropiere vreun vapor care să-i vină în ajutor şi o să i se întâmple o nenorocire!

— Crezi, doamnă Bess? Chiar dacă a fost imprudent, s-a arătat cel puţin curajos şi se pare că în această primejdie nu şi-a pierdut nici o clipă cumpătul.

— Se poate, Miss Campbell, reluă doamna Bess, dar desigur că acest tânăr nu a ştiut că vă datorează salvarea, fiindcă, a doua zi după sosirea lui la Oban, ar fi venit cel puţin să vă mulţumească…

— Să-mi mulţumească? răspunse Miss Campbell. Şi de ce? Nu am făcut pentru el decât ce aş fi făcut pentru oricare altul şi, crede-mă, tot ce un altul ar fi făcut în locul meu!

— L-aţi recunoaşte? întrebă doamna Bess privind-o pe tânăra fată.

— Da, răspunse sincer Miss Campbell, şi mărturisesc că felul lui de a fi, curajul calm pe care l-a arătat când s-a urcat pe punte, ca şi când nu scăpase de-abia de la moarte, cuvintele calde pe care i le-a spus tovarăşului său strângându-l la piept, toate acestea m-au impresionat foarte tare.

— Pe cinstea mea, replică vrednica femeie, cu cine seamănă nu aş putea spune, dar, în orice caz, nu-i seamănă acestui domn Aristobulus Ursiclos!

Miss Campbell zâmbi fără să răspundă nimic, se ridică, şi rămase o clipă nemişcată, aruncând o ultimă privire îndepărtatelor înălţimi ale insulei Mull; apoi, urmată de doamna Bess, coborî pe cărarea aridă care ducea la drumul spre Oban.

În această seară soarele apunea într-un fel de pulbere luminoasă, uşoară ca o spumă de paiete, şi ultima lui rază se destrăma în ceţurile serii.

Miss Campbell se întoarse deci la hotel, onoră prea puţin cina pe care unchii ei o comandaseră pentru ea şi, după o scurtă plimbare pe malul mării, se duse în camera ei.