Capitolul VIII.

UN NOR LA ORIZONT

Devenise necesară o explicaţie; dar, cum Aristobulus Ursiclos n-avea nici un amestec în această explicaţie, Miss Campbell îl salută cu răceală şi se întoarse către Caledonian-Hotel.

Aristobulus Ursiclos răspunse nu mai puţin rece la salutul tinerei fete. Evident jignit că fusese pus în cumpănă cu o rază, de orice culoare ar fi fost ea, îşi reluă plimbarea pe malul mării, vorbindu-şi singur în termenii cei mai civilizaţi. Fratele Sam şi fratele Sib nu se simţeau deloc în apele lor. Aşa că, atunci când ajunseră în salonul hotelului, aşteptară stânjeniţi ca Miss Campbell să le adreseze cuvântul.

Explicaţia fu scurtă, dar categorică. Veniseră la Oban pentru a vedea un orizont de mare şi nu vedeau nimic, sau atât de puţin încât nici nu merita să vorbeşti despre asta.

Cei doi unchi nu se apărară decât arătând buna lor credinţă. Nu cunoşteau deloc Oban-ul! Cine şi-ar fi închipuit ca marea, adevărata mare, să nu fie acolo, când cei ce se scăldau veneau cu droaia! Poate că era singurul punct de pe coastă unde, datorită acestor nefericite Hebride, linia rotundă de apă nu se înscria pe cer!

— Ei bine, spuse Miss Campbell pe un ton pe care voia să-l facă pe cât putea de sever, era de ales cu totul alt loc decât Oban, chiar dacă ar fi trebuit să renunţăm la plăcerea de a ne întâlni aici cu domnul Aristobulus Ursiclos.

Plecând instinctiv capul, fraţii Melvill nu avură ce să răspundă la această lovitură directă.

— O să ne pregătim de plecare, spuse Miss Campbell, şi chiar astăzi o să părăsim staţiunea.

— Sa plecăm! răspunseră cei doi unchi care nu-şi puteau răscumpăra zăpăceala decât printr-un act de totală supunere.

Şi numaidecât, conform obiceiului, răsunară aceste nume:

— Bet!

— Beth!

— Betsey!

— Betty!

Urmată de Partridge, doamna Bess apăru. Cei doi fură îndată preveniţi şi, ştiind că tânăra lor stăpână trebuie să aibă totdeauna dreptate, nici măcar nu întrebară care este motivul acestei plecări grabnice. Dar îşi făcuseră socoteala fără jupân Mac-Fyne, proprietarul lui Caledonian-Hotel. Ar fi însemnat să nu-i cunoşti pe aceşti stimabili negustori, chiar în ospitaliera Scoţie, dacă i-ai crede capabili să lase să plece o familie compusă din trei stăpâni şi doi servitori, fără a încerca totul pentru a-i reţine. Ceea ce se întâmplă şi în această împrejurare.

Când fu pus la curent cu această importantă problemă, Macfyne spuse că totul se putea aranja spre satisfacţia generală, fără să mai vorbească de satisfacţia personală pe care o va avea găzduind, timp cât mai îndelungat cu putinţă, călători atât de nobili.

Ce voia Miss Campbell şi, ca urmare, ce cereau domnii Sib şi Sam? O vedere deschisă a mării pe un orizont cât mai larg? Nimic mai uşor, fiindcă nu era vorba să se cerceteze acest orizont decât la apusul soarelui. Şi nu putea fi văzut de pe litoralul Obanului? De acord! Poate că ar reuşi dacă s-ar duce să se instaleze pe insula Kerrera?… Nu. Marea insulă Mull nu ar lăsa să se zărească decât o mică parte, la sud-vest, din Atlantic. Dar coborând din nou coasta, dădeai de insula Seil, unde un pod leagă capul său din nord cu litoralul scoţian. Acolo, pe două cincimi de compas, nu există nimic ce ar putea stingheri vederea spre vest.

Or, ca să ajungi la această insulă, nu aveai de făcut decât o plimbare de patru sau cinci mile, nu mai mult, şi, când va fi timpul potrivit, o trăsură confortabilă, cu cai buni, ar putea să conducă acolo într-o oră şi jumătate pe Miss Campbell şi suita ei.

În sprijinul spuselor sale, elocventul hotelier arătă harta mărită ce atârna în vestibulul hotelului. Miss Campbell putu deci să-şi dea seama că jupânul Mac-Fyne nu încerca deloc să-i înşele, în adevăr, în largul insulei Seil se desfăşura un sector cuprinzător, conţinând o treime din acest orizont, pe care soarele aluneca în timpul săptămânilor dinainte şi de după echinocţiu.

Spre marea satisfacţie a jupânului Mac-Fyne şi spre şi mai marea mulţumire a fraţilor Melvill, afacerea se aranja. Miss Campbell le acordă generos iertarea sa şi nu mai făcu nici o aluzie neplăcută la prezenţa lui Aristobulus Ursiclos.

— Dar, spuse unchiul Sam, este cel puţin ciudat ca tocmai la Oban să nu fie un orizont de mare!

— Natura este uneori atât de bizară! răspunse fratele Sib. Aristobulus Ursiclos, fără îndoială, fu foarte fericit aflând că Miss Campbell nu se va duce să caute în altă parte un loc potrivit pentru observaţiile Sale meteorologice; dar era atât de absorbit de profundele sale probleme încât uită să-şi exprime întreaga sa satisfacţie. Zburdalnica fată îi fu probabil recunoscătoare pentru această rezervă, fiindcă, continuând să rămână indiferentă, îi făcu o primire mai puţin rece la prima lor întâlnire.

În acest timp starea atmosferei se modificase uşor. Dacă timpul continuă să se menţină frumos, câţiva nori care risipeau arşiţa amiezii înceţoşau totuşi orizontul la răsăritul şi apusul soarelui. Era inutil deci să se ducă să caute un loc de observaţie pe insula Seil. Ar fi fost o osteneală zadarnică şi trebuiau să aibă răbdare.

În timpul acestor zile lungi, Miss Campbell, lăsându-şi unchii să se lupte cu logodnicul ales de ei, se ducea, câteodată întovărăşită de doamna Bess, dar de cele mai multe ori singură, să rătăcească pe malurile golfului. Evita bucuroasă toată acea lume de trândavi, care constituie populaţia trecătoare a oraşelor balneare, aproape peste tot la fel: familii a căror singură ocupaţie este aceea de a vedea cum urcă şi coboară marea, în timp ce fetiţele şi băieţii se rostogolesc pe nisip cu o libertate de mişcări foarte britanică; gentlemeni gravi şi flegmatici în costumele lor de baie, adesea mult prea rudimentare, şi a căror importantă treabă era aceea de a se scufunda timp de şase minute în apa sărată; bărbaţi şi doamne de mare „respectability”, nemişcaţi şi ţepeni pe băncile verzi cu perne roşii, răsfoind câteva pagini din acele cărţi cartonate şi îmbâcsite cu text compact de care se abuzează oarecum în ediţiile engleze. Câţiva turişti în trecere, cu binoclul în bandulieră, cu cascheta pe frunte, cu jambiere şi cu umbrela sub braţ, care au venit ieri şi vor pleca mâine; apoi, în mijlocul acestei mulţimi, se găseau negustorii al căror comerţ este cu deosebire ambulant, şi la colţul străzii, electricieni care pentru doi pence vând, cui vrea să-şi plătească fantezia, curent electric; artişti al căror pian mecanic, montat pe roţi, amestecă melodiile ţinutului cu motivele schilodite ale melodiilor din Franţa; fotografi în aer liber care fac familiilor, grupate pentru această împrejurare, probe instantanee cu duzina; precupeţi în redingote negre, precupeţe cu pălării împodobite cu flori împingându-şi micile căruţuri pe care îşi etalează cele mai frumoase fructe din lume; în sfârşit „minstrels”, al căror obraz chinuit se descompune sub văcsuiala care-l acoperă, jucând în diverse travestiuri scenete populare şi cântând din acele cântece de jale locale, cu nenumărate cuplete, în mijlocul unui cerc de copii care reiau serioşi refrenul în cor.

Pentru Miss Campbell această experienţă din oraşele balneare nu mai avea nici secrete, nici farmec. Prefera să se îndepărteze de acest du-te-vino al trecătorilor, care păreau tot atât de străini unii faţă de ceilalţi ca şi când ar fi venit din cele patru colţuri ale Europei.

Aşa că, atunci când unchii săi voiau s-o întâlnească, trebuiau să se ducă s-o caute tocmai pe marginea plajei, la câte un capăt al golfului.

Acolo o găseai şezând, precum Minna din Piratul19, cu cotul pe o ieşitură a stâncii, cu capul rezemat pe o mână, cu cealaltă prefirând seminţe dintr-ale unui soi de mărar care creşte printre pietre. Privirea ei distrată trecea de la un „stack”, a cărui creastă stâncoasă se înălţa ascuţită, la vreo cavernă întunecoasă, una din acele „helyers”, cum se spune în Scoţia, în care, pătrunzând apele în timpul fluxului marin, se aud mugete puternice.

În depărtare, cormoranii erau aşezaţi în rânduri, într-o nemişcare de animale hieratice, şi ea îi urmărea cu ochii până departe când, tulburaţi în liniştea lor, zburau atingând cu aripa creasta micilor valuri ce se izbeau de stânci.

La ce se gândea tânăra fată? Aristobulus Ursiclos fără îndoială ar fi avut impertinenţa şi unchii naivitatea să creadă că se gândea la el; s-ar fi înşelat cu toţii.

În amintirile ei, Miss Campbell revenea la scenele de la Corryvrekan. Revedea şalupa care mergea spre pieire, manevrele lui Glengarry aventurându-se în mijlocul canalului. Regăsea în adâncul sufletului ei acea emoţie care o gâtuise atât de tare atunci când imprudenţii dispăruseră îrt viitoarea talazurilor!… Apoi fusese salvarea, frânghia bine aruncată, tânărul elegant apărut pe punte, calm, zâmbitor, mai puţin emoţionat decât ea şi salutându-i cu un gest pe călători.

Pentru o minte romantică putea fi începutul unui roman; dar părea că romanul trebuia să se limiteze la acel prim capitol. Cartea începută se încheiase brusc în mâinile lui Miss Campbell. La ce pagină ar fi putut ea s-o mai deschidă vreodată; fiindcă „eroul său”, asemenea unui Wotan din epopeile celtice, nu reapăruse.

Dar îl căutase ea în mijlocul acestei mulţimi de nepăsători care cutreiera plajele din Oban? Poate că da. îl întâlnise? Nu. Fără îndoială că el nu ar fi putut să o recunoască. De ce ar fi băgat-o în seamă pe bordul lui Glengarry? De ce să fi venit către ea? Cum ar fi putut el să bănuie că, în parte, ei îi datora salvarea? Şi cu toate acestea, ea era cea care înaintea tuturor celorlalţi zărise ambarcaţiunea în primejdie; ea, cea dintâi, îl implorase pe căpitan să-i vină în ajutor! Şi în realitate, aceasta poate că a costat-o în acea seară Raza Verde! în adevăr, se temea că aşa a fost.

În timpul celor trei zile care urmară sosirii familiei Melvill la Oban, cerul l-ar fi făcut să despere pe un astronom de la observatoarele din Edinburg sau Greenwich. Era parcă vătuit cu un fel de abur, mai înşelător decât dacă ar fi fost nori. Lunete sau telescoape din cele mai puternice modele, reflectorul de la Cambridge ca şi cel din Parsontown nu ar fi izbutit să-l străbată. Numai soarele ar fi putut să aibă destulă putere ca să-l străpungă cu razele lui; dar, când apunea, linia mării era estompată de o negură uşoară care înroşea apusul cu cele mai minunate culori. I-ar fi fost deci cu neputinţă Razei Verzi să ajungă la ochii unui observator.

Miss Campbell în visul său, cu imaginaţia ei înaripată, confunda atunci, în acelaşi gând, pe naufragiatul din abisul Corryvrekan cu Raza Verde. Sigur era însă că unul nu apărea mai mult decât celălalt. Dacă Raza Verde era acoperită de nori, taina îl ascundea pe tânăr.

Fraţii Melvill, când îndrăzneau s-o îndemne pe nepoata lor să aibă răbdare, nu erau deloc bine primiţi. Miss Campbell nu se sfia defel să-i facă responsabili de aceste tulburări atmosferice. Atunci ei îşi vărsau necazul pe excelentul barometru aneroid, pe care avuseseră grijă să-l ia cu ei de la Helensburgh şi ale cărui ace continuau să nu se ridice.

În adevăr, şi-ar fi dat tabachera lor pentru a obţine la apusul astrului strălucitor un cer fără nori!

Cât despre savantul Ursiclos, discutând într-o zi despre aceşti nori care tulburau orizontul, avu proasta inspiraţie de a găsi formarea lor foarte naturală.

De aici până a deschide un mic curs de fizică nu era decât un pas, şi el o făcu în prezenţa lui Miss Campbell. Vorbi despre nori în general, de mişcarea lor descendentă care-i aducea la orizont odată cu coborârea temperaturii, despre nori transformaţi în picături de apă, de clasificarea lor ştiinţifică în nimbus, stratus, cumulus şi cirus! Inutil să spunem că nu,s-a ales cu nimic din erudiţia sa.

Şi lucrul era atât de evident încât fraţii Melvill nu ştiau ce atitudine să ia în timpul acestei cu totul deplasate conferinţe!

Da! Miss Campbell i-o „tăie” scurt – pentru a folosi expresia dandysmului modern – tânărului savant: mai întâi se făcu că se uită în cu totul altă parte, pentru a nu-l auzi; apoi îşi îndreptă cu îndărătnicie ochii spre castelul Dunolly, cu intenţia vădită de a părea că nu-l vede; în sfârşit, îşi privi vârfurile pantofilor săi fini de vilegiaturistă – ceea ce era semnul indiferenţei celei mai puţin disimulate, dovada celui mai total dispreţ pe care o scoţiană poate să-l manifeste atât pentru cele ce spune interlocutorul său, cât şi pentru persoana acestuia.

Aristobulus Ursiclos, care niciodată nu se vedea şi nu se auzea decât pe el, care nu vorbea decât pentru el, nu băgă de seamă sau se făcu că nu bagă de seamă.

Aşa trecură, zilele de 3, 4, 5 şi 6 august, dar, în timpul acestei ultime zile, spre marea bucurie a fraţilor Melvill, barometrul urcă cu câteva linii peste „variabil”.

Ziua următoare se anunţă deci sub auspicii mai fericite. La orele zece dimineaţa, soarele strălucea puternic şi cerul îşi desfăşura deasupra mării azurul său de o limpezime perfectă.

Miss Campbell nu putea lăsa să-i scape o asemenea ocazie. în grajdurile de la Caledonian-Hotel era tot timpul ţinută la dispoziţia ei o trăsură. Acum sau niciodată era momentul de a o folosi.

Deci, la orele cinci după-amiaza, Miss Campbell şi fraţii Melvill luau loc în caleaşca condusă de un birjar, meşter în manevrarea „four în hand”. Partridge se urcă pe scaunul din spate şi cei patru cai, mângâiaţi de şfichiul biciului lung, se avântară pe drumul care ducea de la Oban la Glackhan.

Spre marele său regret, dar nu şi acela al lui Miss Campbell, Aristobulus Ursiclos, prins de redactarea unui oarecare memoriu ştiinţific, nu putuse să ia parte la excursie.

Drumul fu minunat din toate punctele de vedere. Trăsura urma linia litoralului, de-a lungul strâmtorii ce desparte insula Kerrera de coasta Scoţiei. Această insulă de origine vulcanică era foarte pitorească, dar avea, în ochii lui Miss Campbell, o hibă: pe aceea de a ascunde orizontul mării.

Cu toate acestea, cum nu era de făcut decât patru mile şi jumătate în aceste condiţii, binevoi să admire armoniosul relief al cărui profil se contura, cu ruinele castelului danez care încununează capul meridional, pe un fond de lumină.

— A fost altădată reşedinţa Mac Douglas-ilor de Lorn, remarcă fratele Sam.

— Acest castel are importanţă istorică şi pentru familia noastră, adăugă fratele Sib, fiindcă a fost distrus de către Campbelli, care i-au dat foc. După ce depăşi insula Kerrera, trăsura o luă pe un drum îngust, puţin râpos, care ducea la satul Glackhan. Acolo trecu peste acel fals istm care, în chip de pod, păşeşte peste micul canal şi uneşte insula Seil cu continentul.

O jumătate de oră mai târziu, după ce lăsară trăsura într-o vâlcea, excursioniştii urcau panta destul de abruptă şi se aşezau pe bordura cea mai din margine a stâncilor, la liziera litoralului.

De data asta nimic nu mai putea să împiedice vederea observatorilor, privind către apus; nici insuliţa Easdale, nici Inish, eşuate lângă Seil.

Între vârful Ardanalish de pe insula Mull la nord-est, una din cele mai mari dintre Hebride, şi insula Colonsay la sud-vest, se decupa o largă bucată de mare în care discul solar avea să-şi înece în curând văpăile.

Miss Campbell, cu totul prinsă de gândul ei, stătea un pic mai în faţă. Câteva păsări de pradă, vulturi sau şoimi, singurii care însufleţeau această singurătate, pluteau deasupra „dens”-urilor, un fel de vâlcele săpate ca nişte pâlnii în pereţii stâncoşi.

Din punct de vedere astronomic, în această epocă a anului şi la această latitudine soarele trebuia să apună la orele şapte şi cincizeci şi patru de minute, exact în direcţia capului Ardanalish.

Dar câteva săptămâni mai târziu ar fi fost imposibil să-l vezi dispărând dincolo de linia mării, fiindcă masa insulei Colonsay l-ar fi ascuns privirilor.

În această seară, timpul şi locul erau deci bine alese pentru observarea fenomenului.

Soarele cobora printr-o traiectorie oblică pe orizontul limpede.

Ochii cu greu puteau suporta strălucirea discului său de un roşu arzător, pe care apele o reflectau ca o lungă dâră de lumină.

Şi cu toate acestea, nici Miss Campbell, nici unchii ei nu ar fi consimţit să-şi coboare pleoapele. Nu! Nici măcar o clipă.

Dar, înainte ca marginea inferioară a astrului să fi muşcat din orizont, lui Miss Campbell îi scăpă un strigăt de dezamăgire!

Apăruse deodată un mic nor subţirel, ca o dungă, lung ca flamura unui vas de război. Tăia discul în două părţi inegale şi părea că se lasă odată cu el în jos, până la nivelul mării.

Se părea că o adiere, oricât de uşoară, ar fi fost deajuns ca să-l gonească, să-l împrăştie!… Adierea însă nu veni!Şi când din soare nu mai rămase decât un arc minuscul, acel subţire nor fu cel care circumscrise, în locul lui, linia cerului şi a apei.

Raza Verde, pierdută în acest mic nor, nu putuse să ajungă până la ochiul celor ce o aşteptau.