Capitolul V

DE PE UN VAPOR PE ALTUL

După prânzul cu mâncăruri şi reci, şi calde – o foarte bună masă după moda engleză – care fu servit în sufrageria de pe Columbia, Miss Campbell şi fraţii Melvill se urcară din nou pe punte.

Când îşi reluă locul pe spardeck, Helena nu-şi putu reţine o exclamaţie de dezamăgire.

— Şi orizontul meu! spuse ea.

Trebuie să fim de acord, orizontul ei nu mai era acolo. Dispăruse de câteva minute. Steamerul, întorcându-se către nord, urca în acel moment de-a lungul strâmtorii Kyles of Bute.

— Asta-i rău, unchiule Sam! spuse Miss Campbell cu o mutrişoară mustrătoare. O s-o ţin minte, unchiule Sib!Cei doi fraţi nu ştiau ce să răspundă; şi cu toate acestea nu ei puteau fi învinuiţi dacă Columbia, după ce îşi schimbase direcţia, se îndrepta acum spre nord-vest.

În adevăr, erau două drumuri foarte diferite pentru a merge pe mare de la Glasgow la Oban.

Unul, cel pe care nu-l luase Columbia, era mai lung. După ce făcea escală la Rothesay, capitala insulei Bute, dominată de vechiul castel din secolul unsprezece, încadrată la vest de văi înalte care o apărau de vânturile aspre dinspre mare, steamerul continua să coboare golful Clyde, apoi să meargă de-a lungul litoralului de răsărit al insulei, să treacă prin faţa marei şi micii Cumbray şi să înainteze în această direcţie până la partea meridională a insulei Arran care aparţine aproape în întregime ducelui de Hamilton, de la baza stâncilor până la vârful lui Goatfell, la aproape opt sute de metri deasupra nivelului mării. Atunci timonierul învârtea o dată cârma, linia fixă a compasului era pusă la unsprezece grade şi cincisprezece minute vest, iar vasul trecea pe lângă insula Arran, ocolea peninsula Cantyre, care arată ca un deget, mergea în susul coastei occidentale, se înfunda în Gighapassage prin strâmtoarea Suud, săpată între insulele Islay şi Jura, şi ajungea la acel sector larg deschis a lui Firth of Lorn al cărui unghi îngustat se închide puţin mai sus de Oban.

În fond, dacă Miss Campbell avea unele motive să se plângă că vaporul nu luase acest drum, poate că şi unchii, la rândul lor, aveau ce să regrete. în adevăr, mergând de-a lungul litoralului insulei Islay, le-ar fi apărut în faţă vechea reşedinţă a Mac Donald-ilor, care, la începutul secolului şaptesprezece, învinşi şi izgoniţi, trebuiră să cedeze locul Campbell-ilor. în faţa locului unde se petrecuse un fapt istoric care-i atingea atât de aproape, fraţii Melvill, fără să mai vorbim de doamna Bess şi de Partridge, şi-ar fi simţit inima bătând la unison.

Cât despre Miss Campbell, acel orizont atât de regretat ar fi stăruit mai multă vreme în faţa privirilor sale.

În adevăr, de la vârful Arran până la promontoriul Cantyre, marea este la sud. De la Mull din Cantyre până la extremitatea insulei Islay, marea este la vest, adică această imensitate lichidă pe care o mărgineşte, la o distanţă de trei mii de mile de acolo, numai coasta americană.

Dar acest drum este lung, uneori mai greu, dacă nu chiar periculos, şi a trebuit să se ţină seama de turiştii pe care-i înspăimântă eventualitatea unei traversări, adesea neîndurătoare, când trebuie să înfrunţi o hulă puţin cam mare în aceste regiuni ale Hebridelor.

Aşa că, inginerii – Lesseps16, cel care vedea totul în mic – s-au gândit să facă din această peninsulă, Cantyre, o insulă. Datorită lucrărilor lor a fost săpată partea de nord a canalului Crinan; el scurtează călătoria cu cel puţin două sute de mile şi pentru a-l traversa nu sunt necesare mai mult de trei, patru ore.

Pe această cale avea să-şi termine Columbia călătoria de la Glasgow la Oban, între lacuri prelungi şi strâmtori, neoferind alte privelişti decât ţărmurile de prundiş, păduri, munţi. Dintre toţi călătorii, fără îndoială că Miss Campbell fu singura care regreta celălalt itinerariu; dar fu nevoită să se resemneze. De altfel, acest orizont de mare nu avea ea să-l regăsească oare puţin mai departe, dincolo de canalul Crinan, câteva ore mai târziu şi mult mai înainte ca soarele să-l fi atins cu discul său?

În clipa în care turiştii, care întârziaseră în „livingroom”, se urcau din nou pe punte, Columbia, la intrarea prelungului lac Ridden, trecu foarte aproape de micuţa insulă Elbangreig, ultima fortăreaţă în care s-a refugiat ducele Argyle, înainte ca acest erou, zdrobit în lupta pentru eliberarea politică şi religioasă a Scoţiei, să se fi dus la Edinburg să şi ofere capul ghilotinei scoţiene. Apoi steamerul reveni către sud, coborî prin strâmtoarea Bute, în mijlocul acelei minunate privelişti de insule golaşe sau împădurite, ale căror contururi aspre erau estompate de o uşoară ceaţă. în sfârşit, după ce mersese de-a lungul capului Ardlamont, se îndreptă din nou spre nord, peste lacul Fyne, lăsă la stânga satul East-Tarbert pe coasta Cantyrei, depăşi capul Ardnishaig şi ajunse la târguşorul Lochgilphead, la intrarea pe canalul Crinan.

În acest loc trebuiră să părăsească Columbia, prea mare pentru a putea naviga pe canal. Această străpungere, ale cărei pante sunt compensate de cincisprezece ecluze, nu poate primi pe parcursul celor nouă mile lungime decât vase înguste, de mic tonaj.

Linnet, un vaporaş cu aburi, îi aştepta pe pasagerii de pe Columbia. Transbordarea se operă în câteva minute. Fiecare se instala nu prea în voie pe spardeck-ul steamerului, în timp ce un „bagpiper”, un cântăreţ din cimpoi, îmbrăcat în costum naţional, făcea să-i răsune instrumentul. Nimic mai melancolic decât aceste melodii ciudate pe fondul monoton al celor trei başi, a căror desfăşurare nu foloseşte decât intervalele unei game majore căreia îi lipseşte sensibila, ca în vechile melodii din secolul trecut.

Minunată este călătoria pe acest canal, când tăiat printre maluri înalte, când aruncându-se pe coasta unei coline acoperită cu buruieni, ici prelungindu-se în plină câmpie, colo închis între pereţi strimţi ca ai unui scoc de moară. în bazin vaporaşul se opreşte un moment. în timp ce pontonierii manevrează repede vasul dintr-un lac în altul, tinerii, băieţi şi fete, copii de prin acele locuri, vorbind acel idiom din Ţara Galilor de care se foloseau odinioară celţii, limbaj adesea cu neputinţă de înţeles chiar de către englezi, vin să ofere cuviincios turiştilor lapte proaspăt muls.

După şase ore – cu o întârziere de două ore din pricina unei ecluze care nu funcţiona bine – cătunele, fermele din această regiune puţin tristă, nesfârşitele mlaştini Add, care se întind pe partea dreaptă a canalului, erau lăsate în urmă. După ce trecea de satul Ballanoch, Linnet se oprea puţin. Se opera a doua transbordare. Călătorii de pe Columbia, deveniţi pasagerii de pe Glengarry, urcau din nou spre nord-vest pentru a ieşi din golful Crinan şi a trece apoi pe lângă vârful pe care se înalţă vechiul castel feudal Duntroon-Castle.

După apariţia de o clipă la cotitura insulei Bute, linia mării nu se mai ivise.

Uşor de ghicit cât de nerăbdătoare trebuie să fi fost Miss Campbell. Pe aceste ape înconjurate de toate părţile de uscat s-ar fi putut crede în plină Scoţie, în regiunea lacurilor, în mijlocul ţinuturilor lui Rob-Roy. Peste tot insule pitoreşti cu colinele lor domoale, cu desişurile de mesteceni şi molizi.

În sfârşit, Glengarry depăşi vârful din nord al insulei Jura şi marea se arătă până la temelia cerului, între acest vârf şi mica insulă Scârba care se profilează clar.

— Iat-o, scumpa mea Helena! spuse fratele Sam a cărui mână se întinse spre vest.

— Nu este vina noastră, adăugă fratele Sib, dacă aceste blestemate insule au ascuns-o pentru un moment ochilor tăi!

— Sunteţi cu totul iertaţi, unchilor, răspunse Miss Campbell, dar să nu ni se mai întâmple!