Capitolul VI

VÂLTOAREA CORRYVREKAN

Erau orele şase seara. Soarele nu parcursese încă decât patru cincimi din drumul lui. Glengarry avea să ajungă cu siguranţă la Oban, înainte ca astrul zilei să se fi culcat în apele Atlanticului. Miss Campbell era deci îndreptăţită să creadă că i se va împlini dorinţa chiar în acea seară. în adevăr, cerul fără nori sau ceaţă părea făcut exact pentru observarea acelui fenomen şi orizontul avea să mai rămână vizibil între insulele Oronsay, Colonsay şi Mull, în timpul acestei ultime părţi a călătoriei.

Dar un incident cu totul neprevăzut avea să întârzie puţin drumul steamerului.

Miss Campbell, obsedată de ideea ei fixă, nemişcată în acelaşi loc, nu pierdea din ochi linia circulară care se desfăşura între cele două insule. Acolo unde se întâlnea cu cerul, reverberaţia schiţa un triunghi de argint ale cărui ultime nuanţe se stingeau pe flancul steamerului Glengarry.

Fără îndoială că Miss Campbell era la bord singura ale cărei priviri erau cu încăpăţânare aţintite asupra acestei părţi a orizontului; de aceea fu singura care să observe cât de agitată părea să fie apa între limba de pământ care înainta în mare şi insula Scârba. în acelaşi timp ajungea până la ea un zgomot îndepărtat de valuri care se izbeau unele de altele. Cu toate acestea, suprafaţa apei, aproape vâscoasă, pe care o despica etrava steamerului, abia dacă era încreţită de briză.

— De unde vine oare-acest zgomot şi această învolburare? întrebă Miss Campbell adresându-se unchilor săi.

Fraţilor Melvill le-ar fi fost greu să răspundă, fiindcă nici ei nu pricepeau mai mult decât ea ce se petrecea în strâmtoarea îngustă, la o depărtare de trei mile.

Adresându-se atunci căpitanului vasului care se plimba pe pasarelă, Miss Campbell îl întrebă care era cauza că apa vuieşte şi fierbe.

— Un simplu fenomen de maree, răspunse căpitanul. Ceea ce auziţi este zgomotul viitorii Corryvrekan.

— Dar este un timp minunat, remarcă Miss Campbell, şi briza abia dacă se face simţită!

— Dar acest fenomen nu depinde deloc de timp, răspunse căpitanul. Este un efect al mării care, urcând la ieşirea din Jura-Sund, nu găseşte altă scăpare decât între cele două insule Jura şi Scârba. Aşa se face că talazul se precipită cu o violenţă extremă şi pentru o ambarcaţiune de mic tonaj ar fi foarte periculos să se aventureze acolo.

Abisul Corryvrekan este pe drept cuvânt temut pe aceste meleaguri şi cunoscut ca unul din cele mai ciudate părţi ale arhipelagului Hebridelor. Poate că ar putea fi comparat cu violentul curent din canalul Sein, format prin îngustarea mării între stânca submarină cu acelaşi nume şi golful Trépassés, pe coasta Bretaniei, şi curentul din canalul Blanchart, în mijlocul cărui se varsă între Aurigny şi ţinutul Cherbourg. Legenda afirmă că abisul Corryvrekan îşi datorează numele unui prinţ scandinav, a cărui corabie a pierit aici în epoca celtică. în realitate, este o trecere primejdioasă, în care multe vase au fost, spre pierzania lor, atrase şi care, în ceea ce priveşte reputaţia curenţilor săi, poate să o concureze pe aceea a sinistrului Maelstrom de pe lângă coastele Norvegiei.

În acest timp Miss Campbell continua să privească violentele zbuciumări ale talazurilor, când atenţia îi fu atrasă în chip deosebit de un punct din strâmtoare.

S-ar fi putut crede că acolo, în mijlocul canalului, apărea o stâncă, dacă masa ei nu s-ar fi înălţat şi nu ar fi coborât odată cu unduirile hulei.

— Uitaţi-vă, uitaţi-vă, căpitane, spuse Miss Campbell, dacă nu-i o stâncă ce ar putea fi oare?

— În adevăr, răspunse căpitanul. Nu poate fi decât o epavă dusă de curent sau mai degrabă… Şi luându-şi luneta: O ambarcaţiune! exclamă el.

— O ambarcaţiune! răspunse Miss Campbell.

— Da… nu mă înşel! O şalupă în primejdie de moarte pe apele Corryvrekan-ului!

La aceste cuvinte ale căpitanului, călătorii veniră cu toţii pe pasarelă. Priveau în direcţia viitorii. Că o ambarcaţiune fusese târâtă în canal, nu mai încăpea nici o îndoială. Luată de curentul mareei care urca, prinsă în atracţia vârtejurilor, mergea la o pieire sigură.

Toate privirile erau aţintite în acel punct al abisului, la patru sau cinci mile de Glengarry.

— Nu este probabil decât o şalupă în derivă, observă unul din călători.

— Ba nu, zăresc un om, răspunse un altul.

— Un om… doi oameni! exclamă Partridge, care venise lângă Miss Campbell.

În adevăr, se aflau acolo doi oameni. Nu mai erau stăpâni pe ambarcaţiune. Cu mica briză ce venea dinspre uscat, pânza ei nu ar fi putut să-i scoată din vârtej şi vâslele ar fi fost neputincioase să-i tragă în afara atracţiei Corryvrekan-ului.

— Căpitane, exclama Miss Campbell, nu-i putem lăsa pe aceşti nefericiţi să piară!… Dacă-i părăsim, sunt pierduţi!… Trebuie să le venim în ajutor!… Trebuie…!La bord, toţi erau de aceeaşi părere şi toţi aşteptau răspunsul căpitanului. Poate că, apropiindu-se, are să ajungă în preajma acestei şalupe!

Şi întorcându-se spre călători, acesta păru că le cere un semn de aprobare.

Miss Campbell se duse către el:

— Trebuie, căpitane, trebuie! exclamă ea cu un glas fierbinte. Tovarăşii mei de drum, ca şi mine, vor vrea! Este vorba de viaţa a doi oameni pe care poate îi veţi putea salva… Oh, căpitane… Vă rog…!

— Da!… Da! strigară câţiva pasageri, mişcaţi de călduroasa intervenţie a fetei.

Căpitanul îşi luă din nou luneta, cercetă cu atenţie direcţia curenţilor din canal; apoi, adresându-se omului de la bară, aflat în apropierea lui, pe pasarelă:

— Atenţie la cârmă! spuse el. Bara la tribord!

Sub acţiunea cârmei, steamerul se îndreptă către vest. Mecanicul primi ordinul să mărească presiunea şi în curând Glengarry lăsă în stânga vârful insulei Jura.

La bord nimeni nu vorbea. Toţi ochii erau aţintiţi cu îngrijorare asupra ambarcaţiunii, care acum se vedea mai bine.

Nu era decât o mică şalupă de pescuit, al cărei catarg fusese coborât cu scopul de a se evita şocurile zguduirilor provocate de izbitura violentă a valurilor.

Unul din cei doi oameni aflau în şalupă era întins la pupa; celălalt, vâslind cu putere, încerca să iasă din centrul de atracţie al apei. Dacă nu izbutea, amândoi erau pierduţi.

După o jumătate de oră, Glengarry ajungea la marginea viitorii Corryvrekan şi începea să se legene puternic pe primele valuri; dar la bord nimeni nu se plângea, cu toate că violenţa curenţilor era de natură să sperie pe nişte simpli turişti.

În adevăr, în această parte a strâmtorii, marea era, de la un capăt la altul, albă, ca şi când ar fi suflat o briză pentru trei pânze. Nu se vedea decât o imensă întindere de spumă pe care apa, prea puţin adâncă, izbind fundul, o înălţa în mase enorme.

Şalupa nu mai era decât la o jumătate de milă. Dintre cei doi oameni, cel care se pleca peste vâsle făcea eforturi extraordinare ca să se desprindă din viitoare. îşi dădea seama că Glengarry îi venea în ajutor, dar înţelegea în acelaşi timp că steamerul nu va putea să înainteze şi că el trebuia să fie cel care să se apropie.

Cât despre tovarăşul lui, nemişcat acolo unde se afla, părea fără cunoştinţă. Pradă celei mai puternice emoţii, Miss Campbell nu slăbea din ochi această ambarcaţiune în primejdie, pe care fusese prima care să o semnaleze în apele abisului şi către care, datorită rugăminţii sale fierbinţi, se îndrepta acum Glengarry.

Cu toate acestea situaţia se înrăutăţea. Era de temut că steamerul nu avea să ajungă la timp. Nu mai înainta decât cu o mică viteză, în aşa fel încât să evite vreo avarie gravă, şi totuşi valurile, năvălind prin faţă, ameninţau să ajungă în sala maşinilor ale căror focuri ar fi putut să le stingă – eventualitate primejdioasă în mijlocul acestor curenţi cumpliţi.

Rezemat de scăriţa pasarelei, căpitanul era atent să nu se îndepărteze de canal şi manevra cu îndemânare, în aşa fel încât să nu vină de-a curmezişul. Cu toate acestea şalupa nu reuşea să se desprindă din viitoare; în unele momente dispărea brusc în spatele unei imense stânci ce se înălţa din apă; în altele, luată de curentele concentrice ale viitorii, a căror viteză creştea invers proporţional cu raza lor, se rotea pe loc cu repeziciunea unei săgeţi sau mai degrabă cu aceea a unei pietre învârtindu-se la capătul unei praştii.

— Mai repede! Mai repede! repeta Miss Campbell, care nu se putea stăpâni.

Dar, la vederea acestor mase uriaşe de apă care se spărgeau cu zgomot de steamer, unora dintre călători le şi scăpară strigăte de spaimă. Căpitanul, înţelegând răspunderea pe care şi-o lua, ezita să-şi continuie drumul prin strâmtoarea Corryvrekan.

Şi totuşi, între şalupă şi Glengarry era o distanţă doar de o sută de metri, adică trei sute de picioare; astfel că uşor puteai să-i vezi pe nefericiţii pe care această ambarcaţiune îi târa la pieire.

Erau un marinar bătrân şi un bărbat tânăr, primul culcat în partea din spate a şalupei, al doilea luptând cu vâslele. În aceea clipă un val violent asalta steamerul şi situaţia lui deveni destul de grea.

În adevăr, căpitanul nu putea să meargă mai departe pe canal şi trebui să manevreze, nu fără strădanie, cu câteva învârtituri de elice, în aşa fel încât să-şi menţină echilibrul în mijlocul curentului. Deodată, după ce se legănase pe creasta unui val, ambarcaţiunea alunecă pe o parte şi dispăru.

Un singur strigăt se auzi la bord, un singur strigăt de groază!… Se scufundase? Nu. Reapăru pe coama unui alt val şi o nouă sforţare a vâslelor o aruncă spre steamer.

— Haideţi! Haideţi! strigară marinarii postaţi în partea din faţă. Şi legănau un colac de frânghii, pândind clipa când să li-l arunce. Deodată căpitanul, prinzând între două vârtejuri un calm relativ, dădu ordin maşinilor să mărească presiunea. Viteza lui Glengarry crescu şi el se angaja cu îndrăzneală între cele două insule în timp ce şalupa, la rândul ei, mai câştiga câţiva metri.

Atunci frânghiile fură aruncate, prinse, înfăşurate de stâlpul catargului; apoi Glengarry dădu înapoi, cu scopul de a scăpa cât mai repede, în timp ce barca îl urma la remorcă.

Numai atunci tânărul, lăsând vâslele, se duse şi îşi ridică tovarăşul în braţe şi, cu ajutorul mateloţilor de pe steamer, bătrânul marinar fu urcat pe bord. Lovit de un talaz puternic, nu mai fusese în stare să ajute în nici un fel eforturile tânărului, care din acea clipă nu se mai putuse bizui decât pe el însuşi. între timp, acesta se săltă şi el pe puntea lui Glengarry. Nu pierduse nimic din sângele rece, chipul îi era calm şi întreaga sa atitudine arăta că avea un tot atât de firesc curaj moral ca şi cel fizic.

Îndată ce se află pe punte, se grăbi să roage să se dea îngrijiri tovarăşului său. Era proprietarul şalupei, pe care un pahar zdravăn de brandy nu întârzie să-l pună pe picioare.

— Domnule Olivier! spuse el.

— Ah, bătrâne marinar, răspunse tânărul, te-a lovit tare valul…?

— O nimica toată! Am văzut eu altele şi mai şi! Nici nu se mai cunoaşte…!

— Slavă Cerului!… Dar imprudenţa mea de a vrea totdeauna să merg mai departe era să ne coste scump!… în sfârşit, iată-ne salvaţi!

— Cu ajutorul dumneavoastră, domnule Olivier!

— Nu! Cu ajutorul providenţei!

Şi tânărul, strângându-l la piept pe bătrânul marinar, nu căuta deloc să-şi ascundă emoţia, împărtăşită de altfel de martorii acestei scene.

Apoi, întorcându-se către căpitanul lui Glengarry, în clipa când acesta cobora de pe pasarelă, îi spuse:

— Căpitane, nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa mea pentru serviciul pe care ni l-ai făcut.

— Nu mi-am făcut decât datoria, domnule, şi, ca să spun adevărul, călătorii mei au mai mult drept la mulţumirile dumitale.

Tânărul strânse cordial mâna căpitanului; apoi, scoţându-şi pălăria cu un gest graţios, îi salută pe călători.

Dacă Glengarry nu ar fi sosit la timp, cu siguranţă că tovarăşul lui şi cu el, târâţi până în mijlocul Corryvrekan-ului, ar fi fost pierduţi.în timpul acestor schimburi de politeţe, Miss Campbell crezuse de cuviinţă să se retragă mai la o parte. Nu voia să se vorbească de participarea ei la deznodământul acestei salvări dramatice. Astfel că se refugiase în partea din faţă a pasarelei, când deodată, ca şi când i s-ar fi trezit fantezia, îi scăpară aceste cuvinte, în clipa în care se întorcea către apusul soarelui.

— Şi Raza?… Şi soarele…?

— Nu mai este soare! spuse fratele Sam.

— Nu mai este Raza! spuse fratele Sib.

Era prea târziu. Discul, care tocmai dispărea dincolo de un orizont de o puritate minunată, îşi aruncase raza lui verde în spaţiu!

Dar în acest minut gândul lui Miss Campbell fusese în altă parte şi ochiul ei distrat scăpase acest prilej cu care nu se va mai întâlni, poate, mult timp!

— Păcat! murmură ea, fără o prea mare dezamăgire totuşi, gândindu-se la câte se întâmplaseră.

Între timp Glengarry manevra să iasă din canalul Corryvrekan şi îşi reluă drumul lui către nord. în acelaşi moment bătrânul marinar, după ce strânse încă o dată mâna tovarăşului lui, se întoarse la barca sa şi porni spre insula Jura.

Cât despre tânăr, al cărui „dorlach”, un fel de geamantan de piele, fusese luat la bord, era un turist în plus pe care Glengarry îl transporta la Oban.

Lăsând la dreapta insulele Shuna şi Luing, în care se sapă bogatele mine de ardezie ale marchizului de Breadalbane, steamerul trecu de-a lungul insulei Seil, care veghează această parte a coastei scoţiene; curând după asta, angajându-se pe Firth of Lorn, o luă între insula vulcanică Kerrera şi uscat; apoi, în ultimele străluciri ale apusului, îşi aruncă odgoanele de acostare pe babalele din portul Oban.