Capitolul XI

OLIVIER SINCLAIR

Olivier Sinclair era „un bărbat bine”, ca să întrebuinţăm o expresie folosită odinioară în Scoţia în ce-i priveşte pe băieţii curajoşi, prompţi şi sprinteni; dar dacă această expresie se potriveaprofilului său moral, trebuie să mărturisim că nu mai puţin se potrivea fizicului.

Ultimul vlăstar al unei familii onorabile din Edinburg, acest tânăr atenian din Atena de Nord era fiul unui fost consilier din capitala Mid-Lothian-ului. Fără tată, nici mamă, crescut de unchiul său, unul din cei patru judecători ai administraţiei municipale, făcuse studii serioase la Universitate; apoi, la vârsta de douăzeci de ani, un pic de avere asigurându-i cel puţin independenţa, curios să cunoască lumea, cutreierase principalele state din Europa, India şi America, şi celebra publicaţie Revista Edinburgului nu refuză, în câteva ocazii, să-i publice notele de călătorie. Distins pictor, care ar fi putut să-şi vândă operele, dacă ar fi vrut, cu preţuri mari, poet din când în când – şi cine nu ar fi la o vârstă când toată viaţa îi surâde – inimă caldă, fire de artist, era făcut să placă şi plăcea fără poză sau înfumurare.

În capitala vechii Calendonii este uşor să te căsătoreşti. în adevăr, aici sexele sunt în proporţii foarte inegale şi cel slab îl depăşete cu mult ca număr pe cel tare. Aşa că un tânăr cult, amabil, cumsecade, plăcut la înfăţişare nu poate să nu găsească mai mult decât o moştenitoare după gustul său.

Şi totuşi, Olivier Sinclair, la douăzeci şi şase de ani, nu părea încă să simtă nevoia de a trăi în doi. Cărarea vieţii i se părea oare prea strimtă pentru a merge unul lângă altul? Nu, fără îndoială, dar este mai probabil că se simţea mai bine mergând de unul singur, să apuce pe drumuri la întâmplare, să o ia pe unde îi trecea prin minte, mai ales cu gusturile sale de artist şi călător.

Totuşi, Olivier Sinclair era menit să inspire mai mult decât simpatie vreunei tinere şi blonde fiice a Scoţiei. Statura sa elegantă, chipul deschis, trăsăturile bărbăteşti, energice, aerul său sincer, blând prin expresia ochilor, graţia mişcărilor, distincţia manierelor sale, replica vie şi spirituală, mersul său degajat, zâmbetul privirii, întreaga lui înfăţişare aveau darul de a fermeca. El nu se îngâmfa, nefiind un înfumurat, şi nu se gândea la toate astea, nefiind dispus să-şi îngrădească libertatea.

De altfel, dacă din partea clanului feminin din Auld-Reeky dobândise aceste aprecieri măgulitoare pentru persoana sa, nu era mai puţin plăcut tovarăşilor săi de tinereţe şi colegilor de la Universitate: cum spune frumoasa zicală celtică, el era dintre acei care „nu întorc niciodată spatele, nici unui prieten, nici unui duşman”

Ei bine, în acea zi, trebuie să convenim că în momentul atacului îi întorcea spatele lui Miss Campbell. Este adevărat, Miss Campbell nu-i era duşman, nici prieten. Astfel că, aşa stând lucrurile, nu a avut cum să vadă bila venind, izbită atât de tare de ciocanul tinerei fete. De aici, efectul de ghiulea în plină pânză şi răsturnarea întregului bagaj de pictor.

De la prima aruncătură de ochi, Miss Campbell îşi recunoscuse „eroul” de pe Corryvrekan; dar eroul nu o recunoscu deloc pe tânăra pasageră de pe Glengarry.

Abia dacă în ultima parte a traversării, de la insula Scârba la Oban, o zărise pe Miss Campbell la bord. Desigur, dacă ar fi ştiut care era partea ei în salvarea sa, măcar numai din politeţe, i-ar fi mulţumit în chip mai deosebit; dar el nu ştia încă şi probabil că nu avea să o ştie niciodată.

Şi, în adevăr, chiar în această zi Miss Campbell interzicea – acesta este cuvântul – interzicea atât unchilor săi cât şi doamnei Bess şi lui Partridge să facă în faţa acestui tânăr vreo aluzie la cele ce se petrecuseră la bordul lui Glengarry înainte de operaţia de salvare.

În acest timp, după accidentul cu bila, fraţii Melvill se alăturară nepoatei lor, mai încurcaţi decât ea, dacă asta era cu putinţă, şi încercară să-şi prezinte scuzele lor tânărului pictor, când, întrerupându-i, acesta spuse:

— Domnişoară… domnilor… vă rog… credeţi-mă că nu merită osteneala!

— Domnule… spuse fratele Sib, insistând. Nu… suntem într-adevăr dezolaţi…

— Şi dacă nenorocirea este ireparabilă, după cum îmi este teamă… adăugă fratele Sam.

— Nu-i decât un accident, nu este o nenorocire! răspunse râzând tânărul. O mâzgălitură, nimic mai mult, şi pe care această bilă răzbunătoare a pedepsit-o!

Olivier Sinclair spunea toate acestea cu atâta voie bună încât fraţii Melvill i-ar fi întins bucuroşi mâna, fără prea multă ceremonie, în orice caz, crezură de datoria lor să se prezinte reciproc, aşa cum se cuvine între gentilomi.

— Domnul Samuel Melvill, spuse unul.

— Domnul Sebastian Melvill, spuse celălalt.

— Şi nepoata lor, Miss Campbell, adăugă Helena, care nu crezu că se abate de la convenienţe prezentându-se singură.

Era, la adresa tânărului, o invitaţie de a-şi spune numele şi calitatea.

— Miss Campbell, domnilor Melvill, spuse el foarte serios aş putea să vă răspund că mă numesc „fock”, ca unul din potourile crochetului dumneavoastră, fiindcă am fost lovit de bilă, dar mă numesc foarte simplu Olivier Sinclair.

— Domnule Sinclair, replică Miss Campbell care nu prea ştia cum să înţeleagă acest răspuns, vă rog încă o dată să primiţi toate scuzele mele.

— Şi ale noastre, adăugară fraţii Melvill.

— Miss Campbell, reluă Olivier Sinclair, vă repet că nu merită osteneala. Căutam să obţin un efect de valuri înspumate şi probabil că bila dumneavoastră de lemn, la fel cu buretele nu ştiu cărui pictor din antichitate aruncat peste tabloul său, ar fi produs efectul pe care în zadar penelul meu căuta să-l redea.

Acestea fură spuse pe un ton atât de amabil încât Miss Campbell şi fraţii Melvill nu se putură împiedica să zâmbească.

Cât despre pânza pe care Olivier Sinclair o adună de pe jos, era cu totul de nefolosit şi trebuia să o ia de la început.

E bine să remarcăm că Aristobulus Ursiclos nu venise să ia parte la acest schimb de scuze şi de politeţe. Partida odată terminată, tânărul savant, foarte jignit de a nu-şi fi putut pune cunoştinţele sale teoretice de acord cu aptitudinile practice, se retrăsese întorcându-se la hotel. Nu aveau să-l mai vadă înainte de trei sau patru zile, fiindcă avea să plece pe insula Luing, una din micile Hebride situată la sud de insula Seil, ale cărei mine de ardezie voia să le studieze din punct de vedere geologic.

Conversaţia nu putea fi deci stingherită de intervenţiile explicative pe care nu s-ar fi îndurat să nu le facă asupra tensiunii traectoriilor sau a altor probleme în legătură cu accidentul.

Olivier Sinclair află că el nu era cu totul un necunoscut pentru oaspeţii de la Caledonian-Hotel şi fu pus la curent cu incidentele călătoriei.

— Cum, Miss Campbell şi dumneavoastră, domnilor, exclamă el, eraţi pe bord când Glengarry m-a pescuit la momentul cel mai potrivit?

— Da, domnule Sinclair.

— Şi ne-aţi tras o spaimă bună, adăugă fratele Sib, când din întâmplare am zărit ambarcaţiunea dumneavoastră, pierdută în vâltorile Corryvrekan-ului!

— Întâmplare providenţială! adăugă fratele Sam, şi foarte probabil că fără intervenţia. Aici însă Miss Campbell îl făcu dintr-un semn să înţeleagă că nu avea de gând să pozeze în salvatoare. Nu voia cu nici un chip să-şi însuşească acest rol de protectoare a naufragiaţilor.

— Dar, domnule Sinclair, reluă atunci fratele Sam, cum a putut bătrânul pescar, care vă însoţea, să fie atât de imprudent încât să se aventureze în aceste curente…

— Ale căror primejdii trebuia să le cunoască bine, el fiind din ţinut, adăugă fratele Sib.

— Nu trebuie să-l acuzaţi, domnilor Melvill, răspunse Olivier Sinclair. Imprudenţa a fost a mea, numai a mea, şi o clipă am crezut că voi avea pe conştiinţă moartea acestui om de treabă! Dar erau la suprafaţa acelor talazuri, acolo unde marea semăna cu o imensă dantelă aruncată pe un fond de mătase albastră, culori atât de uminitoare! Aşa că, fără să mă neliniştesc de ce se va-ntâmpla, iată-mă pornit în căutarea câtorva nuanţe noi în mijlocul acestor spume pătrunse de lumină. Şi atunci porneam mai departe, mereu mai departe! Bătrânul meu pescar vedea bine pericolul, îmi atrăgea atenţia, voia să ne întoarcem prin partea insulei Jura, dar nu-i dam ascultare, încât barca noastră fu prinsă în cele din urmă într-un curent, apoi irezistibil târâtă spre abis! Am vrut să rezistăm acestei atracţii!… O izbitură de val îl răni pe tovarăşul meu, care nu-mi mai putea ajuta, şi cu siguranţă că fără sosirea lui Glengarry, fără devotamentul căpitanului său, fără omenia călătorilor, noi, marinarul meu şi cu mine, am fi intrat în legendă şi am fi acum înscrişi în necrologul Corryvrekan-ului!

Miss Campbell asculta fără să spună un cuvânt şi câteodată îşi ridica ochii ei frumoşi către tânărul care nu căuta deloc să o stingherească cu privirile lui. Nu se putu împiedica să nu zâmbească atunci când el vorbi de vânarea sau mai bine zis de pescuitul nuanţelor marine. Nu era oare şi ea în căutarea unei aventuri asemănătoare – un pic mai puţin periculoasă, totuşi – vânarea nuanţelor cereşti, vânarea Razei Verzi?

Şi fraţii Melvill, menţionând motivul care-i adusese la Oban, adică observarea unui fenomen fizic, a cărui natură o făcură cunoscută pictorului, fără voia lor făcură aceeaşi remarcă.

— Raza Verde! exclamă Olivier Sinclair.

— Ai şi văzut-o cumva, domnule? întrebă cu aprindere tânăra. Ai şi văzut-o cumva?

— Nu, Miss Campbell, răspunse Olivier Sinclair. Nici nu ştiam că există o Rază Verde! Nu! într-adevăr! Ei bine, şi eu vreau să o văd! Soarele nu o să mai dispară sub orizont fără să fiumartor la apusul lui! Şi, pe Sfântul Dunstan, nu voi mai picta decât cu verdele ultimei sale raze!

Greu de ştiut dacă Olivier Sinclair vorbea cu o uşoară ironie sau dacă se lăsa antrenat de iubitorul de natură din el. Cu toate acestea un anumit presentiment îi spunea lui Miss Campbell că tânărul nu glumea.

— Domnule Sinclair, continuă ea, Raza Verde nu este proprietatea mea! Străluceşte pentru toată lumea! Şi nu pierde nimic din harul ei dacă se arată mai multor curioşi în acelaşi timp! Vom putea deci, dacă doriţi, să încercăm să o vedem împreună.

— Foarte bucuros, Miss Campbell.

— Dar trebuie să avem multă răbdare.

— Vom avea…

— Şi să nu vă fie teamă că ne vor durea ochii, spuse fratele Sam.

— Raza Verde merită să riscăm asta pentru ea, replică Olivier Sinclair, şi nu voi pleca din Oban, vă făgăduiesc, înainte de a o fi zărit.

— Am şi fost o dată, spuse Miss Campbell, pe insula Seil ca să surprindem această rază, dar un nor micuţ a umbrit orizontul exact când apunea soarele.

— Ce fatalitate!

— O adevărată fatalitate, domnule Sinclair, fiindcă de atunci nu am mai avut niciodată un cer destul de limpede.

— O să mai avem, Miss Campbell! Vara nu şi-a spus încă ultimul cuvânt şi, înainte de venirea vremii rele, credeţi-mă, soarele ne va fi dăruit Raza Verde.

— Pentru a-ţi mărturisi totul, domnule Sinclair, reluă Miss Campbells noi cu siguranţă am fi zărit-o în seara de 2 august, chiar pe orizontul strâmtorii Corryvrekan, dacă atenţia noastră nu ar fi fost abătută de un anumit naufragiu…

— Cum, Miss Campbell, răspunse Olivier Sinclair, să fi fost atât de neîndemânatic încât să vă distrag, într-un asemenea moment, privirile! Imprudenţa mea v-a costat Raza Verde! în acest caz, eu sunt acela care trebuie să vă cer scuze şi vă exprim aici toate părerile de rău pentru intervenţia mea atât de nepotrivită! Asta nu o să mi se mai întâmple!

Şi discutară aşa, de una de alta, reluând drumul spre Caledotilan-Hotel, unde trăsese exact în ajun şi Olivier Sinclair la întoarcerea sa dintr-o excursie în împrejurimile lui Dalmaly.

Acest tânăr, ale cărui maniere plăcute şi veselie comunicativă nu displăceau deloc – departe de asta – celor doi unchi, aduseatunci vorba de Edinburg şi de unchiul său, judecătorul Patrick Oldimer. Se întâmplă că fraţii Melvill fuseseră câţiva ani în legătură cu judecătorul Oldimer. Se stabiliseră altădată relaţii de prietenie între cele două familii, relaţii pe care numai depărtarea le întrerupsese. Se regăseau deci ca nişte vechi cunoştinţe. Aşa că Olivier Sinclair fu invitat să reia legăturile cu Melvill-ii şi, cum nu avea nici un motiv să prefere să-şi instaleze cortul lui de pictor în altă parte decât la Oban, se declară mai hotărât ca oricând să rămână aici, cu scopul de a participa la căutarea faimoasei raze.

Deci, în zilele următoare, Miss Campbell, fraţii Melvill şi el se întâlniră des pe plajele din Oban. Cercetau împreună dacă condiţiile atmosferice aveau tendinţa de a se schimba. De zece ori pe zi se uitau la barometru, care părea să aibă intenţia de a urca. Şi în adevăr, amabilul instrument, în dimineaţa de 14 august, depăşi treizeci de degete şi şapte zecimi.

Cu ce satisfacţie Olivier Sinclair îi aduse lui Miss Campbell, în acea zi, plăcuta veste! Un cer limpede ca privirea unei madone! Un azur care mergea în degradeuri de nuanţe, de la indigo până la ultramarin!

În spaţiu nici un nor de natură higrometrică! Aveau perspectiva unei seri splendide şi a unui apus de soare care putea să-i minuneze pe astronomii unui observator:

— Dacă la apusul soarelui nu vom vedea raza noastră, spuse Olivier Sinclair, înseamnă că vom fi devenit orbi!

— Unchilor, răspunse Miss Campbell, aţi auzit, în seara astaj Se conveni, deci, că se va pleca pe insula Seil înainte de cină.

Ceea ce se şi făcu la orele 5. Caleaşca îi purtă pe pitorescul drum alglackhan-uluipe Miss Campbell, radioasă, pe Olivier Sinclair, strălucind de bucurie, şi pe fraţii Melvill, care îşi luau şi ei partea din această luminoasă stare sufletească. S-ar fi spus, într-adevăr, că duceau cu ei, pe canapeaua trăsurii, soarele şi că cei patru cai ai echipajului erau hipogrifii carului lui Apolon, zeul luminii!

Ajunşi la insula Seil, observatorii, dinainte entuziasmaţi, se aflară în faţa unui orizont ale cărui linii nu le altera nici un obstacol. Se duseră să ia loc la extremitatea capului îngust care separa cele două cricuri ale litoralului şi pătrundea o milă în mare. La vest, pe un sfert de orizont, nimic nu putea să împiedice vederea.

— O să observăm, în sfârşit, această capricioasă rază, care face atâtea mofturi până să se lase văzută! spuse Olivier Sinclair.

— Cred! răspunse fratele Sam.

— Sunt sigur! adăugă fratele Sib.

— Şi eu sper! răspunse Miss Campbell, privind marea pustie şi cerul fără pată.

În adevăr, totul făcea să se prevadă că la apusul soarelui fenomenul se va arăta în toată splendoarea lui.

De pe acum, astrul radios, coborând pe o linie oblică, nu era decât cu câteva grade deasupra orizontului. Discul său roşu vopsea cu o culoare uniformă planul din fund al cerului şi arunca o lungă şi orbitoare trenă pe apele adormite din larg.

Muţi în aşteptarea apariţiei, cu toţii emoţionaţi în faţa acestui sfârşit de zi frumoasă, urmăreau soarele care se scufunda puţin câte puţin, asemenea unui imens bolid. Deodată, lui Miss Campbell îi scăpă fără voie un strigăt. Fu urmat de o exclamaţie neliniştită pe care nici fraţii Melvill, nici Olivier Sinclair nu şi-o putuseră reţine.

O şalupă depăşea insuliţa Easdale, eşuată la piciorul Seil-ului, şi înainta încet către apus. Pânza sa, întinsă ca un ecran, depăşea linia orizontului. Avea ea oare să ascurtdă soarele, în clipa când acesta se va stinge în valuri?

Era vorba de secunde. Să te întorci, să te dai într-o parte sau alta, ca să te găseşti în faţa unui alt punct de contact, nu mai era timp; îngustimea locului nu permitea să te îndepărtezi într-un unghi suficient de mare pentru a te situa pe axa soarelui.

Desperată de această întâmplare supărătoare, Miss Campbell se plimba enervată pe stânci. Olivier Sinclair făcea gesturi largi acestei ambarcaţiuni şi îi striga să-şi strângă pânzele.

Zadarnice eforturi! Cei din barcă nu-l vedeau, nu-l puteau auzi. împinsă de o briză uşoară, şalupa continua să meargă în susul apei spre vest, odată cu valul care o purta.

În clipa în care marginea superioară a discului solar era gata să dispară, pânza trecu prin faţa lui şi îl ascunse în spatele trapezului său opac.

Decepţie! De data aceasta Raza Verde pornise de la baza acestui orizont fără ceaţă, dar, înainte de a fi atins promontoriul pe care atâtea priviri îl pândeau lacome, se izbise de pânză.

Miss Campbell, Olivier Sinclair, fraţii Melvill cu totul dezamăgiţi, mai enervaţi poate decât s-ar fi cuvenit pentru acest ghinion, rămaseră înlemniţi pe locurile lor, uitând chiar să mai plece, blestemând ambarcaţiunea şi pe cel care era în ea.

Între timp şalupa acostase într-un golfuleţ al insulei Seil, chiar la baza promontoriului.în acel moment debarcă un pasager, lăsând la bord pe cei doi marinari care-l aduseseră de pe insula Luing pe drumul mării; apoi ocoli plaja, se caţără pe primele stânci, în aşa fel încât să ajungă la extremitatea capului.

Cu siguranţă, acest nepoftit trebuie că recunoscuse grupul observatorilor postaţi pe platou, fiindcă îi salută cu un gest plin de familiaritate.

— Domnule Ursiclos! strigă Miss Campbell.

— Ei! El este, răspunseră cei doi fraţi.

„Cine poate să fie acest domn?” îşi spuse Olivier Sinclair.

Era într-adevăr Aristobulus Ursiclos în persoană, care se întorcea după un turneu ştiinţific de câteva zile în insula Luing.

N-are rost să stăruim asupra felului cum a fost primit de către cei pe care îi tulburase în realizarea dorinţei lor celei mai arzătoare.

Uitând de toate convenienţele, fratele Sam şi fratele Sib nu se gândiră nici măcar să-i prezinte pe unul celuilalt, pe Olivier Sinclair şi Aristobulus Ursiclos. în faţa nemulţumirii Helenei, coborâră privirile, pentru a nu-l mai vedea pe pretendentul ales de ei.

Încleştându-şi mâinile mici, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii scăpărând, Miss Campbell îl privea fără să spună nimic. Apoi lăsă în sfârşit să-i scape aceste cuvinte:

— Aţi fi făcut mai bine să nu sosiţi la timpul atât de potrivit pentru a comite o stângăcie, domnule Ursiclos!