Capitolul XII

NOI PROIECTE

Întoarcerea la Oban se făcu în condiţiuni mult mai puţin plăcute decât ducerea la insula Seil. Erau convinşi că merg la un succes şi reveneau înfrânţi.

Dacă decepţia încercată de Miss Campbell putea fi atenuată într-o anumită măsură, era numai fiindcă Aristobulus Ursiclos o pricinuise. Avea dreptul să-l copleşească cu reproşuri pe acest mare vinovat, de a-l acoperi de blesteme. Şi nu s-a sfiit deloc. Fraţii Melvill ar fi picat prost încercând să-l apere. Nu! Trebuise ca ambarcaţiunea acestui neîndemânatic, la care nu se gândea deloc, să sosească exact în momentul potrivit, pentru a ascunde orizontul în clipa în care soarele îşi trimitea ultima lui rază luminoasă. Acestea sunt lucruri de neiertat. Se înţelege de la sine că după această ciocnire neplăcută, Aristobulus Ursiclos, care pentru a se scuza îşi mai şi permisese să ia în derâdere Raza Verde, se întorsese la şalupă pentru a pleca la Oban.

Procedase înţelept, fiindcă foarte probabil că în trăsură nu i s-ar fi oferit nici un loc, nici măcar pe scaunul din spate.

Aşadar, de două ori până acum apusul soarelui se făcuse în condiţii în care ar fi fost cu putinţă să observi fenomenul, şi de două ori ochiul arzător al lui Miss Campbell se expusese în zadar mângâierilor sclipitoare ale razelor lui, care pentru câteva ore îi lăsau privirea tulbure!

Mai întâi salvarea lui Olivier Sinclair, apoi trecerea lui Aristobulus Ursiclos îi făcuse să piardă prilejurile care poate nu se vor mai ivi mult timp! Este adevărat că împrejurările nu fuseseră aceleaşi în amândouă cazurile şi Miss Campbell pe cât o scuza pe una, pe atât o condamna pe cealaltă. Cine ar fi putut să o acuze de părtinire?

A doua zi, Olivier Sinclair, destul de gânditor, se plimba pe plaja de la Oban. Cine era acest domn Aristobulus Ursiclos? O rudă a lui Miss Campbell şi a fraţilor Melvill? Sau numai un prieten? Părea cel puţin un obişnuit al casei, numai după felul cum Miss Campbell îl mustrase pentru stângăcia sa. Ei bine, ce îl interesa pe Olivier Sinclair? Dacă voia să ştie despre ce este vorba, nu avea decât să-l întrebe pe fratele Sam sau pe fratele Sib… Şi era exact ceea ce îşi interzise să facă – şi nu o făcu.

Cu toate acestea, prilejurile nu-i lipsiră.

În fiecare zi, Olivier Sinclair îi întâlnea pe fraţii Melvill plimbându-se pe malul mării – cine s-ar fi putut lăuda vreodată că i-a văzut pe unul fără altul? – uneori însoţiţi de nepoata lor.

Se discuta despre o mie de lucruri şi mai ales despre timp, ceea ce în situaţia dată nu era deloc un fel de a vorbi fără a spune nimic.

Se vor mai întâlni vreodată cu una din acele seri senine, a căror întoarcere era pândită, pentru a reveni la insula Seil? Cam greu.

În adevăr, după cele două minunate zile senine, din 2 şi 14 august, cerul era tot timpul schimbător, cu nori de furtună, orizonturi brăzdate de fulgere, apusuri ceţoase, în sfârşit tot ce putea să facă-desperareă unui elev astronom, agăţat de obiectivul lunetei sale şi urmărind schimbarea unui colţ al hărţii cereşti!

De ce să nu mărturisim că tânărul pictor era acum îndrăgostit de Raza Verde, tot atât cât şi Miss Campbell? în tovărăşia frumoasei fete alerga şi el acum după acelaşi ţel. Cutreiera cu ea câmpiile spaţiului. Zbura pe aripile fanteziei nu cu mai puţină ardoare, ca să nu spunem nu cu mai puţină nerăbdare ca tânăra sa tovarăşă. Ah, el nu era un Aristobulus Ursiclos, cel cu capul pierdut în norii înaltei ştiinţe, plin de dispreţ pentru un simplu fenomen optic! Amândoi se înţelegeau şi amândoi voiau să fie acele fiinţe privilegiate pe care Raza Verde i-ar fi onorat cu apariţia sa!

— O vom vedea, Miss Campbell, repeta Olivier Sinclair, o vom vedea, chiar dacă ar trebui eu însumi s-o aprind! La urma urmei, din vina mea v-a scăpat prima dată, şi sunt la fel de vinovat ca acest domn Ursiclos… ruda dumneavoastră… cred?

— Nu… logodnicul meu… s-ar părea… răspunse în acea zi Miss Campbell, îndepărtându-se cu o oarecare grabă pentru a se duce să-şi întâlnească unchii care mergeau înainte şi îşi ofereau reciproc câte o priză de tabac.

Logodnicul său! Efectul pe care îl produse asupra lui Olivier Sinclair acest răspuns simplu, şi mai ales tonul pe care fusese spus, fu ciudat! în definitiv, de ce nu ar fi pedantul savant un logodnic? Cel puţin în aceste condiţii se explica prezenţa lui la Oban. Faptul că fusese destul de prost inspirat de a se interpune între apusul soarelui şi Miss Campbell, nu însemna… Ce nu însemna? Olivier Sinclair ar fi fost foarte încurcat să o spună.

De altfel, după o absenţă de două zile, Aristobulus Ursiclos reapăruse. Olivier Sinclair îl zări de mai multe ori în tovărăşia fraţilor Melvill, care nu putuseră să-i poarte pică. Părea să fie în cei mai buni termeni cu ei. Tânărul savant şi tânărul artist se întâlniseră de asemenea în diferite daţi, fie pe plajă, fie în saloanele Caledonian-Hotelului.

Cei doi unchi crezuseră de datoria lor să-i prezinte pe unul celuilalt.

— Domnul Aristobulus Ursiclos din Dumfries!

— Domnul Olivier Sinclair din Edinburg!

Aceasta îi costase pe fiecare din cei doi bărbaţi un salut mediocru, o simplă înclinare a capului la care corpul ţeapăn peste măsură nu luase deloc parte. Evident, între aceste două caractere nu putea fi vorba de simpatie. Unul cutreiera cerul pentru a culege stele, celălalt pentru a-i calcula elementele; unul, artist, nu căuta deloc să pozeze pe piedestalul artei; celălalt, savant, îşi făcea din ştiinţă un piedestal pe care se aşeza.

Cât despre Miss Campbell, era cu totul îmbufnată împotriva lui Aristobulus Ursiclos. Dacă era acolo, se făcea că nu-i observă prezenţa; dacă tocmai trecea, ea vizibil întorcea capul. într-un cuvânt, aşa cum s-a explicat mai sus, „i-o reteza” cu toată fermitatea britanică. Fraţilor Melvill le era destul de greu să dreagă lucrurile. După părerea lor, orice ar fi fost, totul avea să se aranjeze, mai ales dacă această capricioasă rază voia în sfârşit să apară.

În aşteptare, Aristobulus Ursiclos îl observa pe Olivier Sinclair pe deasupra ochelarilor săi – procedeu familiar tuturor miopilor care vor să privească fără să se bage de seamă. Şi ce vedea el: asiduităţile tânărului pe lângă Miss Campbell, amabila primire pe care aceasta i-o făcea în toate ocaziile, ceea ce, fără îndoială, nu avea darul să-i facă plăcere. Dar, sigur pe sine, se ţinu deoparte.

În acest timp, în faţa acestui cer tulbure, în faţa acelui barometru al cărui ac mobil nu izbutea să se fixeze, toţi îşi simţeau răbdarea pusă la o foarte mare încercare.

Cu speranţa de a găsi un orizont fără ceaţă, măcar pentru câteva minute, la apusul soarelui, făcură la insula Seil încă două sau trei excursii la care Aristobulus Ursiclos crezu de cuviinţă să nu ia parte. Zadarnică osteneală! Veni şi 23 august fără ca fenomenul să binevoiască să apară.

Atunci această fantezie deveni o idee fixă, care nu mai lăsa loc nici unei alteia. Era pe cale să devină o obsesie. O visau ziua şi noaptea şi era de temut un nou gen de monomanie, într-o epocă în care ele nu mai puteau fi numărate. în această încordare a spiritului, culorile se reduceau la o culoare unică: cerul albastru era verde, drumurile erau verzi, prundişurile erau verzi, stâncile erau verzi, apa şi vinul erau verzi ca absintul. Fraţii Melvill îşi închipuiau că sunt îmbrăcaţi în verde şi se credeau doi mari papagali care prizau tutun verde dintr-o tabacheră verde! într-un cuvânt, trăiau nebunia verdelui! Dăduse peste toţi un fel de daltonism, şi profesorii oculişti ar fi avut prilejul să publice interesante studii întevistele lor de oftalmologie. Asta nu mai putea dura mult timp.

Din fericire Olivier Sinclair avu o idee.

— Miss Campbell, spuse el în acea zi, şi dumneavoastră domnilor Melvill, mi se pare că, dacă ne gândim bine, la Oban suntem rău plasaţi pentru a observa fenomenul cu pricina.

— Şi cine este de vină? răspunse Miss Campbell privmdu-i drept în faţă pe cei doi vinovaţi, care plecară capul.

— Aici nu-i un orizont de mare! reluă tânărul pictor. De aceea suntem obligaţi să mergem să-l căutăm pe insula Seil, cu riscul de a nu fi acolo exact în momentul în care ar trebui să fim!

— Este evident! răspunse Miss Campbell. în adevăr, nu ştiu pentru ce unchii mei au ales pentru experienţa noastră tocmai acest oribil loc.

— Scumpă Helena, răspunse fratele Sam, neştiind prea bine ce se spună, ne-am gândit…

— Da… gândit… la acelaşi lucru… adăugă fratele Sib pentru a-i veni în ajutor.

— Că soarele va binevoi să spună în fiecare seară la orizontul de la Oban…

— Fiindcă Oban este situat pe malul mării!

— Şi greşit v-aţi gândit, unchilor, răspunse Miss Campbell, foarte greşit v-aţi gândit, fiindcă el nu apune aici!

— În adevăr, reluă fratele Sam. Sunt aceste nenorocite insule care ne ascund priveliştea largului.

— Fără îndoială că nu aveţi pretenţia să le aruncaţi în aer?… întrebă Miss Campbell.

— S-ar fi făcut până acum, dacă ar fi fost cu putinţă, răspunse fratele Sib pe un ton hotărât.

— Nu putem totuşi să ne ducem să ne stabilim pe insula Şeii! observă fratele Sam.

— Şi de ce nu?

— Scumpă Helena, dacă tu vrei cu orice preţ…

— Cu orice preţ!

— Să plecăm deci! răspunseră fratele Sib şi fratele Sam pe un ton resemnat.

Şi aceste două fiinţe, atât de supuse, se declarară gata să părăsească imediat Obanul. Olivier Sinclair interveni.

— Miss Campbell, dacă doriţi, cred că ar fi ceva mai bun de făcut decât să vă instalaţi pe insula Seil.

— Spuneţi, domnule Sinclair şi, dacă propunerea dumneavoastră e acceptabilă, unchii mei nu vor refuza să fie de acord!

Fraţii Melvill se înclinară cu o mişcare de automat atât de identică încât niciodată poate nu s-au asemănat mai mult.

— Pe insula Seil, reluă Olivier Sinclair, nu se poate locui nici măcar câteva zile şi, dacă tot trebuie să vă puneţi răbdarea la încercare, Miss Campbell, nu trebuie să o faceţi însă în detrimentul tihnei dumneavoastră. Am observat de altfel că şi la Seil vederea mării este destul de limitată de configuraţia coastei. Dacă, din nefericire, va trebui să aşteptăm mai mult decât ne gândim, dacă şederea noastră se va prelungi timp ae câteva săptămâni, s-ar putea întâmpla ca soarele, care coboară acum către vest, să sfârşească prin a apune în spatele insulei Colonsay sau a insulei Oronsay, sau chiar a marei insule Islay, şi iarăşi vom pierde obiectivul nostru, din lipsa unui orizont suficient de mare.

— În adevăr, răspunse Miss Campbell, ar fi ultima lovitură a ghinionului…

— Pe care putem, eventual, să o evităm căutând o staţiune mult mai în afara acestui arhipelag al Hebridelor şi în faţa căreia să se deschidă întreg infinitul Atlanticului.

— Şi cunoaşteţi vreuna de acest fel, domnule Sinclair? întrebă repede Miss Campbell.

Fraţii Melvill nu-şi desprindeau privirile de pe buzele tânărului. Ce avea să răspundă? La care capăt al continentului Vechii Lumi vor trebui să se stabilească pentru a-i satisface dorinţa?

Răspunsul lui Olivier Sinclair avu darul să-i liniştească numaidecât.

— Miss Campbell, spuse el, nu departe de aici se află o staţiune care îmi pare că îndeplineşte toate condiţiile favorabile. Este situată în spatele acestor înălţimi Mull, care închid orizontul la vest de Oban. Este una din micile Hebride, cele mai avansate la marginea Atlanticului, este fermecătoarea insulă Iona.

— Iona! exclamă Miss Campbell, Iona, unchilor! Şi noi nu suntem încă acolo?

— Mâine vom fi, răspunse fratele Sib.

— Mâine, înainte de apusul soarelui, adăugă fratele Sam.

— Să plecăm deci, reluă Miss Campbell, şi dacă la Iona nu vom găsi un spaţiu larg deschis, aflaţi, unchilor, că vom căuta un alt punct pe litoral, de la John O’Groats, la capătul de nord a Scoţiei, până la Land’s End, la capul din sud al Angliei, şi dacă nici asta nu va fi deajuns…

— Este foarte simplu, răspunse Olivier Sinclair, vom face înconjurul lumii!