Capitolul XIII

MĂREŢIILE MARII

Aflând de hotărârea luată de oaspeţii săi, cine credeţi că se arătă desperat? Hotelierul Caledonian-Hotelului. Dacă ar fi putut, cum le-ar fi aruncat jupân Mac-Fyne în aer toate aceste insule şi insuliţe care ascund priveliştea mării din Oban. Se consolă de altfel destul de repede, exprimându-şi doar toate părerile lui de rău că a găzduit o asemenea familie de maniaci.

La orele opt dimineaţa, fraţii Melvill, Miss Campbell, doamna Bess şi Partridge se îmbarcau pe Swift steamer Pioneer – precum scria în prospect – care face înconjurul insulei Mull cu escală la Iona, la Stafia, apoi se întoarce în aceeaşi seară la Oban.

Olivier Sinclair se afla înaintea tovarăşilor lui la cheiul de îmbarcare, pe platforma cu grilaj, aşteptându-i pe pasarelă.

De prezenţa lui Aristobulus Ursiclos nici nu putea fi vorba în această călătorie. Fraţii Melvill crezură totuşi de datoria lor să-l prevină de plecarea lor grabnică. Cea mai elementară politeţe impunea acest lucru şi ei erau oamenii cei mai politicoşi din lume.

Aristobulus Ursiclos primise destul de indiferent comunicarea celor doi unchi şi se mărginise pur şi simplu să le mulţumească, fără a pomeni ceva despre proiectele sale.

Fraţii Melvill se retrăseseră deci, repetându-şi că dacă protejatul lor se menţinea într-o extremă rezervă şi că dacă Miss Campbell îi purta puţină pică, asta avea desigur să treacă după o frumoasă seară de toamnă, după unul din acele minunate apusuri de soare cu care insula Iona nu se va arăta zgârcită. Cel puţin aşa credeau ei.

Toţi călătorii fiind la bord, la al treilea şuier slobozit de sirena vaporului odgoanele fură desprinse şi Pioneer manevră în aşa fel încât să iasă din golf pentru a se îndrepta spre sud, spre strâmtoarea Kerrera.

Se aflau la bord un oarecare număr de turişti pe care-i atrage, de două-trei ori pe săptămână, această excursie de douăsprezece ore în jurul insulei Mull; dar Miss Campbell şi tovarăşii ei aveau să-i părăsească la prima escală.

În adevăr, erau nerăbdători să ajungă la Iona, acest nou câmp deschis cercetărilor lor. Timpul era minunat, marea calmă ca un lac. Traversarea avea să fie frumoasă. Dacă această seară nu le va aduce realizarea dorinţei lor, ei bine, după ce se vor fi instalat pe insulă, vor aştepta cu răbdare. Cel puţin acolo cortina va fi ridicată, decorul neschimbat. Nu va fi „relache” decât din pricina timpului.

Pe scurt, înainte de prânz aveau să ajungă la capătul călătoriei lor. Rapidul Pioneer coborî strâmtoarea Kerrera, merse de-a lungul capului meridional al insulei, se avântă de-a curmezişul largei deschideri al lui Firth of Lorn, lăsă pe stânga Colonsay şi vechea sa mănăstire, întemeiată în secolul al patrusprezecelea de celebrii lorzi ai insulelor, şi trecu pe lângă coasta meridională a insulei Mull, eşuată în plină mare ca un imens crab al cărui cleşte inferior se curbează uşor către sud-vest. O clipă, Ben More se arătă la o înălţime de trei mii cinci sute de picioare deasupra îndepărtatelor coline – aspre şi greu de urcat, al căror veşmânt natural sunt buruienile – şi culmea lui rotunjită, pe care vârful Ardanalish o taie brusc cu impunătorul său masiv, domina aceste păşuni împestriţate cu rumegătoare.-

Către nord-vest, aproape la extremitatea cleştelui meridional al insulei Mull, se arătă atunci pitoreasca Iona. Oceanul Atlantic, imens, infinit, se întindea dincolo de ea.

— Vă place oceanul, domnule Sinclair? îl întrebă Miss Campbell pe tânărul său tovarăş, care, aşezat lângă ea pe pasarela Pioneer-ului, contempla acest frumos spectacol.

— Dacă îmi place, Miss Campbell! răspunse el. Da, şi eu nu sunt din acei păcătoşi care găsesc priveliştea monotonă! în ochii mei, nimic nu-i mai schimbător decât aspectul oceanului, dar trebuie să ştii să-l observi în diferitele lui fraze. De fapt, marea este făcută din atâtea nuanţe minunat topite unele într-altele, încât unui pictor îi este aproape mai greu să reproducă ansamblul, uniform şi variat în acelaşi timp, decât să picteze un chip, oricât de mobilă i-ar fi fizionomia.

— Este adevărat, spuse Miss Campbell, ea se schimbă fără încetare sub cea mai mică adiere care trece şi, depinzând de lumina de care este străbătută, este mereu alta în toate ceasurile zilei.

— Priviţi-o în acest moment, Miss Campbell! reluă Olivier Sinclair. Este cu totul calmă! Nu s-ar zice că este un frumos chip adormit, a cărui puritate admirabilă nimic nu o tulbură? Nu are nici o cută, este tânără, este frumoasă! Nu este decât o imensă oglindă care reflectă cerul şi în care cerul îşi poate avea chipul!

— O oglindă pe care o întunecă prea des suflarea furtunilor! adăugă Miss Campbell.

— Ei, răspunse Olivier Sinclair, tocmai aceasta face marea varietate a aspectelor oceanului! Numai un pic de vânt să bată şi chipul i se va schimba, se va zbârci, hula îi va pune coamă albă, va îmbătrâni într-un minut, va avea cu o sută de ani mai mult, dar va rămâne totdeauna superb, cu fosforescenţele lui capricioase şi broderiile de spumă!

— Credeţi dumneavoastră, domnule Sinclair, întrebă Miss Campbell, că nici un pictor, oricât de mare ar fi el, nu va putea să redea vreodată pe pânză toate frumuseţile mării?

— Nu cred, Miss Campbell, şi cum ar putea să o facă? Marea nu are de fapt o culoare proprie. Ea nu este decât o vastă reverberaţie a cerului! Este albastră? Nu cu albastru ar putea fi pictată! Este verde? Nu cu verde! Mai curând ar putea fi surprinsă în furiile sale când este întunecată, lividă, rea, când se pare că cerul îşi amestecă în ea toţi norii pe care îi ţine atârnaţi deasupra ei! Ah, Miss Campbell, cu cât îl văd mai mult, cu atât găsesc mai sublim acest ocean! „Ocean! Acest cuvânt spune tot! Este nesfârşitul! Acoperă adâncimi ce nu pot fi cercetate, câmpii fără margini şi alături de care ale noastre sunt pustii!” a spus Darwin. Ce sunt, faţă de el, cele mai vaste continente? Simple insule pe care le înconjoară apele lui! Acoperă patru cincimi din glob! Printr-un fel de neîntreruptă circulaţie – ca o creatură vie a cărei inimă ar bate la Ecuator – se hrăneşte cu propriii lui aburi, cu care alimentează şi izvoarele, aburi care se întorc apoi la el prin fluvii, sau pe care şi-i ia înapoi direct, din ploile dăruite tot de el! Da! Oceanul este infinitul, infinitul care nu se vede, dar care se simte, aşa cum spune un poet, infinit ca spaţiul pe care îl reflectă în apele sale!

— Îmi place să vă aud vorbind cu atâta entuziasm, domnule Sinclair, răspunse Mişs Campbell, şi acest entuziasm îl împărtăşesc! Da! Iubesc oceanul, aşa cum şi dumneavoastră îl puteţi iubi!

— Şi nu v-aţi teme să-i înfruntaţi primejdiile? o întrebă Olivier Sinclair.

— Nu, în adevăr, nu mi-ar fi frică! Poţi să te temi de ceea ce admiri?

— Aţi fi fost o călătoare îndrăzneaţă?

— Poate, domnule Sinclair, răspunse Miss Campbell. în orice caz, din toate povestirile de călătorii citite, le prefer pe acelea care au avut ca ţintă descoperirea mărilor îndepărtate. De câte ori nu le-am parcurs cu marii navigatori! De câte ori nu m-am avântat în acest adânc necunoscut – este adevărat, numai cu gândul; dar nu cunosc nimic mai de invidiat decât destinul eroilor care au săvârşit lucruri atât de mari!

— Da, Miss Campbell, în istoria omenirii, ce poate fi mai frumos decât aceste descoperiri! Să traversezi pentru prima dată Atlanticul cu Columb, Pacificul cu Magellan, mările polare cu Parry, Franklin, d’Urville şi atâţia alţii, ce visuri! Nu pot să văd o corabie, vas de război, vas de comerţ sau o simplă şalupă de pescuit fără ca întreaga mea fiinţă să nu se îmbarce la bordul său! Cred că sunt făcut ca să fiu marinar şi dacă nu am îmbrăţişat această carieră din copilărie, o regret în fiecare zi!

— Dar cel puţin aţi călătorit pe mare? întrebă Miss Campbell.

— Atât cât am putut, răspunse Olivier Sinclair! Am cutreierat un pic Marea Mediterană, de la Gibraltar până la porturile Orientului, puţin Atlanticul până la America de Nord, apoi mările septentrionale ale Europei, şi cunosc toate aceste ape pe care natura le-a dăruit din belşug Angliei şi Scoţiei…

— Sunt atât de minunate, domnule Sinclair!

— Da, Miss Campbell, şi nu cunosc nimic ce s-ar putea compara cu meleagurile Hebridelor pe care ne poartă acest steamer! Este un adevărat arhipelag, cu un cer mai puţin albastru decât acela al Orientului, dar cu mai multă poezie, poate, în înfăţişarea stâncilor sale sălbatice şi a orizonturilor sale înceţoşate. Arhipelagul grec a dat naştere unei întregi lumi de zei şi zeiţe. Fie! Dar veţi observa că erau divinităţi foarte burgheze, foarte pozitive, înzestrate mai ales cu o viaţă materială, făcând şi micile lor afaceri şi ţinându-şi contabilitatea cheltuielilor. După părerea mea, Olimpul era ca un salon cu oaspeţi mai mult sau mai puţin aleşi, unde se întâlneau zeii care semănau cam prea mult cu oamenii ale căror slăbiciuni le împărtăşeau! Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Hebridele noastre. Aici este lăcaşul fiinţelor supranaturale! Zeităţile scandinave, imateriale, eterate, sunt duhuri nu trupuri! Odin, Ossian, Fingal – tot acest stol de poetice fantome ieşite din cărţile înţeleptelor Saga! Cât de frumoase sunt aceste chipuri a căror apariţie în mijlocul negurii mărilor arctice, prin zăpezile regiunilor hiperboreene, amintirea noastră le poate evoca! Iată un Olimp într-altfel divin decât Olimpul grec. Acesta nu are nimic pământesc şi dacă ar trebui să-i hotărăşti un loc demn de oaspeţii săi, ar fi în mările noastre Hebride! Da, Miss Campbell, aici chiar m-aş duce să slăvesc divinităţile noastre şi, ca un autentic copil al acestei antice Caledonii, nu aş schimba arhipelagul nostru, cu cele două sute de insule ale sale, cu cerul lui încărcat de nori, cu mareele lui impresionante, încălzite de curentul Gulf-Stream, pentru toate arhipelagurile mărilor din Orient!

— Şi este cu adevărat al nostru, al scoţienilor de la munte! răspunse Miss Campbell, cu totul înflăcărată de arzătoarele cuvinte ale tânărului său tovarăş, al nostru, al scoţienilor din comitatul Argyle! Ah, domnule Sinclair, ca şi dumneavoastră, sunt o pasionată a arhipelagului nostru caledonian. Este minunat, chiar şi când îşi dezlănţuie mânia.

— Este în adevăr sublim, răspunse Olivier Sinclair. Nimic nu opreşte violenţa vijeliilor care năvălesc aici după un parcurs de trei mii de mile! Coasta scoţiană este exact în faţa coastei americane. Dacă acolo, de cealaltă parte a Atlanticului, se stârnesc marile furtuni ale oceanului, aici se dezlănţuie primele asalturi ale valurilor şi vânturilor ce se reped asupra Europei occidentale! Dar ce putere au ele împotriva Hebridelor noastre – mai îndrăzneţe decât acel om despre care vorbeşte Livingstone, care nu se temea de lei, dar căruia îi era frică de ocean – aceste insule solide pe temelia lor de granit, bătându-şi joc de violenţa uraganului şi a mării…!

— Marea! O combinaţie chimică de hidrogen şi oxigen, cu doi şi jumătate la sută de clorură de sodiu! în adevăr, nimic mai frumos decât furiile clorurii de sodiu!

Miss Campbell şi Olivier, auzind aceste cuvinte evident spuse la adresa lor şi ca un răspuns la entuziasmul lor, se întoarseră.

Aristobulus Ursiclos era acolo, pe pasarelă.

Inoportunul nu rezistase dorinţei de a părăsi Obanul în acelaşi timp cu Miss Campbell, ştiind că Olivier Sinclair o întovărăşea la Iona. Aşa că, îmbrăcat înaintea lor, după ce stătuse tot timpul călătoriei în salonul Pioneer-ului, se urcase pe punte când se apropiaseră de insulă.

Furiile clorurii de sodiu! Ce cumplită lovitură de pumn dată visului lui Olivier Sinclair şi al lui Miss Campbell.