Capitolul XIV

VIAŢA PE IONA

În acest timp, Iona – pe vechiul său nume Insula Valurilor, înălţându-şi Colina Mănăstirii la o altitudine care nu depăşeşte patru sute de picioare deasupra nivelului mării – apărea din ce în ce mai mult şi steamerul se apropia de ea rapid.

Către prânz, Pioneer acostă de-a lungul unui mic stăvilar făcut din stânci abia cioplite, înverzite cu totul de ape. Călătorii coborâră, unii – cei mai mulţi – pentru a pleca din nou peste o oră şi să se întoarcă la Oban prin strâmtoarea Mull, ceilalţi – mai puţini şi ştim care – cu intenţia de a rămâne la Iona.

Insula nu are port propriu-zis. Un chei de piatră apără de valurile din larg unul din golfuleţe. Nimic altceva. Acolo se adăpostesc, pe timpul verii, câteva iahturi de plăcere şi şalupe de pescuit care exploatează aceste locuri.

Miss Campbell şi tovarăşii săi, lăsându-i pe turişti în voia unui program care-i obligă să vadă insula în două ore, se îndeletniciră cu căutarea unei locuinţe convenabile. Nu trebuiau să se aştepte ca la Iona să găsească confortul staţiunilor balneare bogate din Regatul-Unit.

În adevăr, Iona nu măsoară mai mult de trei mile în lungime, pe o lărgime de o milă, şi numără abia cinci sute de locuitori. Ducele Argyle, căreia îi aparţine, nu are de pe urma ei decât un venit de câteva sute de livre. Acolo nu-i nici un oraş propriu-zis, nici măcar un orăşel, nici chiar un sat. Câteva case răzleţe, cele mai multe simple cocioabe, pitoreşti, dacă vrei, dar rudimentare, aproape toate fără ferestre, cu lumina venind numai pe uşă, fără vatră, cu o spărtură în acoperiş, neavând decât pereţi de paie şi pietre de pe malul mării, acoperişuri de trestie şi buruieni împletite cu fire groase de plante marine.

Cine ar fi putut să creadă, cu toate acestea, că Iona a fost leagănul religiei druizilor, în primele timpuri ale istoriei scandinave? Cine şi-ar fi închipuit că după ei, în secolul al şaselea, sfântul Columban-irlandezul, al cărui nume de asemeni îl poartă, avea să întemeieze aici, pentru a propovădui noua religie, prima mănăstire din toată Scoţia, călugării din Cluny venind să o locuiască până la reformă! Unde să cauţi acum imensele clădiri de odinioară, ca seminarul episcopilor şi al marilor preoţi ai Regatului-Unit? Unde să mai găseşti, în mijlocul ruinelor, biblioteca bogată în documente ale trecutului, în manuscrise despre istoria romană, la care veneau să se adape cu foâos erudiţii epocii? Nu! Acum, acolo unde luase naştere civilizaţia care avea să schimbe atât de adânc nordul Europei, nu mai era nimic decât ruine. Din Saint-Columban de altădată nu rămase decât Iona de astăzi, cu câţiva ţărani aspri care cu greu smulg pământului ei nisipos o recoltă slabă de orz, cartofi şi grâu, cu puţinii pescari ale căror şalupe îi hrănesc cu peştele din apele micilor Hebride!

— Miss Campbell, spuse cu dispreţ Aristobulus Ursiclos, după ce aruncase doar o singură privire în jurul lui, găsiţi că asta se poate compara cu Oban?

— E mai bine aici! răspunse Miss Campbell, cu toate că, fără îndoială, gândea că acum o să fie un locuitor nedorit pe insulă.

În acest timp, în lipsa unui cazinou sau hotel, fraţii Melvill descoperiră un fel de han, aproape onorabil, unde trag turiştii care nu se mulţumesc numai cu răgazul pe care li-l dă vaporul ca să viziteze ruinele druidice şi creştine din Iona. Putură deci să se instaleze chiar în aceeaşi zi la Armele lui Duncan, în timp ce Olivier Sinclair şi Aristobulus Ursiclos îşi găsiră, de bine de rău, adăpost, fiecare într-o cabană de pescar. Dar starea sufletească a lui Miss Campbell era de aşa natură încât, în micuţa ei cameră, în faţa ferestrei deschise la vest spre mare, se simţea tot atât de bine ca şi pe terasa înaltă a turnului din Helensburgh şi cu siguranţă mai bine decât în salonul Caledonian-Hotelului. De acolo orizontul se desfăşura în faţa ochilor fără ca vreo insuliţă să întrerupă linia rotundă a acestuia şi cu puţină imaginaţie ar fi putut vedea, la trei mile de acolo, de cealaltă parte a Atlanticului, coasta americană. Cu adevărat, soarele avea acolo o minunată scenă pentru a apune în toată splendoarea lui!

Viaţa în comun se organiză deci uşor şi simplu. Mesele le luau împreună în sala scundă a hanului. Conform vechii tradiţii, doamna Bess şi Partridge se aşezau la masa stăpânilor lor. S-ar putea ca Aristobulus Ursiclos să se fi arătat oarecum surprins, dar Olivier Sinclair nu avu nimic de spus. îi îndrăgise pe cei doi servitori care, la rândul lor, îl iubeau.

Abia atunci întreaga familie trăi viaţa scoţiană de altădată în toată simplitatea ei. După plimbările pe insulă, după discuţiile despre trecutele vremuri, în care Aristobulus Ursiclos nu pierdea niciodată prilejul să arunce nepotrivit nota modernă, se întâlneau la prânz şi la cina de la opt seara. Apoi venea apusul soarelui pe care Miss Campbell, chiar dacă cerul era acoperit, tot îl cerceta. Cine ştie! Se putea ivi în zona de jos a norilor o spărtură, o mică deschizătură, un gol, ceva care să lase să treacă ultima rază!

Şi ce mese! Cel mai caledonian dintre comesenii lui Walter Scott, la un dineu dat la Fergus Mac-Gregor, la un supeu dat de Olduck Anticarul, nu ar fi găsit nimic de zis la vederea mâncărurilor pregătite după moda bătrânei Scoţii. Doamna Bess şi Partridge, întorşi cu un secol în urmă, se simţeau fericiţi ca şi când ar fi trăit pe timpul strămoşilor lor. Fratele Sam şi fratele Sib savurau cu evidentă plăcere combinaţiile culinare obişnuite odinioară în familia Melvill.

iată şi replicile care se făceau auzite în sala scundă transformată în sufragerie.

— Mai dă-mi din acest „cakes” făcut cu făină de ovăz, mult mai gustos decât prăjiturile untoase din Glasgow!

— Ia puţin din acest „sowens”, cu care muntenii din Highland se mai desfată şi astăzi!

— Mai dă-mi din acest „haggis” pe care marele nostru poet Burns l-a cântat cum se cuvine în versurile sale ca pe cel dintâi, cel mai bun, cel mai autentic pudding dintre puddingurile scoţiene! – încă puţin din acest „cockylecky”! Dacă cocoşul este puţin cam tare, garnitura de praz este excelentă!

— Şi pentru a treia oară din acest „hotchpotch”, mult mai reuşit ca orice altă supă a bucătăresei din Helensburgh!

Ah, se mânca bine la Armele lui Duncan, cu condiţia de a te aproviziona la fiecare două zile din cămările steamerilor care circulă pe ruta micilor Hebride! Şi se şi bea bine!

Trebuia să-i vezi pe fraţii Melvill, cu paharul în mână, urându-şi sănătate şi ciocnind cu acele căni mari în care încap nu mai puţin de patru căni englezeşti şi în care albea spuma „usquebangh”-ului, berea autohtonă prin excelenţă, sau cer mai bun „hummok” special fabricat pentru ei. Şi whisky-ul extras din orz, a cărui fermentare pare să se continue încă în stomacurile băutorilor! Şi dacă berea tare ar fi lipsit, nu s-ar fi mulţumit ei cu simpla „mum” din grâu obişnuit, fie chiar şi cu acel „two-penny” pe care îl puteai oricând face mai plăcut cu un păhăruţ de gin? în adevăr, nici nu se gândeau să regrete sherry-ul sau porto-ul din pivniţele de la Helensburgh şi Glasgow.

Dacă Aristobulus Ursiclos, obişnuit cu confortul modern, nu obosea plângându-se mai mult decât se cuvenea, nimeni nu lua în seamă plângerile sale.

Dacă timpul i se părea prea lung pe această insulă, pentru ceilalţi trecea repede şi Miss Campbell nu se mai supăra pe norii care înceţoşau în fiecare seară orizontul.

Desigur, Iona nu era mare, dar cui îi place să se plimbe în aer liber îi trebuie oare spaţii atât de vaste? Imensităţile unui parc regal nu pot ele să încapă într-un petic de grădină? Se plimbau, deci. Olivier Sinclair schiţa ici, colo câteva peisaje. Miss Campbell îl privea pictând şi aşa trecea timpul. Zilele de 26, 27, 28, 29 august trecură fără o clipă de plictiseală. Această viaţă aspră se potrivea cu această insulă sălbatică, ale cărei stânci pustii erau izbite fără încetare de mare.

Miss Campbell, bucuroasă de a fi scăpat de lumea curioasă, vorbăreaţă, inchizitorială a staţiunilor balneare, ieşea, aşa cum ar fi făcut-o în parcul de la Helensburgh, în „rokelay” care o învăluia ca o pelerină, pe cap numai cu un „snod”, acea panglică trecută prin păr care stă atât de bine tinerelor scoţiene. Olivier Sinclair nu se sătura să admire graţia, farmecul făpturii ei, acea atracţie având asupra lui un efect de care, de altfel, îşi dădea foarte bine seama. Adeseori rătăceau amândoi, vorbind, privind, visând, până la marginea cea mai îndepărtată a ţărmului şi călcau în picioare ultimele plante marine aduse de valurile mării. La apariţia lor, îşi luau zborul pe rând cârduri de scufundători scoţieni, acei „tamnie-nories” a căror singurătate o tulburau, acei „pictarnies” în căutare de mici peştişori aduşi de viitoarea talazurilor izbite de stâncă şi acei nebuni de „bassani”, păsări cu penele negre, cu vârful aripilor albe, cu capul şi gâtul galben, care reprezintă mai ales clasa palmipedelor în ornitologia Hebridelor.

Apoi, la venirea serii, după apusul soarelui pe care unele ceţuri îl voalau mereu, ce fermecător era pentru Miss Campbell şi ai săi să petreacă împreună, pe vreo plajă pustie, primele ore ale nopţii! Stelele se înălţau la orizont şi odată cu ele reveneau în amintire poemele lui Ossian.

În mijlocul tăcerii adinei, Miss Campbell şi Olivier Sinclair îi auzeau pe cei doi fraţi recitind, când unul, când celălalt, strofele bătrânului bard, nefericitul fiu al lui Fingal.

Stea, tovarăşă a nopţii, care te iveşti strălucitoare din norii apusului şi care îţi porţi paşii tăi maiestuoşi pe albastrul firmamentului, ce priveşti tu pe câmpie?

Vânturile vijelioase ale zilei tac; valurile potolite se tir ase la picioarele stâncii; musculiţele de seară, purtate iute pe aripile lor uşoare, umplu cu bâzâitul lor tăcerea cerurilor.

Strălucitoare stea, ce priveşti tu pe câmpie? Dar te văd coborând surâzătoare la marginea zării. Adio, adio, tăcută stea!

Apoi fratele Sam şi fratele Sib tăceau şi toţi se întorceau în odăiţele de la han.

În acest timp, oricât de puţin clarvăzători ar fi fost fraţii Melvill, îşi dădeau bine seama că Aristobulus Ursiclos pierdea exact ceea ce Olivier Sinclair câştiga în sufletul lui Miss Campbell. Cei doi tineri se ocoleau cât puteau. Aşa că, nu fără greutate, unchii se străduiau să reunească această mică societate, să provoace o apropiere, chiar cu riscul unei glume din partea lui Mis Campbell. Da, ei ar fi fost fericiţi de a-i vedea pe Ursiclos şi Sinclair căutându-se în loc să se evite, în loc să păstreze o rezervă dispreţuitoare unul faţă de celălalt. îşi închipuiau oare că toţi oamenii sunt fraţi în felul în care erau ei?

În sfârşit, manevrară atât de iscusit, încât la 30 august fu convenit că vor merge împreună să viziteze ruinele bisericii, ale mănăstirii şi cimitirului, situate la nord-est şi la sud de Colina Mănăstirii. Această plimbare, care turiştilor le ia numai două ore, noii oaspeţi ai insulei Iona nu o făcuseră încă. Era în asta o lipsă de respect fată de umbrele legendare ale acelor călugări sihaştri care locuiseră odată în colibele de pe litoral, o mare lipsă de atenţie faţă de aceşti mari morţi de familie regală, de la Fergus al II-lea până la Macbeth.