Capitolul XV.

RUINELE DIN IONA

În acea zi, deci, Miss Campbell, fraţii Melvill şi cei doi tineri plecară după-masă. Era o frumoasă zi de toamnă. în fiecare clipă câteva licăriri de lumină se strecurau prin spărtura norilor prea puţin groşi Sub această mereu schimbătoare lumină, ruinele care încununează această parte a insulei, stâncile litoralului, fericit grupate, casele răzleţe pe terenul accidentat al Ionei, marea uşor brăzdată în depărtare de mângâierile unei brize plăcute, toate păreau să-şi schimbe aspectul puţin trist şi să pară, sub mângâierea soarelui, mai vesele.

Nu era o zi cu vizitatori. Steamerul debarcase în ajun vreo cincizeci; avea să debarce, fără îndoială, tot atâţia a doua zi; dar astăzi insula Iona aparţinea toată noilor ei locuitori. Ruinele vor fi deci cu totul pustii, când cei ce se plimbau vor sosi acolo.

Drumul fu vesel. Buna dispoziţie a fratelui Sam şi a fratelui Sib îi molipsise pe tovarăşii lor. Discutau, se duceau, veneau, se îndepărtau pe micile cărărui aspre între zidurile joase de piatră. Totul era cum nu se poate mai bine când se opriră mai întâi în faţa Calvarului lui Mac-Lean. Acest frumos monolit de granit roşu, înalt de patrusprezece picioare, care domină şoseaua Main-Street, este singura rămăşiţă din cele trei sute şasezeci de cruci care acoperiseră insula până în epoca Reformei, către mijlocul celui de al XVI-lea secol.

Olivier Sinclair, pe bună dreptate, vru să facă o schiţă a acestui monument bine meşterit şi impresionant în mijlocul unei câmpii cu iarbă cenuşie.

Miss Campbell, fraţii Melvill şi el se grupară deci cam la cincizeci de paşi de monument, pentru a avea o privire de ansamblu. Olivier Sinclair se aşeză pe colţul unui mic zid şi începu să deseneze primele planuri de perspectivă ale terenului pe care se înălţa crucea lui Mac-Lean.

Câteva minute mai târziu, li se păru tuturor că o formă omenească încearcă să urce primele pietre de la baza acestui monument.

— Bine, dar ce caută acest intrus aici? spuse Olivier. Dacă cel puţin ar fi îmbrăcat ca un călugăr nu ar distona şi aş putea să-l prosternez la picioarele acestei cruci vechi!

— Este un simplu curios care desigur o să vă stingherească, domnule Sinclair, răspunse Miss Campbell.

— Dar nu este cumva Aristobulus Ursiclos, care ne-a luat-o înainte? spuse fratele Sam.

— Este chiar el! adăugă fratele Sib.

În adevăr, Aristobulus Ursiclos era. Se urcase pe postamentul crucii în care lovea cu un ciocan.

Miss Campbell, indignată de această lipsă de simţire a mineralogului, se şi îndreptă către el:

— Ce faceţi acolo, domnule? întrebă ea.

— Precum vedeţi, Miss Campbell, răspunse Aristobulus Ursiclos, caut să desprind o bucată din acest granit.

— Dar la ce folosesc aceste manii? Credeam că timpurile iconoclaştilor au trecut!

— Nu sunt deloc un iconoclast, răspunse Aristobulus Ursiclos, dar sunt geolog şi, ca atare, vreau să ştiu care este natura acestei pietre.

O violentă lovitură de ciocan puse capăt operei de distrugere: o piatră de la temelia monumentului se rostogoli la pământ. Aristobulus Ursiclos o ridică de jos şi, dublând puterea optică a ochelarilor săi cu o lupă groasă de naturalist pe care o scoase din teaca sa, şi-o apropie de nas.

— Este tocmai ce gândeam! spuse el. Iată un granit roşu, cu un grăunte foarte dens, foarte rezistent, care trebuie că a fost extras din insuliţa Călugăriţelor. în totul asemănător cu cel de care arhitecţii din-secolul al XH-lea s-au folosit pentru a construi catedrala din Iona.

Şi Aristobulus Ursiclos nu pierdu o ocazie atât de binevenită pentru a se avânta într-o dizertaţie arheologică pe care fraţii Melvill – tocmai se apropiaseră şi ei – crezură că trebuie să o asculte. Miss Campbell, fără să se sinchisească de el, se apropie de Olivier Sinclair şi când desenul fu terminat, se regăsiră cu toţii în tinda catedralei.

Acest monument este un edificiu complex, format din două biserici legate una de alta, ale căror pereţi groşi ca zidurile de cetate, ale căror stâlpi solizi ca stâncile au înfruntat asprimile acestui climat de treisprezece sute de ani.

Timp de câteva minute vizitatorii se plimbară în prima biserică, romană prin arcul bolţilor sale şi curba arcadelor, apoi în cea de a doua, edificiu gotic din secolul al Xll-lea, formând partea de la uşa principală până la cor a bisericii şi partea care desparte naosul de cor. Treceau astfel, prin aceste ruine, de la o epocă la alta, călcând pe marile dale pătrate, ale căror încheieturi lăsau să răzbească pământul. Aici erau lespezile mormintelor, dincolo, câteva pietre funerare cu chipuri sculptate pe ele, îngrămădite într-un colţ, părând că aşteaptă pomana trecătorului.

Tot acest ansamblu, masiv, sever, tăcut, respira poezia timpurilor trecute. Miss Campbell, Olivier Sinclair şi fraţii Melvill, neobservând că preasavantul lor tovarăş rămânea în urmă, pătrunseră atunci sub apăsătoarea boltă a turnului pătrat – boltă care altădată domina portalul primei biserici şi se înălţa, mai târziu, la punctul de intersecţie dintre cele două edificii.

La un moment dat, pe pavajul sonor răsunară paşi atenţi, măsuraţi. S-ar fi putut crede că o statuie de piatră, însufleţită de vreun duh, mergea greoi, ca şi Comandorul în salonul lui Don Juan.

Era Aristobulus Ursiclos care, cu pasul său ca unitate de măsură, verifica dimensiunile catedralei:

— O sută şaizeci picioare de la est la vest, spuse el în clipa în care intră în cea de a doua biserică, notându-şi această cifră în carnet.

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule Ursiclos! spuse ironic Miss Campbell. După mineralog, geometrul?

— Şi numai şaptezeci de picioare la încrucişarea care desparte naosul de cor, răspunse Aristobulus Ursiclos.

— Şi câte şchioape? întrebă Olivier Sinclair.

Aristobulus Ursiclos îl privi pe Olivier Sinclair ca cineva care nu ştie dacă trebuie să se supere sau nu. Dar fraţii Melvill, intervenind la momentul potrivit, îi chemară pe Miss Campbell şi pe cei doi tineri să viziteze mănăstirea.

Acest edificiu nu oferea decât rămăşiţe de nerecunoscut, cu toate că supravieţuise degradărilor Reformei. După această epocă, servise chiar de comunitate unor călugăriţe cu grad eclesiastic, ale căror venituri aparţineau ordinului Sfântului Augustin, cărora Statul le dădu azil aici. Acum nu mai erau decât nişte jalnice ruine ale unei mănăstiri devastată de furtuni, care nu mai avea nici bolţi, nici stâlpi romani pentru a putea rezista fără stricăciuni intemperiilor unui climat nordic.

Cu toate acestea, vizitatorii, după ce exploraseră ceea ce rămăsese din această mănăstire atât de înfloritoare altădată, putură încă să admire capela mai bine păstrată, ale cărei dimensiuni Aristobulus Uisiclos crezu de cuviinţă că nu trebuie să le mai măsoare. Acestei capele, mai puţin veche sau mai solidă decât sălile de mese sau schiturile mănăstirii, îi lipsea numai acoperişul; dar corul, care a rămas aproape intact, este o operă de arhitectură foarte apreciată de anticari.

Mormântul celei care a fost ultima stareţă a comunităţii se înalţă în partea de vest. Pe lespedea sa de marmură neagră apare un chip de fecioară sculptat între doi îngeri şi deasupra o madonă ţinându-l pe copilul Isus în braţe.

— La fel cu „Madona şezând” şi „Madona de la capela Sixtină”, singurele madone ale lui Rafael care nu-şi pleacă pleoapele; şi asta priveşte şi se pare că ochii ei zâmbesc!

Această remarcă, foarte potrivit făcută de Miss Campbell, avu însă ca rezultat apariţia pe buzele lui Aristobulus Ursiclos a unei strâmbături destul de ironice.

— Unde aţi auzit dumneavoastră, Miss Campbell, spuse el, că vreodată ochii pot zâmbi?

S-ar putea ca Miss Campbell să fi avut dorinţa să-i răspundă că în orice caz nu, privindu-l, ai ei vor avea vreodată această expresie, dar tăcu.

— Este o greşeală în general răspândită, reluă Aristobulus Ursiclos, ca şi când ar fi vorbit de la catedră, să se vorbească de ochi care zâmbesc. Aceste organe ale văzului sunt precis lipsite de orice expresie, aşa cum ne învaţă oculistica. De exemplu: puneţi o mască pe un chip, priviţi ochii prin această mască şi vă desfid să recunoaşteţi dacă acest chip este vesel, trist sau mânios.

— Ah, într-adevăr? răspunse fratele Sam, pe care păru că îl interesează această mică lecţie.

— Nu ştiam asta, adăugă fratele Sib.

— Cu toate acestea aşa este, adăugă Aristobulus Ursiclos, şi, dacă aş avea o mască…

Dar uluitorul tânăr nu avea o mască şi experienţa nu putu fi făcută în aşa fel încât să se îndepărteze orice îndoială în această privinţă.

În plus, Miss Campbell şi Olivier Sinclair părăsiseră schitul şi se îndreptau către cimitirul din Iona.

Această parte poartă numele de „Racla cu moaşte din Oban”, în amintirea acelui tovarăş al sfântului Columban căruia i se datorează zidirea capelei. Ruinele ei se înalţă în mijlocul acestui câmp al morţilor.

Este o aşezare ciudată acest teren presărat cu pietre funerare, unde dorm patruzeci şi opt de regi scoţieni, opt viceregi ai Hebridelor, patru viceregi ai Irlandei şi un rege al Franţei, al cărui nume s-a pierdut, ca şi acela al unui şef din timpurile preistorice, înconjurat de lungul său grilaj de fier, pavat cu dale juxtapuse, s-ar spune că este un fel de „câmp Karnac”, ale cărui pietre ar fi funerare şi nu stânci druidice.

Între ele, culcată pe un aşternut verde, este aşezată statuia regelui Scoţiei, acel Duncan ilustrat de sumbra tragedie a lui Macbeth. Dintre aceste pietre, unele poartă doar ornamente cu un desen geometric; celelalte, sculptate în reliefuri, reprezintă câţiva din acei sălbatici regi celtici, întinşi acolo cu o rigiditate de cadavru.

Ce de amintiri rătăcesc pe deasupra acestei necropole din Iona! Ce salt trebuia să facă imaginaţia în trecut, răscolind pământul acestui Saint-Denis ale Hebridelor!

Şi cum să uiţi acea strofă a lui Ossian care pare să-i fi fost inspirată chiar de aceste locuri?

Străine, calci aici pe pământ acoperit cu eroi. Cântă câteodată gloria acestor morţi vestiţi. Umbrele lor uşoare să vină să se bucure în jurul tău!

Miss Campbell şi tovarăşii săi priveau în tăcere. Nu aveau de suportat plictiseala unui ghid autorizat, care să pună în discuţie pentru câţiva turişti incertitudinile unei istorii atât de îndepărtate.

Li se părea că-i văd pe aceşti descendenţi ai lordului insulei, Angus Og, tovarăşul lui Robert Bruce, fratele de arme al acestui erou care a luptat pentru independenţa ţării sale.

— Mi-ar plăcea să vin aci pe înserate, spuse Miss Campbell. Mi se pare că ar fi un ceas mai potrivit pentru trezirea acestor amintiri. Aş vedea aducându-se trupul nefericitului Duncan. Aş auzi cuvintele groparilor, aşezându-l în pământul sfinţit al strămoşilor lui. în adevăr, domnule Sinclair, nu ar fi momentul cel mai potrivit pentru a evoca spiriduşii care păzesc cimitirul regal?

— Desigur, Miss Campbell, şi cred că la chemarea dumneavoastră nu ar refuza să se arate.

— Cum, Miss Campbell, dumneavoastră credeţi în spiriduşi? exclamă Aristobulus Ursiclos.

— Cred, domnule, ca o adevărată scoţiană ce sunt, răspunse Miss Campbell.

— Dar, în realitate, dumneavoastră ştiţi bine că asta este o închipuire, că nimic din tot acest fantastic nu există!

— Şi dacă-mi place să cred! răspunse Miss Campbell enervată de această inoportună contrazicere. Dacă îmi place să cred în „brownie” domestici care păzesc lucrurile din casă, în vrăjitoare ale căror descântece se fac declamând versuri runice, în Valkyrii, aceste fecioare fatale ale mitologiei scandinave care iau cu ele pe războinicii căzuţi în bătălii; în acele zâne familiare, cântate de obicei de poetul nostru Burns în versuri nemuritoare, pe care un adevărat fiu al scoţienilor din Highlands nu ar putea să le uite:

În această noapte zânele dansează pe Cassilis Dawnan’s sau se îndreaptă către Golzean, în palida lumină a lunii, pentru a se duce să se piardă apoi în Coves, în mijlocul stâncilor şi pâraielor!

— Eh, Miss Campbell, reluă prostul încăpăţânat, vă închipuiţi deci că poeţii chiar cred în aceste visuri ale imaginaţiei lor!

— Sunt sigur, răspunse Olivier Sinclair, altfel poezia lor ar suna fals, ca orice operă care nu ia naştere dintr-o convingere adâncă.

— Şi dumneavoastră, domnule? răspunse Aristobulus Ursiclos. Vă ştiam pictor, nu poet.

— Este acelaşi lucru, răspunse Miss Campbell. Arta nu este decât una singură, indiferent ce formă ia.

— Dar nu… nu!… Este inadmisibil, dumneavoastră nu puteţi crede în această mitologie a barzilor bătrâni, a căror minte tulburată evoca divinităţi închipuite!

— Ah, domnule Ursiclos, sări fratele Sam, nu vorbiţi astfel despre strămoşii noştri care au cântat bătrâna noastră Scoţie!

— Şi binevoiţi a-i auzi, spuse fratele Sib, revenind la citatele din poemul lor favorit. îmi plac cântecele barzilor. îmi place să ascult povestirile din timpurile apuse. Sunt pentru mine ca şi liniştea dimineţii, şi răcoarea colinelor umezite de rouă…

— Când soarele nu mai aruncă pe povârnişurile lor decât raze ostenite, adăugă fratele Sam, şi lacul este liniştit şi albăstrui în fundul vâlcelei!

Fără îndoială, cei doi unchi ar fi continuat să se îmbete la nesfârşit cu poezia ossianică, dacă Aristobulus Ursiclos nu i-ar fi întrerupt brusc, spunând:

— Domnilor, aţi văzut dumneavoastră vreodată vreunul singur din aceste pretinse duhuri despre care vorbiţi cu atâta entuziasm? Nu! Şi pot fi văzuţi? Nici pe-atât, nu-i aşa?

— Vă înşelaţi, domnule, şi vă plâng că nu i-aţi văzut niciodată, reluă Miss Campbell, care nu i-ar fi cedat celui ce o contrazicea nici un fir de păr de al spiriduşilor săi. Sunt văzuţi apărând în toţi munţii Scoţiei, alunecând de-a lungul colinelor părăsite, înălţându-se din fundul văilor, fâlfâind pe suprafaţa lacurilor, zbenguindu-se în apele liniştite ale Hebridelor noastre, jucându-se în mijlocul furtunilor pe care le stârneşte iarna boreală. Şi de pildă, această Rază Verde, pe care mă încăpăţânez să o urmăresc, nu ar putea fi eşarfa vreunei Valkyrii, ale cărei franjuri se târăsc în apele orizontului?

— Ah, nu! exclamă Aristobulus Ursiclos. Asta nu! Şi am să vă spun ce este Raza dumneavoastră Verde.

— Nu-mi spuneţi! exclamă Miss Campbell. Nu vreau să ştiu!

— Ba da, răspunse Aristobulus Ursiclos, cu totul enervat de discuţie.

— Vă interzic…

— O voi spune, totuşi, Miss Campbell. Această ultimă rază, pe care o aruncă soarele în clipa în care marginea superioară a discului său atinge orizontul, dacă este verde, poate înseamnă că, în clipa în care ea trece în stratul subţire de apă, împrumută culoarea acesteia.

— Tăceţi… domnule Ursiclos!

— În cazul în care acest verde nu urmează firesc roşul discului brusc dispărut, dar a cărui imagine a păstrat-o ochiul nostru fiindcă în optică verdele este o culoare complimentară!

— Ah, domnule, raţionamentele dumneavoastră fizice…

— Raţionamentele mele, Miss Campbell, sunt în acord cu natura lucrurilor, răspunse Aristobulus Ursiclos, şi tocmai mă pregătesc să public o comunicare cu acest subiect.

— Să plecăm, unchilor! exclamă Miss Campbell, cu adevărat enervată. Cu explicaţiile sale, domnul Ursiclos va sfârşi prin a-mi desfiinţa Raza Verde!

Atunci interveni Olivier Sinclair:

— Cred că o comunicare a dumneavoastră, domnule, în legătură cu Raza Verde, ar fi cât se poate de ciudată; dar permiteţi-mi să vă propun o alta asupra unui subiect mai interesant poate.

— Şi care, domnule? întrebă Aristobulus Ursiclos, luând o atitudine distantă şi bătăioasă.

— Ştiţi desigur, domnule, că unii savanţi au tratat ştiinţific această problemă, atât de palpitantă: Despre influenţa cozilor peştilor asupra valurilor mării.

— Eh, domnule…

— Ei, bine, domnule, iată o alta pe care o recomand cu deosebire savantelor dumneavoastră meditaţii: Despre influenţa instrumentelor de suflat asupra formării furtunilor.