Capitolul XIX.

GROTA LUI FINGAL.

Căpitanul Clorindei, dacă s-ar fi aflat de douăzeci şi patru de ore într-unui din porturile Regatului-Unit, ar fi luat cunoştinţă de un buletin meteorologic puţin liniştitor pentru corăbiile navigând pe Atlantic.

În adevăr, se anunţase telegrafic de la New York o vijelie. După ce traversase oceanul de la vest la nord-est, ameninţa să se arunce sălbatic pe litoralul Irlandei şi Scoţiei, înainte de a se pierde dincolo de coastele Norvegiei.

Dar, în lipsa acestei telegrame, barometrul iahtului arăta pe curând o mare tulburare atmosferică, de care un marinar prudent trebuia să ţină seama.

Deci, în dimineaţa acelui 8 septembrie, John Olduck, puţin neliniştit, se duse pe brâul stâncos care mărgineşte Staffa spre vest, cu scopul de a cerceta starea cerului şi a mării.

Nori cu formă nehotărâtă, mai mult zdrenţe de vapori decât nori, se fugăreau cu o mare viteză. Briza devenea mai puternică şi peste puţin avea să se transforme în furtună. Marea spumegândă se înălbea în larg; valurile se spărgeau cu vuiet de stâlpii de bazalt care se ridicau la baza insuliţei.

John Olduck nu se simţi deloc liniştit. Cu toate că Clorinda era relativ adăpostită în golfuleţul Clam-Sheli, nu era o ancorare sigură nici chiar pentru un vapor de dimensiuni mai mici. Presiunea apelor, pătrunzând cu furie între insuliţe şi stăvilarul din est, avea să ridice talazuri de temut, care ar fi fost destul de periculoase pentru siguranţa iahtului. Se cuvenea deci să ia o hotărâre şi mai ales să o ia înainte ca celelalte canale să devină impracticabile.

Când se întoarse la bord, căpitanul îşi găsi acolo călătorii cărora le împărtăşi, odată cu temerile sale, şi părerea lui despre locul unde credea el că trebuie neapărat să acosteze cât mai curând. Dacă întârziau cu numai câteva ore, riscau să găsească o mare dezlănţuită în această strâmtoare de cincisprezece mile care desparte Staffa de insula Mull. Or, în spatele acestei insule, şi mai ales în micul port Achnagraig, era cel mai potrivit să se refugieze, căci acolo Clorinda nu ar fi avut să se teamă deloc de vânturile din larg.

— Să plecăm din Staffa?! exclamă în primul moment Miss Campbell. Să pierdem un orizont atât de extraordinar?!

— Cred că ar fi foarte periculos să rămânem ancoraţi la Clamshell, răspunse John Olduck.

— Dacă trebuie, scumpa mea Helena… spuse fratele Sam.

— Da, dacă trebuie! adăugă fratele Sib.

Olivier Sinclair, văzând cât de neplăcută era pentru Miss Campbell această plecare precipitată, se grăbi să întrebe:

— Cât timp credeţi dumneavoastră, căpitane Olduck, că poate să dureze această furtună?

— În această epocă a anului, cel mult două sau trei zile, răspunse căpitanul.

— Şi credeţi că este necesar să plecăm?

— Necesar şi urgent.

— Care ar fi planul dumneavoastră?

— Să pornim chiar în această dimineaţă. Cu vântul care se înteţeşte, vom putea fi înainte de a se însera la Achnagraig şi ne vom întoarce la Staffa îndată ce timpul rău se va fi potolit.

— De ce să nu ne întoarcem la Iona unde Clorinda ar putea fi într-o oră? întrebă fratele Sam.

— Nu… nu… nu la Iona! răspunse Miss Campbell, în faţa căreia se şi înălţa umbra lui Aristobulus Ursiclos.

— Nu vom fi mult mai mult în siguranţă în portul Iona decât ancoraţi la Staffa, remarcă John Olduck.

— Ei bine, spuse Olivier Sinclair, plecaţi imediat, căpitane, la Achnagraig şi lăsaţi-ne la Staffa.

— La Staffa, răspunse John Olduck, unde nu aveţi nici măcar o casă în care să vă adăpostiţi?!

— Grota de la Clam-Schell nu ar putea ajunge pentru câteva zile? reluă Olivier Sinclair. Ce ne va lipsi? Nimic! Avem la bord provizii suficiente, rufăria cuşetelor noastre, haine de schimb pe care le putem debarca şi, în sfârşit, un bucătar care ar vrea bucuros să rămână cu noi!

— Da!… Da!… răspunse Miss Campbell bătând din palme. Plecaţi, căpitane, plecaţi imediat cu iahtul dumneavoastră la Achnagraig şi lăsaţi-ne pe Staffa. Vom fi acolo ca nişte oameni părăsiţi pe o insulă pustie. Şi vom duce o viaţă de naufragiaţi voluntari. Vom pândi întoarcerea Clorindei cu emoţiile, spaimele, neliniştile acelor Robinsoni care zăresc un vapor în largul insulei lor. De fapt, ce am venit să facem noi aici? Ceva romantic, nu-i aşa, domnule Sinclair? Şi ce ar putea fi mai romantic decât această situaţie, unchilor? Şi de altfel, o furtună, o vijelie pe această poetică insuliţă, furiile unei mări nordice, lupta ossianică a elementelor dezlănţuite – întreaga mea viaţă mi-aş reproşa de a mă fi lipsit de acest spectacol sublim! Plecaţi, deci, căpitane Olduck! Vom rămâne aici să vă aşteptăm.

— Cu toate acestea… spuseră fraţii Melvill, cărora le scăpară aproape în acelaşi timp aceste cuvinte.

— Mi se pare că unchii mei au vorbit, răspunse Miss Campbell, dar cred că voi găsi un mijloc să-i fac să fie de aceeaşi părere cu mine.

Şi ducându-se să dea fiecăruia sărutarea de dimineaţă:

— Asta pentru dumneata, unchiule Sam. Asta pentru dumneata, unchiule Sib. Acum pariez că nu mai aveţi nimic de spus. Fraţilor Melvill nici prin gând nu le mai trecu să facă cea mai mică obiecţie. De vreme ce nepoatei lor îi convenea să rămână la Staffa, de ce să nu rămână la Staffa, şi cum de nu au avut de la bun început această idee atât de simplă, atât de firească şi care rezolva toate problemele?

Dar ideea venea de la Olivier Sinclair şi Miss Campbell crezu de datoria ei să-i mulţumească în chip deosebit.

Hotărârea fiind luată, marinarii debarcaseră lucrurile necesare unei şederi pe insulă. Clam-Shell fu repede transformat în locuinţă provizorie, sub numele de Melvill-House. Aveau să se simtă tot atât de bine ca la hanul din Iona, şi chiar mai bine. Bucătarul îşi luă sarcina să găsească în acest scop un loc potrivit la intrarea grotei, într-o cotitură destinată parcă activităţii culinare.

Apoi, Miss Campbell şi Olivier Sinclair, fraţii Melvill, doamna Bess şi Partridge părăsiră Clorinda, după ce John Olduck lăsase la dispoziţia lor mica barcă a iahtului, care le putea fi utilă în excursiile lor de la o stâncă la alta.

O oră după aceasta, Clorinda, cu toate pânzele ridicate, se pregătea să pornească, ocolind nordul insulei Mull, pentru a ajunge la Achnagraig prin strâmtoarea care desparte insula de uscat. Pasagerii ei o urmăriră cu privirea de pe înălţimile Staffei cât putură de departe. Aplecată de briză ca un pescăruş a cărui aripă atinge valurile, o jumătate de oră mai târziu dispăru în spatele insuliţei Gometra.

Dar, dacă timpul era ameninţător, cerul încă nu se posomorise. Soarele mai pătrundea încă prin spărturile mari ale norilor pe care vântul le deschidea la zenit. Te puteai plimba pe insulă şi să urmăreşti, ocolindu-le, poalele falezei de bazalt. Aşa că, prima grijă a lui Miss Campbell şi a fraţilor Melvill conduşi de Olivier Sinclair, fu aceea de a se duce la grota lui Fingal.

Turiştii care vin de la Iona obişnuiesc să viziteze această grotă cu bărcile steamerului din Oban; dar debarcând pe stâncile din dreapta, unde se află un fel de chei practicabil, poţi să pătrunzi astfel până la cea mai mare adâncime.

În acest fel se hotărî Olivier Sinclair să o exploreze, fără să folosească barca Clorindei.

Ieşiră deci din Clam-Shell. O luară pe brâul care mărgineşte litoralul la estul insulei. Extremităţile stâlpilor scunzi, înfipţi vertical, ca şi când vreun inginer ar fi bătut acolo ţăruşi de bazalt, formau un caldarâm solid şi uscat la picioarele stâncilor mari. Această plimbare ie câteva minute se făcu discutând, admirând insuliţele mângâiate de valuri, prin a căror apă verde puteai să vezi până în adânc. Nu ţi-ai fi putut închipui un drum mai minunat care să ducă la această grotă, demnă de a fi locuită de vreun erou din O mie şi una de nopţi.

Ajunşi la cotul de sud-est al insulei, Olivier Sinclair îi făcu pe tovarăşii săi să urce câteva trepte naturale, care nu ar fi ştirbit prin nimic frumuseţea scării unui palat.

Stâlpii exteriori, grupaţi pe lângă pereţii grotei ca aceia ai micului templu al zeiţei Vesta din Roma, se înălţau tocmai la colţul de sud-est al palierului, dar atât de apropiaţi unul de celălalt încât ascundeau cea mai mare parte din construcţie. Pe culmea lor se sprijină enormul masiv din care este format acest colţ al insuliţei. Despicătura oblică a acestor stânci, care par a fi aşezate ca şi cupa geometrică a pietrelor de pe faţa concavă a unei bolţi, contrastează ciudat cu avântarea verticală a coloanelor care o suportă.

La picioarele scărilor, marea, mai puţin calmă, făcând să se presimtă agitaţia din larg, se înălţa şi cobora uşurel, ca şi când ar fi făcut un efort să respire. Acolo se reflecta întreaga temelie a masivului, a cărui umbră negricioasă se legăna sub ape.

Ajuns la palierul de sus, Olivier Sinclair se întoarse spre stânga şi îi arătă lui Miss Campbell un fel de chei îngust, mai bine zis o banchetă naturală care mergea de-a lungul peretelui până în fundul grotei. O balustradă de fier, cu cele două capete ale sale fixate în bazalt, servea de sprijin între zid şi colţul ascuţit, ieşit în afară, al micului chei.

— Ah, spuse Miss Campbell, această balustradă îmi strică oarecum palatul lui Fingal.

— În adevăr, răspunse Olivier Sinclair, este amestecul mâinii omului în opera naturii.

— Dacă ne ajută, trebuie să o folosim, spuse fratele Sam.

— Şi o folosesc! adăugă fratele Sib.

Când să intre în Fingal’s Cave, vizitatorii, sfătuiţi de ghidul lor, se opriră o clipă.

În faţa lor se deschidea un fel de tindă de biserică înaltă şi adâncă, plină de o misterioasă umbră.

Distanţa dintre cei doi pereţi laterali, la nivelul mării, măsura în jur de treizeci şi patru de picioare. La dreapta şi la stânga, stâlpi de bazalt, înghesuiţi unii în alţii, ascundeau, ca în anumite catedrale din ultima perioadă gotică, masa pereţilor susţinători. Pe capitelele acestor stâlpi se sprijinea marginea unei bolţi ogivale, care în partea cea mai de sus se înălţa cu cincizeci de picioare deasupra apelor mijlocii. Miss Campbell şi tovarăşii săi, încântaţi de acest prim aspect, trebuiră în cele din urmă să se smulgă contemplaţiei lor şi să urmeze acel relief care formează bancheta interioară.

Acolo se rânduiau într-o ordine perfectă sute de coloane prismatice, dar de diferite mărimi, părând a fi rezultatul unei uriaşe cristalizări. încheieturile lor subţiri se conturau atât de precis, ca şi când foarfecă unui decorator le-ar fi decupat liniile. Unghiurile adânci ale unora se potriveau geometric cu colţurile în relief ale celorlalte. Una avea trei faţete, cealaltă patru, altele cinci, şase, până la şapte sau opt – şi care în uniformitatea generală a stilului puneau o variaţie ce pleda în favoarea simţului artistic al naturii.

Lumina, venită din afară, juca pe toate aceste unghiuri şi faţete. Reluată de apa dinăuntru, reflectată ca într-o oglindă, izbindu-se în pietrele de sub apă, în ierburile marine cu nuanţe verzi, roşuânchis sau galben-închis, ea aprindea în mii de raze reliefurile bazaltului care constituia – cu motive ornamentale neregulate – plafonul acestei construcţii subterane fără rival în lume.

Înăuntru domnea un fel de tăcere sonoră – dacă putem pune alături aceste două cuvinte – acea tăcere specifică excavaţiilor adânci, tăcere pe care vizitatorii nu se gândeau să o tulbure. Doar vântul îşi plimba pe acolo adierea acordurilor sale prelungi, care, părând că sunt făcute dintr-o melancolică serie de septime diminuate, puţin câte puţin urcau şi se stingeau. Ai fi crezut că auzi, sub suflul lui puternic, răsunând toate aceste prisme, ca şi clapele unei uriaşe armonice. Oare nu acestui bizar efect acustic se datorează numele de „Grota melodioasă”, aşa cum era numită această grotă în limba celtică?

— Şi ce nume i s-ar potrivi mai bine? spuse Oliver Sinclair, fiindcă Fingal era tatăl lui Ossian, al cărui geniu a ştiut atât de bine să contopească într-o singură artă muzica şi poezia.

— Fără îndoială, răspunse fratele Sam; dar aşa cum spunea chiar Ossian: Când vor auzi urechile mele cântul barzilor? Când va bate inima mea ascultând povestirile despre isprăvile strămoşilor mei? Harfa nu mai face să răsune pădurile din Sebora!

— Da, adăugă fratele Sib: Palatul este acum pustiu şi ecourile nu vor mai repeta cântecele de altădată!

Adâncimea totală a grotei este apreciată la aproximativ o sută cincizeci de picioare. în fundul tindei apare un fel de corp de orgă pe care se profilează un oarecare număr de coloane, cu un volum mai mic decât al celor de la intrare, dar la fel de perfecte ca linii.

Acolo Olivier Sinclair, Miss Campbell şi cei doi unchi ai săi vrură să se oprească un minut.

Din acest punct, perspectiva, deschizându-se în plin cer, era minunată. Apa, care filtra lumina, lăsa să se vadă fundul submarin format din capete de coloane având de la patru până la şapte faţete, îmbucate una în alta ca pătratele unui mozaic. Pe pereţii laterali dansau uluitoare jocuri de umbră şi lumină. Dacă trecea vreun nor prin faţa deschizăturii grotei, ca o perdea de voal subţire pe avanscena unui teatru, totul se stingea. Dimpotrivă, totul strălucea şi se însufleţea de cele şapte culori ale spectrului solar când o undă de soare, răspândită de cristalul din fund, se urca în prelungi plăci luminoase până la capătul tindei.

Dincolo de asta, se spărgea de primele trepte ale arcului uriaş marea. Acest cadru, negru ca o ramă de abanos, lăsa întreaga lor valoare planurilor din spate. Mai departe orizontul cerului şi al apei apărea în toată splendoarea sa, cu depărtările Ionei care, la două în.ile în larg, îşi decupa în alb ruinele mănăstirii.

Toţi, în extaz în faţa acestui decor, nu ştiau cum să-şi exprime impresiile.

— Ce palat fermecat! spuse în sfârşit Miss Campbell, şi ce spirit prozaic ar fi acela care ar refuza să creadă că a fost creat de un zeu pentru ondine şi silfi! Pentru cine vor vibra la suflarea vântului corzile acestei harfe eoliene? Oare nu această muzică supranaturală o auzea Waverley în visurile sale, această voce a Selmei, a cărei acorduri romancierul nostru le-a notat pentru a-şi legăna eroii?

— Aveţi dreptate, Miss Campbell, răspunse Olivier, şi fără îndoială că atunci când Walter Scott îşi căuta imaginile în acest poetic trecut al scoţienilor de la munte, se gândea la palatul lui Fingal.

— Aici aş vrea să evoc umbra lui Ossian! reluă entuziastă tânăra fată. De ce, după cincisprezece secole de tăcere, bardul invizibil nu s-ar arăta la auzul glasului meu? îmi place să cred că nefericitul, orb ca Homer, poet ca şi el, cântând marile fapte de arme ale timpului său, nu o dată s-a refugiat în acest palat care poartă încă numele tatălui său! Acolo, fără îndoială, ecourile din grota lui Fingal au repetat adesea inspiraţiile sale epice şi lirice, în cel mai curat accent al idiomurilor din Ţara Galilor! Nu credeţi, domnule Sinclair, că bătrânul Ossian a putut să se aşeze chiar pe locul unde suntem noi şi că sunetele harfei sale s-au amestecat poate cu asprele accente ale glasului Selmei?

— Cum să nu cred cele ce spuneţi, Miss Campbell, răspunse Olivier Sinclair, când le spuneţi cu un asemenea accent convingător?

— Dacă l-aş invoca? murmură Miss Campbell.

Şi cu glasul ei tânăr, prin vibraţiile vântului, strigă de mai multe ori numele bătrânului bard.

Dar oricare ar fi fost dorinţa lui Miss Campbell şi cu toate că îl strigă de trei ori, răspunse numai ecoul. în palatul părintesc umbra lui Ossian nu apăru.

În acest timp, soarele dispăruse în spatele unor vapori deşi, grota se umplea de umbre apăsătoare, afară marea începuse să se agite; valurile sale prelungi începuseră să se spargă cu vuiet pe ultimele bazalturi din fund.

Vizitatorii se întoarseră deci pe bancheta îngustă, pe jumătate acoperită de stropii valurilor; ocoliră acest colţ expus de care se izbea vântul din larg; apoi se regăsiră pentru un moment la adăpost, pe şosea.

De două ore, timpul se înrăutăţise simţitor. Vijelia creştea din ce în ce, aruncându-se pe litoralul Scoţiei şi ameninţând să se transforme în uragan.

Dar Miss Campbell şi tovarăşii ei, apăraţi de falezele de bazalt, putură să se întoarcă uşor la Clam-Shell.

A doua zi, când coloana barometrului coborî din nou, vântul se dezlănţui cu o mare putere. Nori mai groşi, mai palizi, umplură întreg spaţiul, atârnând parcă mai jos. încă nu ploua, dar soarele nu se mai arăta, nici măcar din când în când.

Miss Campbell nu păru atât de contrariată cât s-ar fi putut crede, de acest contratimp. Această existenţă pe o insulă pustie, biciuită de furtună, se potrivea firii sale. Ca unei eroine a lui Walter Scott, îi plăcea să rătăcească, cufundată în gânduri, de cele mai multe ori singură, printre stâncile de pe Staffa, şi fiecare îi respecta singurătatea. De asemenea, de mai multe ori reveni la acea grotă a lui Fingal, a cărei ciudăţenie poetică o atrăgea. Acolo îşi petrecea, visătoare, ceasuri întregi şi nu ţinea prea mult seama de sfaturile ce i se dădeau să nu se aventureze neprevăzător acolo.

A doua zi, 9 septembrie, cea mai scăzută presiune atmosferică se abătu asupra coastelor Scoţiei. în centrul vijeliei, curenţii de aer se deplasau cu o violenţă fără egal. Era, de fapt, un uragan. Pe platoul insulei ar fi fost imposibil să-i rezişti.

Către orele 8 seara, în clipa în care la Clam-Shell îi aştepta cina, Olivier Sinclair şi fraţii Melvill începură să fie foarte neliniştiţi.

Miss Campbell, plecată de trei ceasuri fără să spună unde, nu se întorsese încă.

Aşteptaseră cu răbdare, nu fără o nelinişte crescândă, pânăla orele şase… Miss Campbell nu reapăruse, Olivier Sinclair se urcă de mai multe ori pe platoul insulei… Nu văzu pe nimeni.

Furtuna se dezlănţuia atunci cu o furie de nedescris şi marea, ridicată în valuri uriaşe, izbea fără oprire toată partea expusă la sud-vest a insuliţei.

— Sărmana Miss Campbell! exclamă deodată Olivier Sinclair. Dacă mai este încă în grota lui Fingal, trebuie să o smulgem de acolo, altfel este pierdută!