Capitolul XVIII.

STAFFA.

Dacă Staffa nu este decât o simplă insuliţă, în schimb natura a făcut-0 cea mai ciudată din arhipelagul Hebridelor. Această uriaşă stâncă de formă ovală, lungă de o milă, lată de o jumătate, ascunde sub carapacea ei minunate grote de origine bazaltică.

Astfel că acolo este locul de întâlnire atât al geologilor cât şi al turiştilor. Cu toate acestea, nici Miss Campbell, nici fraţii Melvill nu vizitaseră Staffa. Numai Olivier Sinclair îi cunoştea minunăţiile. Erau deci cei mai indicaţi să facă onorurile acestei insule, căreia veniseră să-i ceară o ospitalitate de câteva zile.

Această stâncă se datoreşte numai cristalizării unui enorm cucui de bazalt, care s-a închegat acolo în primele perioade de formare a scoarţei pământeşti. Şi asta s-a întâmplat demult. în adevăr, după observaţiile lui Helmholtz20, pe baza experienţelor lui Bischof asupra răcirii bazaltului, care nu s-a putut topi decât la o temperatură de două mii de grade, nu i-au trebuit acestei stânci, pentru a se realiza în întregime răcirea ei, mai puţin de trei sute cincizeci de milioane de ani. înseamnă deci că solidificarea globului, după trecerea din starea gazoasă în cea lichidă, a început să se producă într-o epocă extraordinar de îndepărtată.

Dacă Aristobulus Ursiclos s-ar fi aflat acolo, ar fi avut material pentru o frumoasă disertaţie asupra fenomenelor istoriei geologice. Dar el era departe, Miss Campbell nu se mai gândea la el şi, aşa cum îi spunea fratele Sam fratelui Sib: „Să lăsăm musca asta în pace pe murrille!” – o locuţiune întru totul scoţiană şi care ar corespunde proverbului francez: „Să nu trezeşti pisica adormită”, adică, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.

Apoi, priviră şi se priviră.

— În primul rând, spuse Olivier Sinclair, se cuvine să ne luăm în primire acest nou domeniu.

— Fără să uităm motivul pentru care am venit aici, răspunse surâzând Miss Campbell.

— Cred şi eu, fără să-l uităm! exclamă Olivier Sinclair. Să mergem deci să căutăm un post de observaţie şi să vedem ce orizont de mare se desenează la vest de insula noastră.

— Să mergem, răspunse Miss Campbell; dar timpul este puţin ceţos astăzi şi nu cred că soarele o să apună în condiţii favorabile pentru noi.

— Vom aştepta, Miss Campbell, vom aştepta, dacă trebuie, până la timpul rău al echinocţiului.

— Da, vom aştepta! răspunseră fraţii Melvill… atât timp cât Helena nu ne va ordona să plecăm.

— Ei, nu-i nici o grabă, unchilor, răspunse tânăra fată, foarte fericită de la plecarea de pe insula Iona, nu, nu-i nici o grabă, aşezarea acestei insule este fermecătoare. O vilă care s-ar construi în mijlocul acestei câmpii, aruncată ca un covor înverzit pe suprafaţa ei, nu ar fi neplăcut de locuit chiar când vijeliile, atât de generos trimise nouă de America, se abat pe stâncile Staffei.

— Hm, făcu unchiul Sib, trebuie să fie teribile pe această extremă margine a Oceanului!

— Într-adevăr, sunt, răspunse Olivier Sinclair. Staffa este în bătaia tuturor vânturilor din larg şi nu oferă adăpost, decât pe litoralul de est, acolo unde este ancorată Clorinda noastră. în această parte a Atlanticului, sezonul rău durează aproape nouă luni din douăsprezece.

— Iată de ce, răspunse fratele Sam, nu vedem pe aici nici un copac. îndată ce se ridică la câteva picioare deasupra solului, orice vegetaţie trebuie să piară pe acest platou.

— Ei bine, nu ar merita să trăieşti pe această insulă două sau trei luni de vară? exclamă Miss Campbell. Unchilor, ar trebui să cumpăraţi Staffa, dacă Staffa este de vânzare.

Fratele Sam şi fratele Sib, ca unchi care nu refuză nici o fantezie nepoatei lor, îşi şi duseră mina la buzunar, ca şi când ar fi fost vorba să-şi achite pe loc achiziţia.

— Cui aparţine Staffa? întrebă fratele Sib.

— Familiei Mac-Donald, răspunse Olivier Sinclair. O arendează cu douăsprezece livre pe an; dar nu cred că ar vrea să o cedeze, oricare ar fi preţul oferit.

— Păcat! spuse Miss Campbell care, din fire foarte entuziastă, precum o ştim, era atunci într-o stare sufletească ce o făcea şi mai înflăcărată.

Tot discutând, oaspeţii Staffei parcurgeau suprafaţa inegală acoperită de largi ondulaţii de verdeaţă. Acea zi nu era una din zilele rezervate de Societatea de vapoare din Oban pentru vizitarea micilor Hebride. Aşa că Miss Campbell şi ai săi nu aveau deloc a se teme de indiscreţia turiştilor. Erau singuri pe această insulă pustie. Câţiva cai de rasă mică şi câteva vaci negre păşteau iarba pipernicită de pe platoul pe care, din loc în loc, străbăteau, prin stratul subţire de pământ, urmele de lavă. Nici un cioban nu era însărcinat cu paza lor şi dacă această turmă de insulari patrupezi era supravegheată, asta se făcea de departe, poate că de la Iona sau chiar de pe litoralul insulei Mull, la cincisprezece mile în răsărit.

De asemeni, nici o locuinţă. Numai rămăşiţele unei colibe, dărâmată de înspăimântătoarele furtuni ce se dezlănţuie aici, între echinocţiul din septembrie şi echinocţiul din martie, în adevăr, douăsprezece livre pentru câţiva acri de câmpie, a cărei iarbă este măruntă ca o veche catifea uzată până la urzeală, este o arendă frumoasă.

Explorarea insuliţei la suprafaţă fu deci repede făcută şi nu se mai ocupară apoi decât de cercetarea orizontului.

Era cu totul evident că în acea seară nu era nimic de aşteptat de la apusul soarelui. Cu starea schimbătoare care caracterizează zilele de septembrie, cerul, atât de limpede în ajun, se întunecase din nou. Către orele şase, câţiva nori roşietici, din acei care anunţă o apropiată tulburare a atmosferei, acoperiră partea din vest. Fraţii Melvill putură chiar să constate cu părere de rău că aneroidul Clorindei cobora către „variabil”, cu oarecare tendinţă de a-l depăşi.

Deci, după dispariţia soarelui în spatele unei linii dantelate de valurile din larg, se întoarseră cu toţii pe bord. Noaptea trecu liniştită în acest mic golfuleţ, format de stâncile grotei Clam-Shell.

A doua zi, 7 septembrie, hotărâră să facă o recunoaştere mai completă a insuliţei. După ce exploraseră suprafaţa, se cuvenea să exploreze interiorul. Nu trebuiau să facă într-un fel să treacă timpul, fiindcă un adevărat ghinion, a cărui vină o purta numai Aristobulus Ursiclos, împiedicase până atunci observarea fenomenului? De altfel nu avură de ce să regrete această excursie la grote care, tocmai ele, făcuseră celebră această neînsemnată insuliţă din arhipelagul Hebridelor.

Acea zi fu folosită deci pentru a explora mai întâi „pivniţa Clam-Sheel”, în faţa căreia era ancorat iahtul. Bucătarul şef, la îndemnul lui Olivier Sinclair, se pregătea chiar să servească masa de prânz acolo. Comesenii s-ar fi putut crede închişi în cala unei corăbii. în adevăr, prismele, lungi de patruzeci-cincizeci de picioare, care formează osatura bolţii, se aseamănă destul de bine cu lemnăria interioară a unui vapor.

Această grotă, înaltă de aproximativ treizeci de picioare, largă de cincisprezece, adâncă de o sută, este uşor accesibilă. Aproape deschisă la est, adăpostită de vânturile aspre, în ea nu pătrund acele uriaşe valuri pe care uraganele le aruncă asupra celorlalte caverne din insuliţă. Dar, în acelaşi timp, poate că ea este mai puţin ciudată decât celelalte. Cu toate acestea, felul în care sunt aşezate aceste curbe de bazalt, care pare mai curând să indice intervenţia omului decât a naturii, este într-adevăr făcut să minuneze.

Miss Campbell fu foarte încântată de vizitarea ei. Olivier Sinclair îi dădea prilejul să admire frumuseţile Clam-Shell-ului, fără îndoială cu mai puţine amănunte ştiinţifice fără rost de cum ar fi făcut-o Aristobulus Ursiclos, dar, cu siguranţă, cu mai mult simţ artistic.

— Mi-ar plăcea să păstrez o amintire de la vizita noastră la Clam-Shell, spuse Miss Campbell.

— Nimic mai uşor, spuse Olivier Sinclair.

Şi din câteva trăsături de creion făcu o schiţă a acestei grote, luată de pe stânca ce ieşea din apă la capătul drumului de bazalt. Deschiderea grotei, acest aspect de mamifer marin redus la starea de schelet pe care-l schiţau pereţii săi, scara uşoară care urcă în vârful insuliţei, apa atât de liniştită şi atât de limpede de la intrare, totul fu redat cu multă artă pe pagina albumului.

Jos, pictorul adăugă această menţiune care nu dăuna cu nimic întregului ansamblu:

Olivier Sinclair lui Miss Campbell Staffa, 7 septembrie 1881.

Prânzul odată terminat, căpitanul John Olduck dădu dispoziţii să se echipeze cea mai mare dintre cele două bărci ale Clorindei; călătorii săi luară loc în ea şi, mergând de-a lungul pitorescului contur al insulei, se duseră la Grota Vaporului, numită astfel fiindcă întreg interiorul este inundat de mare şi nu poate fi vizitată mergând pe jos.

Această grotă este situată pe partea de sud-vest a insuliţei. Oricât de puţin puternică ar fi hula, nu ar fi prudent să pătrunzi aici în timpul ei, când apele clocotesc; dar în acea zi, cu toate că cerul era foarte ameninţător, vântul încă nu se răcorise şi explorarea nu era deloc primejdioasă.

În clipa în care barca Cloridei ajungea în faţa cavităţii adânci, steamerul încărcat cu turişti din Oban tocmai ancora lângă insulă. Din fericire, această oprire de două ore, în timpul căreia Staffa aparţine vizitatorilor de pe Pioneer, nu tulbură cu nimic plăcerea lui Miss Campbell şi alor săi. Rămaseră nevăzuţi în Grota Vaporului, în timpul plimbării reglementare a acestora, care nu se face decât la grota lui Fingal şi la suprafaţa Staffei. Nu avură deloc prilejul să suporte prezenţa acestei lumi puţin cam zgomotoase – lucru pentru care se felicitară şi aveau de ce. în adevăr, pentru ce Aristobulus Úrsidos, după dispariţia subită a tovarăşilor săi, nu ar fi luat, ca să se întoarcă la Oban, steamerul care făcuse escală la lona? Era oricum o întâlnire care trebuia evitată.

Chiar dacă pretendentul respins ar fi fost sau nu printre turiştii din 7 septembrie, la plecarea steamerului nu mai rămăsese nimeni. Când Miss Campbell, fraţii Melvill şi Olivier Sinclair ieşiră din acest lung horn, un fel de tunel fără sfârşit care pare să fi fost forat într-o mină de bazalt, regăsiră obişnuita linişte a stâncii Staffa, izolată la marginea Atlanticului.

Se citează un anumit număr de peşteri celebre în mai multe părţi ale golfului, dar mai ales în regiunile vulcanice. Ele se disting prin originea lor care este neptuniana sau plutonică.

Celelalte, de formaţie plutonică, se datoresc contractării pereţilor de granit sau bazalt, produsă de răcirea rocilor fierbinţi şi, în structura lor, prezintă un aspect de duritate care lipseşte grotelor de formaţie neptuniana.

Pentru primele, natura, credincioasă principiilor sale, a economist eforturile; pentru celelalte, a economisit timpul.

Celebra grotă a lui Fingal – Fingal’s Cave, conform prozaicei expresii englezeşti – aparţine excavaţiunilor a căror materie a clocotit în focul epocilor geologice.

Explorării acestei minunăţii a globului pământesc avea să-i fie consacrată ziua următoare.