Capitolul XX.

PENTRU MISS CAMPBELL!

Câteva minute mai târziu, Olivier Sinclair, după ce traversase şoseaua cu un pas grăbit, ajungea în faţa intrării grotei, în partea în care se înălţa scara de bazalt.

Fraţii Melvill şi Partridge îl urmaseră îndeaproape.

Doamna Bess rămăsese la Clam-Shell aşteptând cu o nespusă îngrijorare, pregătind totul pentru a o primi pe Helena la întoarcerea ei.

Marea, care se şi înălţase atât cât să acopere palierul superior, se năpustea acum peste balustradă şi făcea imposibilă orice trecere spre banchetă.

Pe cât era de imposibil de a pătrunde în grotă, tot atât de cu neputinţă ar fi fost să ieşi din ea. Dacă Miss Campbell se afla înăuntru, era prizonieră! Dar de unde să ştii, cum să ajungi până la ea?

— Helena! Helena!

Acest nume, aruncat în bubuitul continuu al valurilor, putea el să fie auzit? Era ca un trăsnet de yânt şi talazuri care se prăvălea în grotă. Nici glasul, nici privirea nu erau atât de puternice ca să pătrundă până în adâncul grotei.

— Poate că Helena nu este acolo? spuse fratele Sam, care voia să se agate de această speranţă.

— Unde să fie? răspunse fratele Sib.

— Da, atunci unde să fie? exclamă Olivier Sinclair. Nu am căutat-o eu în zadar pe platoul insulei, pe litoral, printre stânci, peste tot? Nu s-ar fi întors lângă noi dacă ar fi putut să se întoarcă? Acolo este!… Acolo!

Şi îşi aminteau entuziasta şi îndrăzneaţă dorinţă, mărturisită de mai multe ori de tânăra imprudentă, de a asista la vreo furtună în grota lui Fingal. Să fi uitat oare că marea dezlănţuită de uragan va inunda grota până sus, făcând din ea o închisoare a cărei uşă nu ar fi fost cu putinţă să o forţezi?

Ce s-ar fi putut încerca acum ca să se ajungă la ea şi să fie salvată?

Ridicate de uraganul care bătea cu toată furia în acest colţ al insuliţei, valurile se înălţau uneori până la vârful bolţii. Acolo se spărgeau cu un vuiet asurzitor. Preaplinul de apă, respins de izbitură, recădea în pânze spumegânde, ca şi cataractele Niagarei, dar partea de jos a valurilor, împinse de hula din larg, se arunca înăuntru cu violenţa unui torent al cărui baraj s-ar fi rupt brusc. însemna deci că marea se izbea chiar de fundul grotei.

În ce loc ar fi putut Miss Campbell să găsească un refugiu care să nu fi fost asediat de valuri? Capătul din fund al grotei era direct expus loviturilor lor şi, în fluxul şi în refluxul lor, trebuie neapărat că măturau bancheta.

Şi, în acelaşi timp, cei ce o căutau refuzau să creadă că îndrăzneaţă tânără era acolo! Cum ar fi putut ea să reziste năvălirii unei mări furioase în această fundătură? Oare trupul său mutilat, sfâşiat, izbit de colo-colo de viitoare, nu va fi fost aruncat până acum în afară? Oare curentul mareei care înainta nu-l va fi târât de-a lungul brâului şi a stâncilor până la Clam-Shell?

— Helena Helena!Acest nume era tot timpul aruncat cu încăpăţânare în larma vântului şi a valurilor.

Nu răspundea şi nu putea să răspundă nici un strigăt.

— Nu! Nu! Nu poate să fie în această grotă! repetau desperaţi fraţii Melvill.

— Aici este! spuse Olivier Sinclair.

Şi arătă cu mâna o fâşie de stofă pe care un val, în retragerea lui, o aruncase pe una din treptele de bazalt. Olivier Sinclair se repezi asupra fâşiei.

Era „snod”-ul, panglica scoţiană pe care Miss Campbell o purta în păr.

Se mai puteau îndoi acum?

Dar atunci, dacă această panglică îi putuse fi smulsă, s-ar fi putut întâmpla totodată ca Miss Campbell să nu fie zdrobită de pereţii lui Fingal’s Cave?

— Am să aflu! exclamă Olivier Sinclair.

Şi profitând de un reflux care degajase pe jumătate bancheta, apucă prima bară a balustradei, dar o masă de apă îl smulse şi-l răsturnă peste palier.

Dacă Partridge nu s-ar fi aruncat cu riscul vieţii sale asupra lui, Olivier Sinclair s-ar fi rostogolit până la ultima treaptă şi ar fi fost târât de mare, fără putinţa de a i se da ajutor.

Olivier Sinclair se ridicase. Nu renunţă să intre în grotă.

— Miss Campbell este acolo! repeta el. Trăieşte, fiindcă corpul ei nu a fost aruncat afară ca acest petic de stfofă! S-ar putea să fi găsit un refugiu în vreo cotitură! Dar puterile o vor lăsa repede! Nu va putea rezista până când se vor retrage apele!… Trebuie deci să ajungem până la ea!

— O să mă duc eu! spuse Partridge.

— Nu!… Eu! răspunse Olivier Sinclair.

Avea să folosească, pentru a ajunge la Miss Campbell, un mijloc desperat, care, totuşi, abia dacă îi lăsa o şansă dintr-o sută, de reuşită.

— Aşteptaţi-mă aici, domnilor, le spuse el fraţilor Melvill. în cinci minute voi fi înapoi. Vino, Partridge!

Cei doi unchi rămaseră în unghiul exterior al insuliţei, la adăpostul falezei, în acea parte în care marea nu putea ajunge, în timp ce Olivier Sinclair şi Partridge se întorceau cât mai repede la Clamshell. Erau orele opt şi jumătate seara.

După cinci minute, Olivier Sinclair şi bătrânul servitor reapăreau târând de-a lungul şoselei mica barcă de pe Clorinda, pe care le-o lăsase căpitanul John Olduck.

Avea deci Olivier Sinclair de gând să se lase aruncat de mare în grotă, fiindcă trecerea pe uscat era cu neputinţă?

Da, avea să încerce! îşi risca viaţa. Ştia asta. Nu ezită.

Barca fu adusă la piciorul scării, la adăpost de talaz, la cotul uneia din treptele de bazalt.

— Merg cu dumneavoastră, spuse Partridge.

— Nu, Partridge, răspunse Olivier Sinclair, nu! Nu trebuie să încărcăm o ambarcaţiune atât de mică! Dacă Miss Campbell este încă în viaţă, voi fi deajuns eu singur!

— Olivier, strigară cei doi fraţi care nu-şi puteau stăpâni lacrimile, Olivier, salvează-ne fata!

Tânărul le strânse mâna; apoi, sărind în barcă, se aşeză pe locul din mijloc, apucă cele două vâsle, se plasă cu îndemânare în viitoare şi aşteptă o clipă refluxul unui val uriaş care-l târî în faţa lui Fingal’s Cave.

Acolo curentul încercă să ia barca pe sus, dar Olivier Sinclair, printr-o manevră dibace, izbuti să o menţină stabilă pe apă; dacă ar fi deviat de-a curmezişul, inevitabil s-ar fi răsturnat.

Mai întâi marea înălţă şubreda ambarcaţiune aproape la nivelul bolţii. S-ar fi putut crede că această cochilie avea să se spargă de masivul stâncos; dar, retrăgându-se, valul, printr-o mişcare înapoi căreia nu i se putea rezista, o duse din nou în larg.

De trei ori barca fu astfel balansată, apoi aruncată spre grotă, pe urmă trasă înapoi, fără să fi găsit vreo trecere prin apele care barau deschiderea. Olivier Sinclair, stăpân pe el, îi menţinea echilibrul cu vâslele.

În sfârşit, o creastă mai înaltă împinse barca, făcând-o să oscileze o clipă pe această coamă lichidă aproape la înălţimea platoului insulei; apoi o prăpastie adâncă se căscă până la picioarele grotei şi Olivier Sinclair fu lansat oblic, ca şi când ar fi coborât pantele unei cataracte.

Martorilor acestei scene le scăpă un strigăt de groază. Se părea că barca avea să fie neapărat zdrobită de stâlpii din stânga, la colţul intrării.

Dar cutezătorul tânăr, printr-o lovitură de vâslă, îşi îndreptă barca; deschiderea era atunci liberă şi, cu iuţeala unei săgeţi, puţin înainte ca marea să se ridice ca o enormă masă, el dispăru în interiorul grotei.

O secundă mai târziu, pânzele lichide se prăbuşeau ca o avalanşă, se desfăşurau şi se spărgeau până la partea cea mai înaltă a insuliţei.

Avea oare să se sfărâme barca de fundul grotei şi trebuiau să numere acum două victime, nu una?

Nimic din toate acestea. Olivier Sinclair trecuse repede, fără să se izbească de plafonul inegal al bolţii. Culcându-se pe spate în barcă, se ferise astfel de ţurţurii de bazalt ce atârnau de acest plafon, într-o clipă ajunsese la peretele opus, neavând decât o teamă, aceea de a nu fi scos afară odată cu viitoarea, fără să se fi putut agăţa de vreo asperitate din fund.

Din fericire, barca, printr-o lovitură pe care ondularea inversă o mai îndulci, se izbi de stâlpii acelui soi de corp de orgă care se înălţa la capătul lui Fingal’s Cave; se sfărâmă pe jumătate, dar Olivier Sinclair putu să apuce o bucată de bazalt, să se agate de ea cu desperarea omului care se îneacă, apoi să se caţăre la adăpost de mare.

O clipă mai târziu, barca, făcută bucăţi, reluată de un val care ieşea, era aruncată afară şi fraţii Melvill şi Partridge, văzând că apare epava, gândiră că îndrăzneţul salvator pierise.