Capitolul XVI.

DOUA FOCURI DE PUŞCA

A doua zi şi în primele zile ale lui septembrie, nu-l mai revăzură pe Aristobulus Ursiclos. Să fi părăsit Iona cu vaporul turiştilor, după ce înţelesese că îşi pierdea timpul pe lângă Miss Campbell? Nimeni nu ar fi putut să o spună. în orice caz, bine făcea că nu se arăta. îi inspira tinerei nu numai indiferenţă, ci chiar un fel de aversiune. Să răpească orice poezie razei sale, să-i materializeze visul, transformând eşarfa unei Valkyrii într-un brutal fenomen optic! Poate că i-ar fi iertat totul, în afară de asta.

Fraţilor Melvill nu li se permise nici măcar să se ducă să se intereseze ce se-ntâmplă cu Aristobulus Ursiclos.

De altfel, la ce bun? Ce ar fi putut ei să-i spună şi ce mai sperau ei? Mai puteau ei să se gândească de acum înainte la căsătoria proiectată între două fiinţe atât de antipatice una alteia, despărţite de prăpastia care se sapă între proza vulgară şi poezia sublimă, unul cu mania sa de a reduce totul la formule ştiinţifice, celălalt netrăind decât pentru ideal, care dispreţuieşte cauzele şi se mulţumeşte cu impresiile? Cu toate acestea, Partridge, împins de doamna Bess, află că acest „tânăr savant bătrân”, aşa cum îl poreclise el, nu plecase încă şi că mai locuia în barca lui de pescar, unde îşi lua mesele de unul singur.

Important era în orice caz că Aristobulus Ursiclos nu se mai vedea. Adevărul este că, atunci când nu se închidea în casă, ocupat fără îndoială cu vreo înaltă speculaţie ştiinţifică, pleca cu puşca la spinare pe ţărmuljos al litoralului şi acolo îşi potolea proasta dispoziţie în mijlocul unui adevărat măcel printre harle negre şi pescăruşi nevinovaţi. Mai păstra el deci vreo speranţă? îşi spunea el oare că, odată satisfăcută fantezia Razei Verzi, Miss Campbell va reveni la sentimente mai bune? Tot ce se putea, la urma urmei, ţinând seama de felul ei de a fi.

Dar într-o zi avu o păţanie destul de neplăcută care, fără intervenţia pe cât de neaşteptată pe atât de generoasă a rivalului său, ar fi putut să se sfârşească prost pentru el.

Era în după-amiaza zilei de 2 septembrie. Aristobulus Ursiclos se dusese să studieze stâncile care formau capul limbii de pământ meridionale a Ionei. Una din aceste mase de granit, un „stack”, îi atrase în «special atenţia în asemenea măsură încât se hotărî să se caţăre în vârful ei.

Or, era destul de imprudent să încerci, fiindcă stânca nu avea decât suprafeţe perfect netede şi pe care piciorul nu avea de ce să se sprijine. Cu toate acestea, Aristobulus Ursiclos nu vru să se facă de ruşine. începu deci să se caţăre de-a lungul peretelui, ajutându-se de câteva tufe de iarbă care creşteau ici-colo, şi putu să ajungă în sfârşit, nu fără greutate, în vârful acestui stack.

Odată sus, se dedică obişnuitei sale munci de mineralog. Dar când vru să coboare, fu mult mai greu. în adevăr, după ce cercetase cu grijă pe care parte a peretelui ar fi potrivit să se lase în jos, iată-l că-şi dădu drumul. în aceeaşi clipă piciorul îi alunecă, făcându-l să se rostogolească fără să se poată opri, şi ar fi căzut sigur în valurile mari care se izbeau de mal dacă la mijlocul căderii sale nu s-ar fi agăţat de o tulpină ruptă.

Aristobulus Ursiclos se afla deci într-o situaţie periculoasă şi în acelaşi timp ridiculă. Nu putea să urce, nu putea să coboare.

Trecu aşa un ceas şi nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă Olivier Sinclair, cu uneltele lui de pictor în spate, nu ar fi trecut în acel moment pe acolo. Auzind strigăte, se opri. Când îl văzu pe Aristobulus Ursiclos agăţat la treizeci de picioare deasupra pământului, zbătându-se ca unul din acei omuleţi de răchită atârnaţi în galantarul unei taverne, îi veni mai întâi să râdă; dar, aşa cum era de aşteptat, nu stătu nici o secundă pe gânduri şi, cu orice risc, încercă să-l scoată de acolo.

Nu era deloc uşor. Olivier Sinclair trebui să se urce mai întâi până în vârful stack-ului, şi apoi să-l tragă din nou în sus pe cel spânzurat, ca numai după aceea să-l ajute să coboare pe partea cealaltă.

— Domnule Sinclair, spuse Aristobulus Ursiclos îndată ce se află la loc sigur, am calculat greşit unghiul de înclinaţie pe care îl făcea acest perete cu verticala. De aici se trage alunecarea şi suspendarea…

— Domnule Ursiclos, răspunse Olivier Sinclair, sunt fericit că întâmplarea mi-a permis să vă vin în ajutor!

— Daţi-mi totuşi voie să vă mulţumesc…

— Nu-i nevoie, domnule. Şi dumneavoastră aţi fi făcut acelaşi lucru pentru mine.

— Fără îndoială!

— Ei bine, poate veţi avea prilejul! Şi cei doi se despărţiră.

Olivier Sinclair nu crezu că trebuie să vorbească de acest incident care nu era deosebit de important. Cât despre Aristobulus Ursiclos, cu atât mai puţin: dar, în fond, cum ţinea mult la propria sa piele, îi era recunoscător rivalului său de a-l fi scos din acest impas.

Ei bine, şi faimoasa Rază? Trebuie să fim de acord că se lăsa rugată deosebit de mult! Cu toate acestea nu mai era timp de pierdut. Toamna nu avea să întârzie să acopere cerul cu vălul ei de brumă. Atunci nu aveau să mai fie seri senine, seri cu care septembrie se arată atât de zgârcit sub latitudinile ridicate. Nu vor mai fi nici orizonturi clare, care par mai curând trase de compasul unui geometru decât de penelul unui artist. Vor trebui deci să renunţe la observarea acestui fenomen, cauza atâtor deplasări? Vor fi nevoiţi să amâne cercetarea până la anul viitor, sau se vor încăpăţâna să-l urmărească sub alte ceruri?

În adevăr, era un motiv de supărare atât pentru Miss Campbell, cât şi pentru Olivier Sinclair. Amândoi, văzând orizontul Hebridelor întunecat sub vaporii fluxului, se înfuriau foarte tare.

Aşa trecură primele patru zile din aceea ceţoasă lună septembrie.

În fiecare seară, Miss Campbell, Olivier Sinclair, fratele Sam, fratele Sib, doamna Bess şi Partridge, aşezaţi pe vreo stâncă scăldată de micile valuri ale* mareei, asistau conştiincioşi la apusul soarelui pe minunatul fond de lumină, mai frumos fără îndoială decât dacă limpezimea cerului ar fi fost perfectă.

Un artist ar fi aplaudat aceste magnifice apoteoze care se desfăşurau la căderea zilei, în faţa acestei orbitoare game de culori schimbându-se de la un nor la altul, de la violetul zenitului până la roşul de aur al zării, în faţa orbitoarei cascade a focului săltând pe stânci aeriene; dar aici stâncile erau nori şi aceşti nori, muşcând discul solar, absorbeau, odată cu ultimele raze, şi pe aceea pe care în zadar o căutau ochii observatorilor.

Atunci, după amurgul astrului, se ridicau toţi dezamăgiţi, ca spectatorii unei feerii al cărei ultim efect nu a reuşit din vina unui maşinist; apoi, pe drumul cel mai lung, se întorceau la hanul Armele lui Duncan.

— Pe mâine, spunea Miss Campbell.

— Pe mâine, răspundeau cei doi unchi. Avem o presimţire că mâine…

Şi în toate serile fraţii Melvill aveau o presimţire, care de fiecare dată sfârşea printr-o decepţie.

Totuşi, ziua de 5 septembrie începu cu o dimineaţă superbă. Aburii răsăritului se topiră la căldura primelor raze de soare.

Barometrul, al cărui ac, de câteva zile, mergea către timp frumos, mai urcă încă şi se opri la „frumos”. Nu mai era atât de cald pentru ca cerul să fie îmbibat de acea abureală tremurătoare a arzătoarelor zile de vară. La nivelul mării atmosfera era tot atât de uscată ca şi pe un munte, la câteva mii picioare altitudine, într-un aer rarefiat.

Ar fi imposibil să spunem cu câtă nelinişte urmăriră toţi această zi. Inutil să încercăm a reda cu ce bătăi de inimă observau dacă nu cumva în spaţiu se înălţa vreun nor. Să descriem cu ce spaime, chiar, nu-şi desprindeau privirea de traiectoria soarelui, în drumul lui zilnic, ar depăşi cu totul puterile noastre.

Din fericire, dinspre uscat venea o briză uşoară, dar continuă. Care, trecând peste munţii din est, alunecând pe suprafaţa lungilor câmpii din fund, nu se încărca cu acele umede molecule pe care le degajează vastele întinderi de apă şi care, odată cu seara, aduc şi vânturile din larg.

Dar cât de greu trecu această zi! Miss Campbell nu-şi mai găsea locul. înfruntând arşiţa, se ducea de colo până colo, în timp ce Oliver Sinclair cutreiera înălţimile insulei, pentru a putea cerceta un orizont cât mai întins. Cei doi unchi goliră pe din două o întreagă tabacheră şi Partridge, ca şi când ar fi făcut de strajă, arăta ca un pândar pus să supravegheze câmpiile cereşti.

Se hotărâse că în acea zi se va cina la ora 5, tocmai pentru a fi mai devreme la postul de observaţie. Soarele nu avea să dispară decât la orele şase şi patruzeci şi nouă de minute şi aveau să aibă tot timpul să-l urmărească până la apusul lui.

— Cred că de data asta nu o să ne mai scape! spuse fratele Sam frecându-şi mâinile.

— Şi eu cred, răspunse fratele Sib, care execută aceeaşi pantomimă.

Cu toate acestea, către orele trei traseră o spaimă. La est se înălţase, ca un mare puf de nor, un început de cumulus şi, împins de briza de pe pământ, înainta spre ocean.

Miss Campbell fu cea care îl zări mai întâi. Nu îşi putu stăpâni o exclamaţie de dezamăgire.

— Este un singur nor, unul singur, şi nu avem de ce ne teme, spuse unul din unchi. O să se destrame repede.

— Sau o să se ducă mai repede decât soarele, răspunse Olivier Sinclair, şi o să dispară în spatele orizontului înaintea lui.

— Dar acest nor nu este cumva prevestitorul unei îngrămădiri de neguri? întrebă Miss Campbell.

— Trebuie să vedem.

Şi Olivier Sinclair se duse alergând la ruinele mănăstirii. De acolo îşi putu arunca privirea cât mai departe spre răsărit, pe deasupra munţilor Mull.

Aceştia se conturau cu o foarte mare precizie; creasta lor semăna cu o linie tremurătoare, trasă cu creionul pe un fond de o perfectă albeaţă.

Nu era alt nor pe cer şi Ben More, clar profilat la trei mii de picioare deasupra nivelului mării, nu avea nici o cuşmă de negură.

După o jumătate de oră, Olivier Sinclair se întoarse şi cu câteva cuvinte îi linişti. Acest nor nu era decât un copil pierdut în spaţiu; nu va găsi nici măcar cu ce să se hrănească în această atmosferă uscată şi pe drum va pieri de inaniţie.

În acest timp puful albicios înainta către zenit. Spre marea neplăcere a tuturor, urma drumul soarelui de care se apropia împins de briză. Alunecând prin spaţiu în vârtejul curenţilor de aer, i se schimbă profilul. Din forma unui cap de câine pe care o avea la început, o luă pe aceea a unui peşte, a unui calcan uriaş; apoi se rotunji ca o minge, întunecată la mijloc, strălucitoare pe margini, şi în acest moment atinse discul solar.

Miss Campbell îşi întinse braţele către cer lăsând să-i scape un strigăt.

Ascuns în spatele acestui ecran de vapori, astrul strălucitor nu mai trimitea insulei niciuna din razele sale.

Iona, plasată în afara zonei de împrăştiere a razelor luminoase, fu învăluită într-o mare umbră. Dar în curând această mare umbră se deplasă. Soarele reapăru în toată strălucirea lui. Norul coborî către orizont. Nici nu ajunse să-l atingă; o jumătate de oră mai târziu, dispărea ca şi când ar fi fost sorbit de cer.

— În sfârşit, iată-l împrăştiat, strigă tânăra, şi măcar de nu ar urma altul.

— Nu, fiţi liniştită, Miss Campbell, răspunse Olivier Sinclair, dacă acest nor a dispărut atât de repede şi în acest chip, asta înseamnă că nu a întâlnit vapori în atmosferă şi că, spre vest, tot spaţiul este în întregime senin.

La orele şase seara, grupaţi într-un loc bine situat, observatorii îşi ocupau posturile.

Era extremitatea septentrională a insulei, pe creasta superioară a Colinei Mănăstirii. Din acest vârf privirea putea îmbrăţişa de jur împrejur în est întreaga porţiune a insulei Mull. La nord insuliţa Staffa apărea ca o enormă carapace de broască ţestoasă, eşuată în apele Hebridelor. Dincolo de asta Elva şi Gometra se desprindeau de litoralul prelungit al insulei. La vest-sud-vest şi nord-vest se întindea marea nesfârşită.

Soarele cobora grăbit pe o traiectorie oblică. Perimetrul orizontului se desena cu o linie neagră, pe care ai fi crezut-o trasă cu tuş chinezesc. Pe partea opusă, toate ferestrele caselor din Iona se aprindeau, ca şi când ar fi fost mistuite de un incendiu ale cărui flăcări erau de aur.

Impresionaţi de acest spectacol, Miss Campbell, Olivier Sinclair, fraţii Melvill, doamna Bess şi Partridge nu scoteau o vorbă.

Închizând ochii pe jumătate, ei priveau acest disc care îşi pierdea forma, lăţindu-se paralel cu linia apei, şi lua înfăţişarea unui enorm mongoifier stacojiu. în larg nu se vedea nici un singur nor.

— Cred că de data asta nu ne mai scapă, spuse din nou fratele Sam.

— Şi eu, răspunse fratele Sib.

— Linişte, unchilor! exclamă Miss Campbell.

Şi ei tăcură şi îşi reţinură până şi respiraţia, ca şi când s-ar fi temut ca aceasta să nu se condenseze sub forma unui norişor care ar fi putut să acopere discul soarelui.

Astrul muşcase în sfârşit din orizont cu margineasa inferioară. Creştea, creştea mereu, ca şi când s-ar fi umplut înăuntrul lui cu un fluid luminos. Cu toţii sorbeau din ochi ultimele lui raze.

Aşteptau ca Arago care, instalat în deserturile Palma de pe coasta Spaniei, pândea semnalul de foc care trebuia să apară în vârful insulei Ivica, semnal care să-i permită să închidă ultimul triunghi ale meridianului său.lin sfârşit, un micuţ segment din arcul superior, asta fu tot ce rămase din disc la atingerea apelor. în mai puţin de cincisprezece secunde, suprema rază avea să fie slobozită în spaţiu şi va oferi ochilor pregătiţi să o primească această nuanţă de un verde paradisiac…!

Deodată, în mijlocul stâncilor litoralului, mai jos de colină, răsunară două detunături. Se înălţă un fum şi printre rotocoalele lui se desfăşura un întreg nor de păsări, pescăruşi goelanzi, petrele, înspăimântaţi de aceste focuri de puşcă neaşteptate.

Norul se înălţă drept în sus, apoi, interpunându-se ca un ecran între orizont şi insulă, trecu prin faţa astrului care se stingea în clipa când îşi trimitea pe suprafaţa apelor ultima sa suliţă de lumină.

În acest moment, pe un colţ al falezei îl putură zări, cu puşca fumegând încă în mână şi urmărind din ochi tot stolul de păsări, pe inevitabilul Aristobulus Ursiclos.

— Ah! De data asta m-am săturat! strigă fratele Sib.

— E prea de tot! strigă fratele Sam.

„Ar fi trebuit să-l fi lăsat agăţat de stâncă, îşi spuse Olivier Sinclair. Cel puţin ar mai fi fost şi acum acolo”.

Miss Campbell, cu buzele strânse, cu privirile fixe, nu scoase un singur cuvânt.

O dată în plus şi din vina lui Aristobulus Ursiclos, pierduse Raza Verde!