Capitolul XVII.

LA BORDUL CLORINDE1

A doua zi, încă de la orele şase dimineaţa, un micuţ iaht fermecător de patruzeci şi cinci —cincizeci de tone, Clorinda, părăsea micul port al Ionei şi sub o uşoară briză din nord-est, cu frânghiile de la tribord legate cât mai aproape de direcţia din care bătea vântul, pleca în larg.

Clorinda îi luă pe Miss Campbell, Olivier Sinclair, pe fratele Sam, fratele Sib, doamna Bess şi Partridge.

Se înţelege de la sine că nefericitul Aristobulus Ursiclos nu era la bord. După întâmplarea din ajun, iată ce se convenise şi se executase imediat: părăsind Colina Mănăstirii ca să se întoarcă la han, Miss Campbell spusese cu o voce seacă:

— Unchilor, fiindcă domnul Aristobulus Ursiclos are oricum intenţia să rămână la lona, îi vom lăsa lona domnului Aristobulus Ursiclos. Din vina lui, o dată la Oban, a doua oară aici, nu am putut vedea Raza Verde. Nu vom mai rămâne nici o zi aici, unde acest nechemat are privilegiul de a-şi exersa stângăcia.

La această propunere atât de categoric formulată, fraţii Melvill nu găsiseră nimic de spus. Şi ei împărtăşeau nemulţumirea generală şi-l blestemau pe Aristobulus Ursiclos. Hotărât, situaţia pretendentului lor era compromisă pentru totdeauna. Nimic nu i-o va mai readuce pe Miss Campbell, trebuia de acum înainte să renunţe la împlinirea unui proiect devenit irealizabil.

— În definitiv, aşa cum fratele Sam îi atrase atenţia fratelui Sib, pe care îl luase deoparte, făgăduielile imprudent făcute nu sunt cătuşe de fier!

Ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că niciodată nu poţi să fii legat printr-un veşnic jurământ, şi fratele Sib, cu un gest foarte categoric, dăduse întreaga lui aprobare acestui dicton scoţian.

În momentul în care în sala scundă a hanului Armele lui Duncan îşi urau noapte bună, Miss Campbell spuse:

— Vom pleca mâine. Nu voi mai rămâne aici nici o zi!

— Am înţeles, scumpa mea Helena, răspunse fratele Sam, dar unde să mergem?

— Acolo unde vom fi siguri că nu-l vom mai întâlni pe acest domn Ursiclos! Trebuie deci ca nimeni să nu ştie nici că părăsim lona, nici unde mergem.

— De acord, răspunse fratele Sib; dar, draga mea fetiţă, cum să plecăm şi unde să mergem?

— Ce? strigă Miss Campbell. Nu o să găsim cu ce să plecăm chiar în zori de pe această insulă? Pe tot litoralul scoţian nu o să aflăm un punct nelocuit, nelocuibil chiar, unde să ne putem continua liniştiţi experienţa noastră? —

Cu siguranţă că numai ei doi, fraţii Melvill, nu ar fi putut răspunde la această dublă întrebare, rostită pe un ton care nu lăsa nici o portiţă de scăpare, nu îngăduia nici un subterfugiu.

Din fericire Olivier Sinclair era acolo.

— Miss Campbell, spuse el, iată cum se poate aranja totul. Aproape de aici este o insulă, mai degrabă o simplă insuliţă, foarte potrivită pentru observaţiile noastre, şi pe această insuliţă nici un inoportun nu va veni să ne deranjeze.

— Care insuliţă?

— Staffa, pe care o puteţi zări la cel mult două mile la nord de Iona.

— Sunt mijloace de trai şi posibilităţi de a ne duce acolo? întrebă Miss Campbell.

— Da, răspunse Olivier Sinclair, şi foarte uşor. În portul Ionei am văzut unul din acele iahturi care se găsesc în timpul sezonului în toate porturile englezeşti, gata totdeauna să pornească pe mare. Căpitanul şi echipajul lor sunt la dispoziţia primului turist care ar vrea să le folosească serviciile pentru Marea Mânecii, Marea Nordului sau Marea Irlandei. Ei bine, cine ne împiedică să închiriem acest iaht, să îmbarcăm provizii pentru vreo cincisprezece zile, fiindcă Staffa nu oferă nici o resursă, şi să plecăm chiar mâine, în primele ceasuri ale zilei?

— Domnule Sinclair, răspunse Miss Campbell, dacă mâine am părăsi în taină insula, vă rog să mă credeţi că vă voi fi profund recunoscătoare!

— Mâine, înainte de prânz, numai să fie un pic de briză dimineaţa, vom fi la Staffa, răspunse Olivier Sinclair, şi în afară de vizita turiştilor, care de două ori pe săptămână nu durează mai mult de o oră, nu vom fi stingheriţi de nimeni.

Conform obiceiului fraţilor Melvill, prenumele femeii de serviciu se auzi numaidecât.

— Bet!

— Beth!

— Bess!

— Betsey!

— Betty!

Doamna Bess apăru imediat.

— Mâine dimineaţă plecăm! spuse fratele Sam.

— Mâine în zori! adăugă fratele Sib.

Acestea fiind zise, doamna Bess şi Partridge, fără să mai aştepte, se îngrijiră numaidecât de pregătirile de plecare.

În acest timp, Olivier Sinclair se îndrepta către port şi discuta cu John Olduck.

John Olduck era căpitanul Clorindei, un adevărat marinar, purtând mica şapcă tradiţională cu vipuşcă de aur, îmbrăcat cu o jachetă cu nasturi de metal şi cu un pantalon de postav gros, albastru, îndată ce târgul fu încheiat, împreună cu cei şase oameni ai săi – şase din acei mateloţi pricepuţi care, de meserie pescari în timpul iernii, fac pe timpul verii serviciul pe iahturi, cu o superioritate incontestabila asupra tuturor marinarilor din alte ţări – se ocupă de toate pregătirile pentru plecare.

La orele şase dimineaţa, noii pasageri ai Clorindei se îmbarcară, fără a spune cuiva care este destinaţia iahtului. Se luaseră toate alimentele, carne proaspătă sau conservată, precum şi băuturile necesare. De altfel, bucătarul Clorindei avea totdeauna posibilitatea de a se aproviziona de la steamerul care face cu regularitate cursa de la Oban la Staffa.

Deci, încă din zorii zilei, Miss Campbell luase în primire o cochetă şi fermecătoare cabină, situată la pupa iahtului. Cei doi fraţi ocupaseră cúsetele din „main-cabin”, dincolo de salon, confortabil instalată în partea cea mai lată a micului vas. Oliviei Sinclair se aranja într-o cabină aşezată în cotul scării celei mari care ducea îa salon. De ambele părţi ale sufrageriei, prin care trecea partea de jos a catargului mare, doamna Bess şi Partridge aveau la dispoziţie două cuşete, una la stânga, cealaltă la dreapta, în spatele oficiului şi al cabinei căpitanului. Mai în faţă era bucătăria, unde locuia şeful bucătar. Şi mai în faţă încă, Cabina echipajului, înzestrată cu hamácele sale pentru cei şase marinari. Nimic nu-i lipsea acestui drăgălaş iaht, construit de Ratsey din Cowes. Pe o mare bună şi cu o drăguţă de briză, îşi păstrase totdeauna un loc onorabil în întrecerile Royal Thames Yachtclub-uhii.

Fu pentru toţi o adevărată bucurie când Clorinda, pregătită de plecare, cu ancora ridicată, începu să-şi desfăşoare în vânt vela mare, vela artimon, focurile şi săgeata. Se înclină graţios în briză, fără ca puntea sa albă din lemn de brad de Canada să fie udată de o singură picătură de apă din bura micilor valuri pe care le despica o etravă, tăiată perpendicular pe linia apei.

Distanţa care desparte aceste două Hebride, lona şi Staffa, este foarte mică. Cu un vânt bun din spate, douăzeci până la douăzeci şi cinci de minute ar fi fost de ajuns, pentru un iaht care făcea uşor opt mile pe.oră, să o străbată fără a forţa prea tare. Dar în acest moment avea. vântul slab – cel mult o briză uşoară. în afară de asta, marea se retrăgea şi iahtul trebuia să treacă printre maluri, împotriva unui reflux destul de puternic, înainte de a ajunge în dreptul Stafiei.

De altfel, puţin o interesa pe Miss Campbell. Important era că Clorinda plecase. lona se pierdea în ceţurile dimineţii şi, odată cu ea, imaginea atât de detestată a acelui indiscret, căruia Helena voia să-i uite până şi numele.

Şi o spuse foarte sincer unchilor săi:

— Nu am dreptate, papa Sam?

— Toată dreptatea, scumpa mea Helena.

— Mama Sib nu este de acord cu mine?

— Cu totul de acord.

— Haide, adăugă ea îmbrăţişându-i, să convenim că unchii care voiau să-mi dea un asemenea soţ nu aveau, în adevăr, o idee prea faimoasă!

Şi amândoi fură de acord.

În fond, făcură o călătorie minunată, care nu avu decât neajunsul de a fi fost prea scurtă. Şi cine îi împiedica să o prelungească, să lase iahtul să alerge astfel înaintea Razei Verzi, să meargă să o caute în plin Atlantic? Dar nu! Se stabilise că se va merge la Staffa şi John Olduck îşi luă toate măsurile ca, odată cu începerea fluxului, să ajungă la această insuliţă, renumită între toate Hebridele.

Către orele opt, micul dejun, compus din ceai şi sandvişuri, fu servit în sufrageria Clorindei. Comesenii, bine dispuşi, sărbătoriră veseli masa de la bord, fără păreri de rău pentru prânzurile de la hanul din Iona. Ingraţii!

Când Miss Campbell se urcă din nou pe punte, iahtul cârmise şi schimbase poziţia pânzelor. Se întorcea tocmai către minunatul Far construit pe stânca Skerryvore, care îşi înalţă la o sută cincizeci de picioare deasupra nivelului mării lumina sa cea mare. Briza scăzând, Clorinda, sub marile ei pânze albe, lupta acum împotriva refluxului înaintând cu greu către Staffa. Şi cu toate acestea ea „tăia pana”, adică, după o expresie scoţiană, îşi mărea viteza.

Miss Campbell era pe jumătate culcată, la pupa vaporului, pe una din acele perne de pânză groasă care sunt folosite la bordul vapoarelor de agrement de origine britanică. Se îmbăta de această viteză netulburată de zdruncinăturile unui drum de uscat, nici de trepidaţiile unor şine, viteza patinatorului purtat pe suprafaţa unui lac îngheţat. Nimic mai graţios de privit, pe aceste ape uşor înspumate, decât această elegantă Clorinda, puţin înclinată, înălţându-se şi coborând pe val. Câteodată părea că pluteşte în aer, ca o imensă pasăre pe care o înalţă puternicele ei aripi.

Această mare, împestriţată de uriaşele Hebride de nord şi de sud, adăpostită la est de o coastă, era ca un bazin interior, căruia briza nu-i putuse tulbura apele. Iahtul alerga oblic către insula Staffa, uriaşă stâncă izolată, în preajma insulei Mull, care nu se înalţă la mai mult de o sută de picioare deasupra mareelor. S-ar fi putut crede că ea era aceea care se deplasa arătându-şi când falezele de bazalt la vest, când sgrunţuroasa îngrămădire de roci de pe coasta sa orientală. Ca urmare a unei iluzii optice, ea părea să se învârtească în jurul propriului ei ax, la discreţia unghiurilor pe care le deschidea sau le închideaclorinda.

Cu toate acestea, în ciuda refluxului şi a brizei, iahtul înainta. Când o lua către vest, în afara colţilor de stâncă ale insulei Mull, marea îl zgâlţâia mai tare, dar el rezista vitejeşte împotriva primelor valuri din larg; apoi, la următoarea mică schimbare de direcţie, regăsea ape liniştite care îl clătinau ca pe un prunc în leagăn. Către orele unsprezece Clorinda mersese destul de mult spre nord şi nu-i mai rămânea acum decât să se lase purtată către Staffa. Parâmele fură slăbite, pânzele de sus fură coborâte şi căpitanul se pregăti să ancoreze.

La Staffa nu este un port, dar pe orice vânt este uşor să te strecori de-a lungul falezei de est, în mijlocul stâncilor înşirate la întâmplare de vreo convulsie a epocilor geologice. Totuşi, pe un timp neprielnic, locul nu ar fi potrivit pentru o ambarcaţie de un anumit tonaj.

Clorinda se rândui deci destul de aproape de aceste semănături de bazalt negru. Manevră destul de îndemânatic, lăsând deoparte stâncă Bonchaillie, ale cărei trunchiuri prismatice, grupate în mănunchi, marea – acum scăzută – le lăsa să apară la suprafaţă, şi de cealaltă parte şoseaua care mărgineşte litoralul stâng. Acolo este cel mai potrivit loc de ancorat din insuliţă; tot de acolo ambarcaţiile care i-au adus pe turişti vin să-i ia după plimbarea lor pe înălţimile Staffei.

Clorinda pătrunse într-un mic golf, aproape de intrarea grotei Clam-Shell; artimonul se lăsă sub parâmele slobozite, trincheta fu strânsă, ancora lăsată.

Un minut după aceea, Miss Campbell şi tovarăşii ei debarcau pe primele trepte de bazalt, la stânga grotei. Era acolo o scară de lemn, asigurată cu o balustradă, care urca de la primele pietre până pe spinarea rotunjită a insulei.

Le suiră cu toţii şi ajunseră pe platoul superior. Erau în sfârşit la Staffa, tot atât de departe de lumea civilizată, ca şi când o furtună i-ar fi aruncat pe cea mai pustie insuliţă din Pacific.