Capitolul XXI.

O ADEVĂRATA FURTUNA ÎNTR-O GROTA.

Olivier Sinclair era teafăr, sănătos şi deocamdată în siguranţă, întunericul era destul de adânc pentru a nu putea vedea nimic în interior. Ziua, a cărei lumină scădea, nu pătrundea decât în intervalul dintre două valuri, când intrarea se elibera pe jumătate de masele de apă.

În acest timp, Olivier Sinclair încerca să descopere în care loc se putuse refugia Miss Campbell… Fu zadarnic. Strigă:

— Miss Campbell! Miss Campbell!

Cum să descriem ce se petrecu cu el, când auzi un glas răspunzându-i:

— Domnule Olivier! Domnule Olivier! Miss Campbell trăia.

Dar în ce parte se putuse adăposti ca să nu poată fi ajunsă de asaltul valurilor? Olivier Sinclair, târându-se pe banchetă, ocoli fundul grotei.

În peretele din stânga, o retragere a bazaltului făcuse o scobitură ca o nişă. Acolo stâlpii se despărţiseră. Refugiul, destul de larg la intrarea lui, se strimta în aşa fel încât nu lăsa loc decât pentru o persoană. Legenda botezase această scobitură „fotoliul lui Fingal”…în acest colţişor, surprinsă de năvala mării, se refugiase Miss Campbell.

Cu câteva ore mai devreme, marea fiind în reflux, intrarea în grotă fusese destul de uşoară şi imprudenta venise să-şi facă vizita zilnică. Acolo, cufundată în reveriile sale, nu se gândise la pericolul cu care o ameninţa apa crescândă, nu observase nimic din cele ce se petreceau afară. Când voise să iasă, care nu-i fusese spaima când nu mai găsise nici o ieşire prin această năvală de ape!

Cu toate acestea, Miss Campbell nu-şi pierduse capul; căutase să se pună la adăpost şi, după două sau trei încercări de a ajunge pe palierul exterior, putuse, nu fără să rişte să fie luată de apă, să ajungă la acest „fotoliu al lui Fingal”.

Acolo unde valurile nu o puteau ajunge, o găsi ghemuită Olivier Sinclair.

— Ah, Miss Campbell! strigă el. Cum aţi putut fi atât de imprudentă ca să vă expuneţi astfel, înaintea unei furtuni? Noi v-am crezut pierdută!

— Şi dumneavoastră aţi venit să mă salvaţi, domnule Olivier, răspunse Miss Campbell, mult mai impresionată de curajul tânărului decât înspăimântată de pericolele prin care mai putea să treacă încă!

— Am venit să vă scot din încurcătură, Miss Campbell şi, cu ajutorul providenţei, am să reuşesc! Nu vă este frică?

— Nu mi-e frică… nu! De vreme ce sunteţi aici, nu mai mi-e teamă de nimic… Şi de altfel, pot eu să am alt sentiment decât acela de admiraţie în faţa unui asemenea spectacol?… Priviţi!Miss Campbell se retrăsese până în fundul strimtului colţişor, în picioare în faţa ei, Olivier Sinclair căută să o apere cât mai bine, când câteva valuri, mai furios înalte, ameninţau să ajungă la ea.

Tăceau amândoi. Mai avea nevoie Olivier Sinclair să vorbească pentru a se face înţeles! La ce ar folosi vorbele ca să exprime tot ce simţea Miss Campbell?

În acest timp, tânărul vedea cu o nelinişte de nedescris, nu pentru el ci pentru Miss Campbell, crescând ameninţările din afară. Auzind urletele vântului, vuietul mării, nu” înţelegea el că furtuna se dezlănţuia cu o furie tot mai mare? Nu vedea el nivelul apelor înălţându-se odată cu marea, care timp de mai multe ore avea să le umfle?

Unde se va opri fluxul mării, căruia hula din larg avea să-i dea o înălţime neobişnuită? Nu se putea prevedea; dar ceea ce nu era decât prea evident, era că grota se umplea din ce în ce mai mult. întunericul nu era încă total, fiindcă crestele valurilor mai erau încă difuz impregnate de lumina zilei. în afară de aceasta, petice largi, fosforescente, aruncau ici şi colo un fel de incandescenţă electrică care se agăţa de colţurile de bazalt, aprindea muchiile prismelor, lăsând în urma ei o vagă şi lividă dâră de lumină.

În timpul rapidei apariţii ale acestor fulgere, Olivier Sinclair se întoarse către Miss Campbell. O privea cu o emoţie care” nu se datora numai primejdiei.

Miss Campbell surâdea, cu totul cucerită de spectacolul sublim: o furtună în această cavernă!

În acel moment, o hulă mai puternică se înălţă până la scobitura „fotoliului lui Fingal”. Olivier Sinclair crezu că ea şi cu el vor fi smulşi din adăpostul lor.

O luă în braţe, ca pe o pradă pe care marea voia să i-o răpească.

— Olivier! Olivier!… exclamă Miss Campbell cu o tresărire de spaimă pe care nu şi-o putu stăpâni.

— Nu te teme de nimic, Helena! răspunse Olivier Sinclair. Am să te apăr, Helena!… Eu…

Aşa spunea. Că o va apăra! Dar cum? Cum ar fi putut el să o apere de violenţa valurilor, dacă furia lor creştea, dacă apele se înălţau şi mai mult şi dacă locul din acest colţişor nu mai putea fi păstrat? în care altă parte ar putea să se refugieze? Unde ar putea găsi un adăpost în care să nu-i poată ajunge această monstruoasă răscoală a mării? Toate aceste eventualităţi îi apărură în teribila lor realitate.

În primul rând trebuia să rămână calm. Din toate puterile, Olivier Sinclair se strădui să fie stăpân pe el. Şi trebuia cu atât mai mult, cu cât, chiar dacă din punct de vedere moral ar rezista, fizic însă, pe tânăra fată în cele din urmă o vor părăsi puterile. Epuizată de o prea îndelungată luptă, ar fi venit reacţia. Olivier Sinclair simţea de pe acum că, puţin câte puţin, puterile ei slăbeau. Ar fi vrut să o îmbărbăteze, cu toate că simţea că şi el îşi pierde orice speranţă.

— Helena… scumpa mea Helena! murmură el. La întoarcerea mea la Oban… am aflat… că dumneata eşti… că datorită dumitale am fost salvat din viitoarea Corryvrekan!

— Olivier… ştiai!… răspunse Miss Campbell cu un glas aproape stins.

— Da… şi astăzi îmi voi plăti datoria!… Te voi salva din grota lui Fingal!

Cum putea Olivier să vorbească de salvare în acest moment în care apele se spărgeau chiar la picioarele colţişorului în care se refugiaseră! Nu putea decât prea puţin să o apere de ele. De douătrei ori fu cât pe ce să fie luat de ape… Şi dacă rezistă, nu fu decât cu un efort supraomenesc, simţind braţele lui Miss Campbell ca înnodate în jurul mijlocului său şi înţelegând că marea ar fi târât-o odată cu el.

Putea să fie ora nouă şi jumătate seara. Furtuna trebuie că atinsese atunci maximum de intensitate. în adevăr, apele care urcau intrau în grota lui Fingal cu impetuozitatea unei avalanşe. Din cauza izbiturii lor de pereţii laterali şi de fund, răsuna un vuiet asurzitor şi furia lor era atât de mare încât din pereţi se rupeau bucăţi de bazalt care, căzând, săpau goluri negre în spuma fosforescentă.

Supuşi acestui asalt a cărui violenţă nimic nu poate să o redea, stâlpii aveau deci să se scufunde, piatră cu piatră? Risca oare bolta să se dărâme? Olivier Sinclair se putea teme de orice. Şi el se simţea cuprins de o toropeală de neînvins, împotriva căreia încerca să reacţioneze. Adevărul era că uneori lipsea aerul şi dacă odată cu valurile intra din plin, se părea că tot valurile îl aspirau atunci când refluxul le târa afară.

În aceste condiţii, Miss Campbell, epuizată, părăsind-o puterile, leşină.

— Olivier!… Olivier!… murmură ea lăsându-se în braţele lui.

Olivier Sinclair se ghemuise cu tânăra fată în partea cea mai adâncă a colţişorului. O simţea rece, neînsufleţită. Voia să o încălzească, ar fi vrut să-i transmită toată căldura pe care o mai avea el. Dar apele îi şi ajungeau până la mijloc şi dacă, la rândul lui, îşi pierdea cunoştinţa, se sfârşea cu ei amândoi!

Cu toate acestea, îndrăzneţul tânăr avu tăria să mai reziste încă mai multe ore. O susţinea pe Miss Campbell, o apăra de loviturile valurilor, lupta proptindu-se în asperităţile de bazalt – şi asta în mijlocul unui întuneric pe care stingerea fosforescenţelor îl făcea şi mai adânc, în mijlocul acelor tunete întrerupte făcute din izbituri, urlete, şuierături. Nu mai era acum glasul Selmei răsunând în palatul lui Fingal! Erau acele lătrături împrăştiate ale clinilor din Kamciatka, şi aceşti câini, spune Michelet: în haite mari, cu miile, în nopţile lungi, urlă împotriva talazului care mugeşte şi se întrec în furie cu Oceanul de Nord!

În sfârşit, fluxul începu să coboare. Olivier Sinclair îşi putu da seama că, odată cu scăderea apelor, hula din larg se potolise puţin. Aici întunericul era atât de adânc, încât afară părea relativ lumină, în această penumbră, deschizătura grotei, pe care nu o mai astupau talazurile mării, se schiţa nelămurit. în curând ajunseră până în pragul „fotoliului lui Fingal” numai stropii valurilor care se retrăgeau. Acum nu mai era acel laţ sugrumător al talazurilor care strâng şi smulg. în sufletul lui Olivier Sinclair reveni speranţa.

Calculând timpul după largul mării,.se putea aprecia că era trecut de miezul nopţii. încă două ore şi bancheta nu va mai fi spălată de crestele valurilor care se spărgeau. Va putea fi atunci folosită. Asta trebuia să caute să vadă în obscuritate, şi în sfârşit izbuti.

Venise momentul să părăsească grota.

În acest timp, Miss Campbell nu-şi recăpătase încă cunoştinţa. Olivier Sinclair o luă cu totul inertă în braţe; apoi, strecurându-se din „fotoliul lui Fingal”, începu să meargă pe îngusta proeminenţă căreia valurile mării îi răsuciseră, îi smulseseră şi-i sfărâmaseră barele protectoare.

Când un val alerga către el, se oprea o clipă sau se dădea un pas înapoi.

În sfârşit, în momentul când Olivier Sinclair tocmai ajungea la unghiul exterior, o ultimă răscoală a apelor îl învălui cu totul… Crezu că Miss Campbell şi el au să fie zdrobiţi de perete sau aruncaţi în acea prăpastie urlătoare de la picioarele lor…

Cu un ultim efort izbuti să reziste şi, profitând de retragerea valului, se repezi afară din grotă.

Într-o clipă atinse colţul falezei unde fraţii Melvill, Partridge şi doamna Bess, care li se alăturase, rămăseseră toată noaptea.

Ea şi el erau salvaţi.

Acolo, culmea energiei morale şi fizice la care ajunsese Olivier Sinclair îl părăsi; după ce o depuse pe Miss Campbell în braţele doamnei Bess, căzu nemişcat la picioarele stâncilor.

Fără devotamentul şi curajul său, Helena nu ar fi ieşit vie din grota lui Fingal.