Capitolul XXII.

RAZA VERDE.

Câteva minute mai târziu, în răcoarea aerului din interiorul Clamshell-ului, Miss Campbell îşi revenea ca dintr-un vis în care chipul lui Olivier Sinclair ocupase toate fazele. De primejdiile la care o expusese imprudenţa ei nici nu-şi mai amintea măcar.

Nu putea vorbi încă; dar la vederea lui Olivier Sinclair i se umplură ochii de lacrimile recunoştinţei şi îi întinse mâna salvatorului ei.

Fratele Sam şi fratele Sib, fără să poată scoate un cuvânt, îl strângeau pe tânăr într-o singură îmbrăţişare. Doamna Bess îi făcea reverenţă după reverenţă, iar Partridge l-ar fi strâns bucuros în braţe.

Apoi, răpuşi de oboseală, după ce fiecare îşi schimbase cu haine uscate îmbrăcămintea udă leoarcă de apele mării şi ale cerului, adormiră cu toţii şi noaptea se termină în linişte.

Dar emoţia pe care o simţiseră nu avea să se şteargă niciodată din amintirea eroilor şi martorilor acestei scene care avusese ca teatru legendara grotă a. lui Fingal.

A doua zi, pe când Miss Campbell se odihnea pe cuşeta care-i fusese rezervată în interiorul Clam-Shell-ului, fraţii Melvill, braţ la braţ, se plimbau pe partea şoselei învecinate. Nu vorbeau, dar aveau ei nevoie de cuvinte pentru a exprima aceleaşi gânduri? Amândoi, în acelaşi moment, mişcau capul de sus în jos când afirmau; de la dreapta la stânga când negau. Şi ce puteau ei afirma decât că Olivier Sinclair îşi riscase viaţa pentru a o salva pe tânăra imprudentă? Şi ce negau ei? Că primele lor proiecte s-ar mai putea realiza. în această conversaţie de muţi îşi spuneau şi multe alte lucruri, a căror împlinire fratele Sam şi fratele Sib o prevedeau pe curând. în ochii lor, Olivier nu mai era Olivier! Nu era mai puţin decât Amin, cel mai perfect erou al epopeilor Ţării Galilor.

În ceea ce îl priveşte, Olivier Sinclair era în prada unei frământări cu totul fireşti. Un fel de delicateţe îl îndemna să vrea să fie singur. S-ar fi simţit stingherit faţă de fraţii Melvill, ca şi când numai simpla sa prezenţă ar fi părut că pretinde preţul devotamentului său.

Aşa că, după ce părăsi grota de la Clam-Shell, se plimba pe platoul de la Staffa.

În acest moment, toate gândurile lui se îndreptau, fără voia lui, către Miss Campbell. De pericolele prin care trecuse, pe care bucuros le împărtăşise cu ea, nici măcar nu-şi mai aducea aminte. Ce îşi amintea din această noapte îngrozitoare erau ceasurile petrecute lângă Helena, în acel colţişor întunecat, când el o înconjura cu braţele lui pentru a o salva de furia valurilor. Revedea în luminile fosforescente chipul acestei tinere frumoase, palid mai mult de oboseală decât de frică, înălţându-se în faţa furiilor mării ca duhul furtunilor! O auzea răspunzând cu o voce mişcată: „Cum, ştiai?” când el îi spusese: „Ştiu ce ai făcut, când era să pier în viitoarea de la Corryvrekan!”

Se regăsea în fundul acelui îngust adăpost, acea nişă, făcută mai mult să adăpostească vreo statuie rece de piatră, în care două fiinţe tinere, iubitoare, suferiseră, luptaseră una lângă alta, timp de ceasuri atât de lungi. Acolo, nici măcar hu mai erau Miss Campbell şi Sinclair. îşi spuseseră Olivier şi Helena, ca şi când, în clipa în care îi ameninţa moartea, ar fi vrut să reînceapă o viaţă nouă!

Astfel se înlănţuiau în mintea tânărului, pe când se plimba pe platoul Staffei, ideile cele mai arzătoare. Oricât de mare ar fi fost dorinţa sa de a se întoarce lângă Miss Campbell, o putere de neînvins îl reţinea fără voia lui, fiindcă în prezenţa ei poate că ar fi vorbit, şi el voia să tacă.în acest timp, aşa cum se întâmplă câteodată după o tulburare atmosferică violent dezlănţuită, violent dispărută, timpul devenise admirabil, cerul de o perfectă puritate. De cele mai multe ori, această mare măturătură făcută de vânturile din sud-est nu lasă nici o urmă şi dă spaţiului de dincolo de mare o incomparabilă transparenţă.

Soarele depăşise cel mai înalt punct al său, fără ca orizontul să se fi acoperit de cel mai subţire văl de ceaţă.

Olivier Sinclair, cu capul arzând, mergea astfel prin această imensă strălucire reflectată de platoul insulei. Scăldat în efluviile calde, respira briza marină, se cufunda în această atmosferă dătătoare de viaţă.

Deodată, un gând – gând uitat cu totul în viitoarea acelora care-i bântuiau acum sufletul – îi reveni, când se văzu în faţa zării largului.

— Raza Verde! exclamă el. Dacă vreodată vreun cer a fost potrivit pentru cercetarea noastră, ăsta este! Nici un nor, nici un abur! Şi s-ar putea nici să nu vină, după groaznica vijelie de ieri care trebuie că i-a aruncat departe, în est. Şi Miss Campbell care nici nu bănuieşte că poate seara acestei zile pregăteşte un minunat apus de soare!… Trebuie… trebuie să o previn… Fără întârziere…!

Olivier Sinclair, fericit de a avea acest motiv ca să se întoarcă lângă Helena, reveni către grota Clam-Shell.

Câteva minute mai târziu, se găsea din nou în prezenţa lui Miss Campbell şi a celor doi unchi care o priveau drăgăstos, în timp ce doamna Bess îi ţinea mâna.

— Miss Campbell, îi spuse el, vă simţiţi mai bine?… Văd… v-au revenit puterile?

— Da, domnule Olivier, răspunse Miss Campbell care tresări la vederea tânărului.

— Cred că v-ar face bine, reluă Olivier Sinclair, să veniţi pe platou să respiraţi puţin din această briză uşoară, purificată de furtună. Soarele este minunat, o să vă încălzească.

— Are dreptate domnul Sinclair, spuse fratele Sam.

— Întru totul, adăugă fratele Sib.

— Şi apoi, mai trebuie să vă spun că, dacă presimţirile mele nu mă înşeală, reluă Olivier Sinclair, cred că în câteva ore o să vedeţi îndeplinindu-vi-se cea mai scumpă dintre dorinţe.

— Cea mai scumpă dintre dorinţele mele? murmură Miss Campbell, ca şi când ei însăşi şi-ar fi dat un răspuns.

— Da… cerul este de o limpezime deosebită şi probabil că soarele va apune pe un orizont fără nori!

— Ar fi cu putinţă? exclamă fratele Sam.

— Ar fi cu putinţă? repetă fratele Sib.

— Şi am toate motivele să cred, adăugă Olivier Sinclair, că veţi putea, chiar în această seară, să zăriţi Raza Verde.

— Raza Verde!… răspunse Miss Campbell.

Şi se părea că cerceta în memoria sa, puţin neclară, despre ce rază era vorba.

— Ah… exact! adăugă ea. Am venit aici ca să vedem Raza Verde!

— Haideţi! Haideţi! spuse fratele Sam, încântat de prilejul care li se oferea de a smulge pe tânăra fată din toropeala în care părea că recade. Să mergem de partea cealaltă a insulei.

— Şi o să cinăm mai cu poftă la reîntoarcere, adăugă vesel fratele Sib.

Erau atunci orele cinci după-amiază.

Sub conducerea lui Olivier Sinclair, întreaga familie, împreună cu doamna Bess şi Partridge, părăsi imediat grota Clam-Shell, urcă scara de lemn şi ajunse la marginea platoului superior.

Ar fi trebuit să vezi bucuria pe care o arătau cei doi unchi privind cerul magnific pe care cobora încet astrul strălucitor. Poate că exagerau, dar niciodată, nu, niciodată nu se arătaseră atât de entuziaşti în privinţa fenomenului. Se părea că pentru ei în primul rând, nu pentru Miss Campbell, făcuseră atâtea deplasări şi trecuseră prin atâtea încercări de la plecarea de la conacul din Helensburgh până la Staffa, trecând prin Iona şi Oban!

În realitate, în seara asta apusul soarelui făgăduia să fie atât de frumos încât cel mai puţin sensibil, cel mai cu picioarele pe pământ, cel mai prozaic dintre negustorii din City sau dintre negustorii din Canongate ar fi admirat priveliştea mării care se desfăşura sub ochii lor.

Miss Campbell se simţea renăscând în această atmosferă îmbibată de emanaţii saline pe care o briză blândă, venită din larg, le filtra. Ochii săi frumoşi se deschideau nespus de mari asupra priveliştii Atlanticului. în obrajii ei palizi de oboseală reveneau bujorii tenului său de scoţiană! Cât de frumoasă era aşa! Cât farmec răspândea fiinţa ei! Olivier Sinclair mergea puţin în urma fetei admirând-o în tăcere, şi el, care până atunci o însoţea fără nici o stinghereală în lungile ei plimbări, acum, tulburat, cu inima plină de nelinişte, abia îndrăznea să o privească!

Cât despre fraţii Melvill, ei erau categoric tot atât de radioşi ca şi soarele. îi vorbeau acestuia cu entuziasm. îl pofteau să apună pe un orizont fără ceaţă. îl implorau să le trimită ultima lui rază la sfârşitul acestei zile.

Şi amintirile poeziei ossianice îi făceau să schimbe între ei strofă după strofă.

O, tu care te rostogoleşti deasupra capetelor noastre, rotund ca şi scutul părinţilor noştri, spune-ne de unde izvorăsc razele tale, o soare divin! De unde vine lumina ta eternă?

Înaintezi în măreaţa ta frumuseţe! Stelele dispar pe firmament! Palidă şi rece, luna se ascunde în undele apusului! Tu singur, o soare!

Cine ar putea să fie tovarăşul tău de drum? Luna se pierde în ceruri; tu singur rămâi mereu acelaşi! Te bucuri neîncetat pe parcursul drumului tău strălucitor!

Când trăsnetul bubuie şi zboară fulgerul, tu ieşi dintre nori în toată frumuseţea ta şi râzi de furtună!

În această dispoziţie entuziastă merseră cu toţii către capătul platoului din Staffa, care dădea spre largul mării. Acolo se aşezară pe ultimele stânci, în faţa unui orizont a cărui linie subţire, desenată de o dungă de apă şi cer, părea că nimic nu trebuie să o tulbure.

Şi de data aceasta nu va mai fi nici un Aristobulus Ursiclos care să-şi interpună pânza unei ambarcaţiuni sau să stârnească un cârd de păsări de apă între apus şi insuliţa Staffa!

În acest timp, odată cu noaptea scădea şi briza, şi ultimele valuri mureau la picioarele stâncilor. Mai în larg, marea netedă ca o oglindă avea acea aparenţă uleioasă, pe care cea mai mică încreţitură ar fi fost suficient să o tulbure.

Toate împrejurările se pretau de minune la apariţia fenomenului.

Dar iată, o jumătate de oră mai târziu, Partridge, întinzând mâna spre sud, exclamă:

— O pânză!

O pânză! O să vină şi de această dată să treacă prin faţa discului solar, în clipa în care el va dispărea în valuri? în adevăr, ar fi fost mai mult decât ghinion!Ambarcaţiunea ieşea din canalul strimt care desparte insula Iona de limba de pământ Mull. Alerga cu vântul în spate, mai mult sub acţiunea fluxului decât împinsă de o briză ale cărei slabe suflări abia puteau să-i umfle pânzele.

— Este Clorinda, spuse Olivier Sinclair, şi cum merge ca să ancoreze în partea de răsărit a Staffei, ea va trece prin cealaltă parte şi nu ne va stingheri cu nimic.

În adevăr, era Clorinda care, după ce ocolise insula Mull prin sud, venise să-şi reia locul în golfuleţul Clam-Shell.

Toate privirile se îndreptară atunci către orizontul din vest. Soarele cobora cu repeziciunea care pare că îl însufleţeşte la apropierea mării. Pe suprafaţa apelor tremura abia văzut o dâră largă de argint, trimisă de disc, ale cărui radiaţii erau încă greu de suportat, în curând, de la această nuanţă de aur vechi, pe care o luase în căderea lui, trecu la un aur care bătea în roş-aprins. în faţa ochilor lor, când şi-i acopereau cu pleoapele, scânteiau romburi roşii, cercuri galbene, care se întretăiau ca fugarele culori ale caleidoscopului. Uşoare linii ondulate dungau acest soi de coadă de cometă pe care reverberaţia o desena pe suprafaţa apelor.

Era ca o ninsoare de fluturaşi argintii, a căror strălucire, apropiindu-se de mal, pălea.

Nori, ceaţă, aburi, oricât de subţiri, nu se zăreau pe întreg perimetrul orizontului. Nimic nu tulbura claritatea acestei linii circulare, pe care un compas nu ar fi putut să o tragă mai subţire pe albeaţa unei coli veline.

Cu toţii nemişcaţi, mai emoţionaţi decât s-ar fi putut crede, priveau globul care, mişcându-se oblic la orizont, coborî încă şi rămase ca suspendat o clipă deasupra abisului. Apoi deformarea discului, modificat de refracţie, începu încetul cu încetul să se facă simţită; se lăţi în paguba diametrului său vertical şi reaminti de forma unui vas etrusc cu pântecul rotunjit, al cărui picior se scufunda în apă.

Nu mai încăpea îndoială asupra apariţiei fenomenului. Nimic nu va tulbura acest admirabil apus al astrului strălucitor! Nimic nu va veni să intercepteze ultimele sale raze!

În curând soarele dispăru pe jumătate în spatele liniei orizontale. Câteva jeturi luminoase, lansate ca nişte săgeţi de aur, se izbiră pe primele stânci din Staffa.

În fund, falezele insulei Mull şi vârful lui Ben More se împurpurau ca de o atingere de foc.

Nici Olivier, nici Helena nu văzuseră Raza Verde…

În sfârşit, nu mai fu decât un subţire segment de arc superior la nivelul mării.

— Raza Verde! Raza Verde! strigară într-un singur glas fraţii Melvill, Bess şi Partridge ale căror priviri, timp de un sfert de secundă, se pătrunseseră de această incomparabilă nuanţă de jad lichid.

Numai Olivier şi Helena nu văzuseră nimic din fenomenul care în sfârşit apăruse după atât de puţin fructuoase căutări!

În momentul în care soarele îşi arunca prin spaţiu ultimele raze, privirile lor se încrucişară, se pierdură amândoi în aceeaşi contemplare…!

Dar Helena văzu raza neagră pornită din ochii tânărului; Olivier, raza albastră pornită din ochii fetei!

Soarele dispăru cu totul: nici Olivier, nici Helena nu văzuseră Raza Verde!