Capitolul XXIII.

CONCLUZIE.

A doua zi, 12 septembrie, Clorinda pornea pe o mare frumoasă cu o briză favorabilă şi, aproape zburând, alerga spre sud-vestul Hebridelor. în curând Staffa, Iona, capul insulei Mull dispăreau în spatele falezei înalte ale insulei mari. După o călătorie plăcută, pasagerii iahtului debarcară în micul port al Obanului, apoi, pe calea ferată de la Oban la Dalmaly şi de la Dalmaly la Glasgow, străbătând cel mai pitoresc ţinut al Scoţiei muntoase, se întoarseră la Helensburgh.

Optsprezece zile mai târziu, la biserica Sf. George din Glasgow, se celebra, cu mare ceremonie, o căsătorie; dar trebuie să mărturisim că nu era aceea a lui Aristobulus Ursiclos şi a lui Miss Campbell. Cu toate că logodnicul era Olivier Sinclair, fratele Sam şi fratele Sib nu se arătară mai puţin mulţumiţi decât nepoata lor.

Este inutil să insistăm că această căsătorie, încheiată în asemenea împrejurări, îndeplinea toate condiţiile fericirii. întreg conacul de la Helensburgh, toată casa din West-George Street la Glasgow, lumea întreagă abia ar fi ajuns să cuprindă toată această fericire, care se cuibărise totuşi în grota lui Fingal. Dar din această ultimă seară petrecută pe platoul Staffei, Olivier Sinclair, cu toate că nu văzuse fenomenul atât de căutat, ţinu să-şi fixeze amintirea într-un fel mai durabil. Astfel că, într-o zi, expuse un „Apus de soare” de un efect cu totul deosebit, în care se admiră mai mult un fel de Rază Verde, de o foarte mare intensitate, ca şi când ar fi fost pictată cu smarald lichid.

Acest tablou stârni în acelaşi timp admiraţie şi discuţii, unii pretinzând că surprinde un efect natural, minunat reprodus, alţii susţinând că era doar închipuire şi că natura nu producea niciodată un asemenea efect.

De unde, marea mânie a celor doi unchi, care văzuseră această Rază şi îi dădeau dreptate tânărului pictor.

— Şi este chiar mai recomandabil să vezi Raza Verde în pictură, spuse fratele Sam.

— Decât în natură, continuă fratele Sib, fiindcă, stând să urmăreşti unul după altul atâtea apusuri de soare, asta face destul de rău ochilor.

Şi fraţii Melvill aveau dreptate.

Două luni mai târziu, tinerii căsătoriţi şi unchii lor se plimbau pe malul Clyde-ului, în faţa parcului vilei lor, când se întâlniră pe neaşteptate cu Aristobulus Ursiclos.

Tânărul savant, care urmărea cu interes lucrările de dragare a fluviului, se îndrepta către gara din Helensburgh când îşi zări vechii tovarăşi din Oban.

A spune că Aristobulus Ursiclos suferise fiindcă îl părăsise Miss Campbell, ar însemna să nu-l cunoşti. Nu se simţi deloc încurcat în prezenţa doamnei Sinclair.

Se salutară.

Aristobulus Ursiclos îi felicită politicos pe noii căsătoriţi. Fraţii Melvill, văzând că nu era deloc indispus, nu-i putură ascunde cât de fericiţi îi făcea această căsătorie.

— Atât de fericiţi, spuse fratele Sam, încât atunci când sunt câteodată singuri, mă surprind zâmbind…

— Şi eu plângând, spuse fratele Sib.

— Ei bine, domnilor, le atrase atenţia Aristobulus Ursiclos, trebuie să fiţi de acord că pentru prima dată nu sunteţi de aceeaşi părere. Unul zâmbeşte, altul plânge…

— Este exact acelaşi lucru, domnule Ursiclos, observă Olivier Sinclair.

— Exact, spuse tânăra femeie, întinzând mâna unchilor săi.

— Cum, acelaşi lucru? răspunse Aristobulus Ursiclos, cu acel ton de superioritate care i se potrivea atât de bine. Dar nu… deloc! Ce este zâmbetul? O expresie voluntară şi deosebită a muşchilor feţei, căreia fenomenele respiraţiei îi sunt aproape străine, în timp ce prinsul…

— Plânsul?… întrebă doamna Sinclair.

— Nu este decât o umezeală care înmoaie globul ochiului, un compus de clorură de sodiu, de fosfat de calciu şi clorat de sodiu!

— În chimie, aveţi dreptate, domnule, spuse Olivier Sinclair, dar numai în chimie.

— Nu înţeleg această deosebire, răspunse cu acreală Aristobulus Ursiclos.

Şi salutând băţos ca un geometru, îşi reluă cu pas măsurat drumul spre gară.

— Iată-l pe domnul Ursiclos, spuse doamna Sinclair, care are pretenţia să explice pornirile inimii cum a explicat şi Raza Verde!

— Dar, de fapt, scumpa mea Helena, răspunse Olivier Sinclair, noi nu am văzut-o, această Rază pe care atât de mult am vrut să o vedem!

— Noi am văzut ceva mai mult! spuse tânăra femeie. Noi am văzut chiar fericirea – aceea pe care legenda o atribuia observării acestui fenomen!… Fiindcă noi am găsit fericirea, scumpul meu Olivier, să ne mulţumim cu ea şi să lăsăm căutarea Razei Verzi pe seama celor ce nu o cunosc şi ar vrea să o cunoască!

SFÂRŞIT