Capitolul III

ÎN CARE NU ESTE NEVOIE SĂ VĂ PREZENTĂM NOUL PERSONAJ, DEOARECE ARE GRIJĂ S-O FACĂ SINGUR

— Iubiţi cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii, numele meu este Robur şi vă declar că sunt vrednic de el. Am patruzeci de ani bătuţi pe muchie, deşi nu par nici de treizeci, şi o constituţie de fier. Sunt sănătos tun, am muşchi de oţel şi un stomac pe care şi-un struţ l-ar socoti minunat. Asta în legătură cu fizicul.

Toţi îl ascultau. Da, da! La început zurbagiii rămaseră cu gura căscată auzind acest discurs pro fâcie sua5. Aveau cumva în faţă vreun smintit ori vreun şarlatan? Oricum, era un om care ştia să impună şi să se impună. Nimeni nu mai sufla în sânul acestei adunări unde, până mai adineauri, bântuise un adevărat ciclon. Ca valurile când se liniştesc după furtună.

În afară de asta, Robur părea, într-adevăr, să fie aşa cum se zugrăvea. De statură mijlocie, spătos, aproape geometric croit, în chip de trapez regulat, cea mai mare dintre laturile paralele constituind-o linia umerilor. Deasupra ei, legat printr-un grumaz vânjos, capul cât o baniţă de formă sferică. Cu capul cărui animal putea fi, oare, asemuit dacă ar fi să dăm crezare teoriilor Analogiei afective? Cu al unui taur poate, dar un taur cu mutră inteligentă. Nişte ochi pe care cea mai mică nemulţumire, probabil, îi făcea să verse foc şi pară, iar deasupra lor sprâncenele, pururea încruntate, vădeau o nemăsurată energie. Părul scurt, puţin creţ, cu reflexe metalice, ca o perucă din sârmă. Pieptul lat se umfla şi se dezumfla ca nişte foaie. Braţele, mâinile, picioarele, toate pe măsura trunchiului.

Nici mustăţi, nici favoriţi, aşa încât i se vedeau încheieturile fălcilor cu muşchii maxilari în care sălăşluia, pare-se, o putere uriaşă. Măsurându-se – căci ce nu se măsoară astăzi? – presiunea fălcilor unui crocodil oarecare, s-a constatat că ea ajunge până la patru sute de atmosfere, în timp ce la un câine mare de vânătoare nu depăşeşte o sută de atmosfere. Lucrul acesta a fost formulat într-un chip destul de curios: dacă un kilogram de câine produce opt kilograme de forţă maxilară, un kilogram de crocodil ar produce douăsprezece. Ei bine, în cazul acesta un kilogram din mai sus-numitul Robur ar fi trebuit să dea naştere la o forţă de cel puţin zece kilograme. În această privinţă deci putea fi situat între câine şi crocodil.

De unde, din care ţară venea acest ins remarcabil? Greu de spus. În orice caz, vorbea curgător englezeşte, fără acel accent puţin tărăgănat prin care se deosebesc yankeii din Noua-Anglie.

— Şi acum, urmă el, onorabili cetăţeni, să vă spun câte ceva şi despre trăsăturile mele morale. Aveţi în faţa dumneavoastră un inginer al cărui moral nu este câtuşi de puţin mai prejos decât fizicul său. Nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic. Am o tărie de caracter pe care nici un om n-a reuşit s-o încovoaie. Când îmi pun eu ceva în gând, America toată sau chiar lumea întreagă zadarnic ar încerca, unindu-şi forţele, să mă oprească în loc. Când am o idee personală, înţeleg s-o împărtăşească toată lumea, nu pot suferi de fel să fiu contrazis. Şi dacă stărui asupra acestor amănunte, onoraţi cetăţeni, o fac anume fiindcă vreau să mă cunoaşteţi mai temeinic. Poate vi se pare că vorbesc prea mult numai despre mine? N-are a face! Şi acum, vă rog să vă gândiţi bine înainte de a mă întrerupe, căci lucrurile pe care am venit să vi le spun mă tem că nu vor avea darul să vă placă.

Un vuiet ca de valuri ce se sparg de ţărm trecu printre primele rânduri de bănci din sală, semn că nu mai era mult până ce marea va începe să se zbuciume.

— Aveţi cuvântul, onorate domn, se mulţumi să răspundă Uncle Prudent, care abia mai putea să se stăpânească.

Şi Robur continuă a vorbi pe acelaşi ton, fără să se prea sinchisească de ascultători.

— Da! Ştiu! După un secol de experienţe neizbutite, de încercări fără nici un rezultat, mai sunt unii oameni cam într-o ureche, care se încăpăţânează să creadă că baloanele pot fi dirijate. Oamenii ăştia îşi închipuie că e posibil să montezi un motor oarecare, electric sau mai ştiu eu cum, la nişte biete băşici de bou, altminteri destul de pretenţioase, aflate la cheremul tuturor curenţilor atmosferici. Pesemne se şi văd conducând un aerostat, aşa cum ar conduce o corabie pe mare. Deci, pentru că doi, trei inventatori au reuşit pe o vreme liniştită, sau aproape, să meargă în curmezişul vântului sau chiar să înfrunte pieptiş o briză uşoară, înseamnă că dirijarea unor aparate de zbor mai uşoare decât aerul ar fi devenit practic posibilă? Haida-de! sunteţi aici o sută de persoane care cred cu tărie că li se vor împlini visurile, aruncând, nu pe gârlă, ci în vânt, mii şi mii de dolari. Cum văd eu, vă place să vă luaţi la trântă cu imposibilul!

În faţa acestei declaraţii, lucru destul de ciudat, membrii Institutului Weldon nici nu crâcniră. Să fi surzit aşa, deodată, sau poate îşi încercau răbdarea? Ori aşteptau, poate, să vadă până unde va merge cu îndrăzneala cel ce se încumeta, astfel, să-i combată?

— Cum adică, un balon… continuă Robur, când pentru a scădea cu un kilogram greutatea unui corp în atmosferă ai nevoie de un metru cub de cutare sau cutare gaz?! Un balon ce are pretenţia să ţină piept vântului cu ajutorul motorului său, când, umflând pânzele unei corăbii, vântul exercită o presiune egală cu forţa unui motor de patru sute de cai putere şi când cu ocazia catastrofei ce a distrus podul de la Tay s-a constatat că presiunea exercitată de uragan era de patru sute patruzeci de kilograme pe metru pătrat! Un balon! Când se ştie că natura n-a plăsmuit niciodată după sistemul ăsta vreo fiinţă zburătoare, înzestrată fie cu aripi ca păsările, fie cu membrane ca unii peşti ori unele mamifere…

— Mamifere?… se miră în gura mare unul din membrii clubului.

— Da! De pildă, liliacul, care, dacă nu mă înşel, zboară! Ori poate cel ce m-a întrerupt habar n-o fi având că această zburătoare este un mamifer? Te pomeneşti c-o fi văzut pe cineva făcând omletă din ouă de liliac?

Întrerupătorul îşi înghiţi vorba, renunţând să mai spună ceva de aci încolo, aşa că Robur continuă cu aceeaşi însufleţire:

— Înseamnă, oare, că omul trebuie să renunţe la ideea de a cuceri văzduhul şi de a transforma moravurile civice şi politice din lumea veche, folosind acest admirabil mijloc de locomoţie? Fireşte că nu! Şi, aşa cum a izbutit să ajungă stăpânul mărilor datorită navelor cu vâsle sau cu pânze, cu roată sau cu elice, tot astfel va ajunge şi stăpânul văzduhului cu ajutorul unor aparate mai grele decât aerul, pentru că numai aşa fiind, adică mai greu decât el, îl poţi birui.

De astă dată adunarea luă foc. O adevărată salvă de ţipete izbucni din gurile celor de faţă îndreptate toate împotriva lui Robur, ca tot atâtea oţele de flintă sau guri de tun.

Strigătele acestea nu erau, oare, un răspuns, dat declaraţiei de război azvârlite în tabăra baloniştilor? Nu cumva, oare, avea să înceapă iar lupta dintre „mai uşor” şi „mai greu” decât aerul?

Robur nici nu se sinchisi. Aşteptă cu braţele încrucişate, vitejeşte, să se facă linişte.

Uncle Prudent, cu un gest, porunci încetarea focului.

— Da, spuse iar Robur. Viitorul este al aparatelor zburătoare. Aerul poate fi un punct de sprijin temeinic. E destul, de pildă, să imprimi unei coloane din acest fluid o mişcare de ascensiune de patruzeci şi cinci de metri pe secundă, pentru ca un om să se poată menţine deasupra ei, în cazul când tălpile pantofilor lui au o suprafaţă de cel puţin o optime dintr-un metru pătrat. Iar dacă viteza coloanei atinge nouăzeci de metri pe secundă, el ar putea să meargă pe ea cu picioarele goale. Acelaşi rezultat s-ar obţine şi atunci când am face să treacă pe sub braţele unei elice o masă de aer cu o iuţeală egală.

De fapt, Robur spunea aceleaşi lucruri pe care le spuseseră înaintea lui toţi adepţii aviaţiei, oameni ale căror strădanii trebuiau să ducă, încet, dar sigur, la rezolvarea problemei. Cinste celor care au răspândit aceste idei atât de simple: d-lor de Ponton d'Amecourt, de La Landelle, Nadar, de Luzy, de Louvrie, Liais, Beleguic, Moreau, fraţilor Richard, lui Babinet, Jobert, du Temple, Salives, Penaud, de Villeneuve, Gauchot şi Tatin, Michel Loup, Edison, Planavergne şi, în sfârşit, multor altora. Părăsite şi reluate rând pe rând de mai multe ori, nu se putea ca ideile astea să nu triumfe într-o bună zi. Nu se grăbiseră ei, oare, să dea răspunsul cuvenit adversarilor aviaţiei care spuneau, chipurile, că pasărea pluteşte în văzduh numai datorită faptului că încălzeşte aerul pe care îl absoarbe? Nu arătaseră ei, oare, că un vultur, cântărind cinci kilograme, ar fi trebuit, ca să se poată menţine în spaţiu, să absoarbă cincizeci de metri cubi din acest fluid?

Este tocmai ceea ce căuta şi Robur să demonstreze în mijlocul hărmălaiei ce umplea sala. Şi, încheind, le spuse de la obraz baloniştilor:

— N-o să faceţi nici o scofală, ascultaţi-mă pe mine, cu certurile dumneavoastră, n-o să ajungeţi la nici un rezultat, n-o să vă încumetaţi a întreprinde nimic! Cel mai inimos dintre aeronauţii dumneavoastră, John Wise, a reuşit, ce-i drept, să facă un zbor de două sute de mile pe deasupra continentului american, dar până la urmă s-a văzut silit să renunţe la proiectul său de a traversa Atlanticul! De-atunci însă, după câte ştiu, n-aţi mai înaintat nici măcar un pas, unul singur, în această direcţie!

— Domnule, rosti atunci preşedintele care se silea în zadar să-şi păstreze cumpătul, pe cât se pare, dumneavoastră aţi uitat cuvintele nemuritorului nostru Franklin, cu prilejul apariţiei celei dintâi mont-golficre, pe vremea când balonul era abia în faşă: „E încă un prunc, dar o să crească mare!” Şi într-adevăr a crescut…

— Nu, domnule preşedinte, nu! N-a crescut!… S-a umflat doar… ceea ce nu-i totuna!

Era un atac direct îndreptat împotriva proiectelor Institutului Weldon care pusese la cale, sprijinise, finanţase, construise un aerostat uriaş. Aşa că numaidecât începură a zbura prin sală tot felul de propuneri, care mai de care mai puţin liniştitoare, sunând cam în felul ăsta:

— Jos cu nepoftitul!

— Daţi-i un brânci să plece de la tribună…!

— Să vadă că-i mai greu decât aerul!

Şi câte şi mai câte.

Noroc că se mulţumeau s-o spună, nu s-o şi facă. Fără să se sinchisească, Robur mai apucă, aşadar, să adauge:

— Viitorul nu este nicidecum al aerostatelor, cetăţeni balonişti, ci al aparatelor de zbor. Pasărea zboară fără să fie totuşi un balon, ci pur şi simplu un mecanism…!

— Da, da, zboară! sări cu gura gălăgiosul Bat T. Fyn. Aşa e, dar zboară în ciuda tuturor legilor mecanicii…!

— Nu mai spune! rosti Robur dând din umeri.

Apoi, continuând:

— De când s-a început a se studia mişcarea zburătoarelor mari şi mici, întotdeauna a precumpănit această idee foarte simplă şi anume că nu ne rămâne altceva de făcut decât să imităm natura, pentru că ea nu se înşeală niciodată. Între albatrosul care bate din aripi numai de zece ori pe minut, între pelicanul care bate de şaptezeci de ori…

— Şaptezeci şi una! răsări un glas zeflemitor.

— Şi albina care dă din aripi de o sută nouăzeci şi două de ori pe secundă…

— O sută nouăzeci şi trei!… strigă cineva în bătaie de joc.

— Şi musca obişnuită care face aceeaşi mişcare de trei sute treizeci…

— Trei sute treizeci şi jumătate!

— Şi ţânţarul la care numărul bătăilor din aripi este de câteva milioane…

— Ba nu… miliarde!

Dar Robur, deşi întrerupt la tot pasul, nu-şi curmă firul demonstraţiei sale.

— Între aceste moduri diferite… urmă el.

— E unul şi mai şi! îi întoarse vorba cineva.

—.există posibilitatea de a găsi o soluţie practică. În ziua când domnul de Lucy a constatat că răgacea, o insectă care cântăreşte abia două grame, poate să ridice o sarcină de patru sute de grame, problema aviaţiei a fost rezolvată. Pe de altă parte, se ştie că suprafaţa aripilor se micşorează cu cât cresc dimensiunile şi greutatea animalului. De atunci, oamenii au ajuns a plăsmui sau construi peste şaizeci de aparate…

— Care niciodată n-au reuşit să zboare! exclamă secretarul Phil Evans.

— Care au zburat sau care vor zbura, răspunse Robur, fără să-şi piardă cumpătul. Şi fie că le numim stereofore, elicoptere, ortoptere sau, după exemplul cuvântului „navă” ce-şi are obârşia în navis, le vom spune „ave”, ca o derivaţie de la avis, ajungem la aparatul a cărui creaţie îi va da putinţă omului să stăpânească văzduhul.

— A! Elicea! spuse prompt Phil Evans. Bine, dar păsările n-au elice… după câte ştiu!

— Ba da, răspunse Robur. Precum a arătat domnul Penaud, pasarea însăşi se transformă într-o elice şi zborul ei este de fapt elicopter. De aceea, cum spuneam, elicea este aparatul viitorului…

— De o astfel de price, Sfântă Elice cruţă-ne pe noi…!

fredonă cineva dintre cei de faţă, care-şi amintise întâmplător de acest motiv din Zampa lui Herold. Şi toţi începură a cânta după el în cor refrenul de mai sus, în asemenea hal, încât să fi auzit, compozitorul francez s-ar fi cutremurat în mormânt.

Pe urmă, când ultimele note se pierdură într-o tevatură cumplită, profitând de un moment de linişte, Uncle Prudent socoti cu cale să intervină:

— Străine, spuse el, v-am lăsat până acum să vorbiţi în voie, fără să vă întrerupem…

Pe cât se pare, pentru preşedintele Institutului Weldon toate aceste cuvinte azvârlite din zbor, toate aceste ţipete şi aiureli nu erau nicidecum nişte întreruperi, ci doar un schimb de vederi.

— Totuşi, continuă el, ţin să vă amintesc faptul că principiile aviaţiei au fost de la început înfierate şi respinse de majoritatea inginerilor americani sau străini. Este un sistem la pasivul căruia se află înscrisă moartea Musulmanului zburător, la Constantinopol, aceea a călugărului Voador, la Lisabona, a lui Letur în 1852, a lui Groof în 1864, fără a mai pune la socoteală atâtea alte victime, care acum îmi scapă, chiar de-ar fi să-l amintesc numai pe Icar din mitologie…

— Nu văd, îi răspunse Robur, pentru ce sistemul acesta ar fi mai păcătos decât un altul din pricina căruia au fost atâţia mucenici ca, de pildă: Pilâtre de Rozier la Calais, d-na Blanchard la Paris, Donaldson şi Grimwood, care au căzut în lacul Michigan, Sivei şi Croce-Spinelli, Eloy şi mulţi alţii pe care vom avea grijă să nu-i dăm uitării!

Era o lovitură „la ţanc”, ca la scrimă.

— De altminteri, continuă Robur, cu baloanele dumneavoastră, oricât de perfecţionate ar fi ele, n-o să atingeţi niciodată ceea ce, practic vorbind, se poate numi viteză. Zece ani v-ar trebui ca să faceţi ocolul lumii, lucru pe care un aparat de zbor l-ar îndeplini în opt zile!

Şi iarăşi se stârni un val de proteste şi contestaţii care ţinură mai bine de trei minute, până când Phil Evans putu să ia din nou cuvântul.

— Domnule aviator, rosti el, dumneavoastră care aţi venit aici să ne lăudaţi foloasele aviaţiei, spuneţi-ne, vă rugăm, dacă aţi „aviat” vreodată?

— Sigur că da!

— Şi aţi cucerit într-adevăr văzduhul?

— De ce nu, domnule?

— Ura, trăiască Robur Cuceritorul! se auzi un glas ironic.

— Ei bine, da! Robur Cuceritorul, accept numele acesta şi chiar am să mi-l însuşesc, fiindcă mi se cuvine!

— Daţi-ne voie să avem oarecare îndoieli! strigă Jem Cip.

— Domnilor, spuse Robur, încruntându-se, de vreme ce am venit aci să discut cu toată seriozitatea un lucru serios, nu admit să fiu luat în răspăr şi aş fi încântat să cunosc numele persoanei care m-a întrerupt…

— Mă numesc Jem Cip… şi sunt Iegumist…

— Cetăţene Jem Cip, îi răspunse Robur, ştiam până acum că legumiştii au în general intestinele mai lungi decât ceilalţi oameni – cu vreo două palme, cel puţin. Şi asta încă-i mult… aşa că nu mă siliţi, rogu-vă, să vă mai lungesc şi urechile…

— Afară cu el!

— În stradă!

— Muiaţi-i oasele!

— Să-i aplicăm legea Lynch!

— Să-l facem elice…!

Baloniştii erau furioşi la culme. Se sculaseră toţi de pe scaune şi împresuraseră tribuna. Robur nu se mai vedea din lanul de braţe ce tălăzuia ca-n toiul unei furtuni. Zadarnic trompeta cu aburi bombarda adunarea cu un potop de sunete buciumătoare! Probabil că, în seara aceea, Philadelphia îşi va fi închipuit că cine ştie ce cartier al oraşului era cuprins de flăcări şi că toată apa râului Schuylkill nu va ajunge să stingă incendiul.

Deodată, în mijlocul acestei harababuri, se desluşi o mişcare de retragere. Scoţându-şi mâinile din buzunare, Robur le întinse către primele rânduri din gloata înverşunaţilor. Ţinea în fiecare mână câte un box american, în acelaşi timp şi revolver cu repetiţie – un fel de mitraliere de buzunar – pe care ar fi fost de-ajuns să apese cu degetele ca să se descarce.

Şi atunci Robur, folosindu-se nu numai de faptul că asediatorii dăduseră înapoi, dar şi de tăcerea ce se făcuse odată cu această mişcare de retragere, spuse:

— Hotărât lucru, nu Amerigo Vespucci a fost cel ce a descoperit Lumea Nouă, ci Sebastian Cabot! Dumneavoastră, cetăţeni balonişti, nu sunteţi americani! sunteţi doar nişte cabotini…

În aceeaşi clipă detunară patru sau cinci focuri de revolver, trase în aer. Nimeni nu fu rănit. Inginerul se făcu nevăzut într-un nor de fum şi, când norul se risipi, ia-l de unde nu-i. Robur Cuceritorul se topise de parcă s-ar fi înălţat în văzduh cu vreun aparat de zbor.