Capitolul IV.

ÎN CARE, VORBIND DESPRE VALETUL FRYCOLLIN, AUTORUL ÎNCEARCĂ SĂ REABILITEZE LUNA.

Fireşte, nu era prima dată când, ieşind de la vreuna din şedinţele clubului, în urma unor discuţii furtunoase, membrii Institutului Weldon făcuseră să clocotească de gălăgia lor Walnut-Street şi străzile învecinate. Adeseori, locuitorii cartierului se plânseseră, şi pe bună dreptate, de aceste zgomotoase finaluri de discuţii, care le tulburau tihna căminului. În sfârşit, policemenii se văzuseră adeseori nevoiţi să intervină pentru ca să poată circula nestingheriţi trecătorii, dintre care cei mai mulţi se sinchiseau prea puţin de problema navigaţiei aeriene. Niciodată însă până în seara aceea zarva nu fusese atât de straşnică, nici plângerile atât de întemeiate şi nici intervenţia policeme-nilor atât de necesară. Totuşi membrii Institutului Weldon puteau fi scuzaţi într-o oarecare măsură. Închipuiţi-vă îndrăzneala: să fie atacaţi chiar în bârlogul lor! Înfocaţilor adepţi ai principiului „mai uşor decât aerul”, un nu mai puţin înfocat apărător al devizei „mai greu decât aerul” le trântise în faţă o seamă de lucruri destul de neplăcute. Şi, tocmai când se pregăteau să-i dea lecţia cuvenită, spălase putina.

Era într-adevăr ceva strigător la cer! Un om care ar fi lăsat asemenea ocară nepedepsită cu siguranţă că nu avea sânge american în vine! Urmaşii lui Amerigo să fie luaţi drept urmaşi ai lui Cabot! Nu era, oare, o insultă pentru care nu putea să încapă iertare, mai ales că se întâmpla să pice tocmai la ţanc – din punct de vedere istoric?

Membrii clubului o porniră, grupuri, grupuri, val-vârtej, care încotro pe Walnut-Street, pe urmă pe străzile învecinate, pe urmă prin tot cartierul, trezindu-i din somn pe locuitori. Ba chiar îi siliră să-i lase a cotrobăi prin casele lor, chit că mai apoi aveau să-i despăgubească pentru supărările aduse vieţii lor private, ştiut fiind că bunul acesta era respectat cu sfinţenie de popoarele de origine anglo-saxonă. Degeaba însă toate sâcâielile astea şi toate scotocelile. Robur nu era de găsit nicăieri. Dispăruse fără urmă… S-ar fi zis că plecase cu Go ahead, balonul Institutului Weldon. După un ceas întreg de percheziţii, se văzură nevoiţi să renunţe şi colegii se despărţiră, nu fără a fi făcut mai întâi legământ de a-şi desfăşura cercetările mai departe, pe tot teritoriul celor două Americi care alcătuiesc Noul Continent.

Către ceasurile unsprezece, liniştea aproape se statornicise din nou în cartier. Philadelphia putea să se cufunde iarăşi într-un somn adânc, privilegiu vrednic de jinduit, hărăzit oraşelor ce au fericirea să nu fie industriale. Membrii clubului abia aşteptau să ajungă mai repede acasă. Şi, ca să-i pomenim doar pe cei mai cu vază, vom spune că William T. Forbes se îndreptă spre marea sa rafinărie de zahăr, unde miss Doll şi miss Mat îi pregătiseră, ca în fiecare seară, ceaiul îndulcit cu glucoza produsă de propria-i întreprindere; Truk Milnor luă drumul fabricii lui, a cărei pompă cu aburi gâfâia zi şi noapte, în cea mai îndepărtată mahala. Casierul Jem Cip, care fusese acuzat în faţa tuturor că ar fi avut intestinele mai lungi cu două palme decât cereau funcţiunile maşinii omeneşti, purcese spre sufrageria lui, unde-l aştepta cina alcătuită exclusiv din legume.

Doi dintre cei mai de frunte balonişti – numai doi – nu păreau însă deloc grăbiţi să se ducă spre casă. Dimpotrivă, nu scăpară prilejul de a avea un schimb de vorbe ceva mai aprig ca de obicei. Aceştia erau cei doi duşmani neîmpăcaţi, Uncle Prudent şi Phil Evans, adică preşedintele şi secretarul Institutului Weldon.

La uşa clubului, valetul Frycollin îşi aştepta stăpânul, pe Uncle Prudent.

Valetul se luă după ei, fără să-şi bată prea mult capul pentru a afla pricina ce-i făcea pe cei doi colegi să se ia la colţi.

Trebuie să spunem că termenul „schimb de cuvinte” nu este decât un eufemism folosit pentru a desemna îndeletnicirea la care se dedaseră de comun acord preşedintele şi secretarul clubului. La drept vorbind, se ciorovăiau amândoi cu o înfocare ce-şi avea obârşia în vechea lor rivalitate.

— Nu, domnule, nu! stăruia Phil Evans. Să fi avut eu cinstea de a fi în capul Institutului Weldon, niciodată, zic, niciodată nu s-ar fi întâmplat un scandal ca ăsta!

— Şi ce ai fi făcut, mă rog, dacă aveai această cinste? îl iscodi Uncle Prudent.

— I-aş fi tăiat vorba neobrăzatului care ne-a insultat în public. Nici nu l-aş fi lăsat să deschidă gura!

— Mi se pare că, pentru a tăia vorba cuiva, trebuie mai întâi să-l laşi să spună ceva!

— Nu însă în America, domnule, nu în America!

Şi tot azvârlindu-şi aşa unul altuia cuvinte mai degrabă acre decât dulci, cei doi o apucară pe nişte străzi care-i îndepărtau din ce în ce de casă; umblau acum prin nişte cartiere în aşa fel situate, încât, ca să se întoarcă înapoi, ar fi trebuit să facă un ocol serios.

Frycollin se ţinea pas cu pas după ei; nu se simţea însă deloc în apele lui, văzând cum se afundă stăpânu-său în inima unor asemenea pustietăţi. Nu prea îi plăceau lui Frycollin locurile astea, mai ales acum, spre miezul nopţii. Într-adevăr, era întuneric beznă şi secera lunii abia îşi începuse „stagiul de douăzeci şi opt de zile”.

Aşadar, Frycollin se uita când la dreapta, când la stânga, să vadă de nu-i pândesc cumva niscai umbre suspecte. Şi chiar i se păru că zăreşte vreo cinci sau şase măgădăi, care nu-i slăbeau din ochi.

Instinctiv, Frycollin se dădu mai aproape de stăpânul său; pentru nimic în lume însă n-ar fi îndrăznit să-l întrerupă din toiul unei discuţii, ştiind că ar fi tras imediat ponoasele.

Într-un cuvânt, întâmplarea făcuse ca preşedintele şi secretarul Institutului Weldon să-şi fi îndreptat paşii, fără să-şi dea seama, spre Fairmont-Park. Ajungând acolo, tocmai când disputa era mai aprinsă, trecură vestitul pod de fier de peste râul Schuylkill; abia dacă întâlniră ici, colo câţiva întârziaţi. În sfârşit se pomeniră în mijlocul unor întinderi vaste, dintre care unele se desfăşurau cât vedeai cu ochii în chip de pajişti, iar altele erau adumbrite de copaci falnici, podoaba acestui parc unic în lume.

Aici, valetul Frycollin simţi cum spaima începe a-l încolţi mai vârtos, cu atât mai mult, cu cât băgase de seamă că cele cinci sau şase mogâldeţe se furişaseră pe urmele lor, trecând şi ele podul peste Schu-ylkill. De teamă, pupilele ochilor i se lărgiseră atât de mult, încât aproape că atingeau circumferinţa irisului. În acelaşi timp însă corpul i se micşora cu încetul, i se chircea, de parcă ar fi avut acea proprietate de a se contracta cu care sunt înzestrate moluştele şi unele animale” articulate.

Fiindcă trebuie să vă spunem că Frycollin era un fricos fără pereche.

Negru get-beget din Carolina de Sud, cu un cap nătâng pe un trup sfrijit, Frycollin să tot fi avut douăzeci şi unu de ani, ceea ce înseamnă că nu fusese sclav nici măcar la naşterea sa. Cu toate astea, mare lucru nu era de capul lui. Mofturos, lacom, leneş şi mai ales fricos nevoie mare. De trei ani se afla în serviciul lui Uncle Prudent şi în acest răstimp de vreo sută de ori nu lipsise mult să fie dat afară; stăpânul său îl ţinuse numai de teamă să nu dea peste altă poamă şi mai rea. Şi cu toate astea, viaţa lui fiind împletită cu a unui stăpân gata oricând să se avânte în cele mai cutezătoare aventuri, Frycollin avea să se afle adeseori în impasuri, în care inima lui fricoasă avea să fie supusă la grele încercări. În schimb, era despăgubit într-alt fel. Nu prea i se făceau zile fripte nici pentru că era mâncăcios şi cu atât mai puţin fiindcă-i plăcea să trândăvească. Ah, Frycollin, de-ai putea citi în viitor!

De ce însă nu va fi rămas Frycollin în serviciul unei familii din Boston, anume Sneffel, care se pregătea tocmai să plece în Elveţia şi care totuşi renunţase la acest proiect de teama avalanşelor? Nu era oare mai bine să fi stat acolo, decât la Uncle Prudent în casa căruia sălăşluia pururea cutezanţa?

În sfârşit, asta era situaţia şi stăpânu-său ajunsese chiar să se împace cu defectele lui. Frycollin, de altminteri, avea şi o calitate. Deşi negru din născare, nu vorbea totuşi aşa cum vorbesc de obicei negrii, ceea ce este vrednic de luat în seamă, căci nu cred să existe ceva mai neplăcut decât acel supărător jargon în care pronumele posesiv şi infinitivele sunt folosite peste măsură.

Rămâne deci stabilit că valetul Frycollin era fricos, ba chiar, cum se zice, „fricos ca luna”.

Şi pentru că veni vorba, e cazul, cred, să protestăm împotriva acestei comparaţii jignitoare pentru blonda Febe, pentru gingaşa Selene, neprihănita soră a strălucitorului Apolo. Cu ce drept să i se scoată, oare, ponosul că-i fricos unui astru care, de când e lumea, a privit Pământul drept în faţă, fără să-i fi întors vreodată spatele?

Oricum ar fi fost, la ora aceea – cam pe miezul nopţii – cornul „palidei calomniate” scăpăta spre apus, după coamele înalte ale copacilor. Strecurându-se printre crengi, razele ei aşterneau câteva pete de lumină pe pământ. Adâncul pădurii părea astfel mai puţin întunecos. Asta îi îngăduia lui Frycollin să arunce în urmă o privire mai pătrunzătoare.

— Brr! se scutură el. Tot aici sunt, puşlamalele! Fără doar şi poate, vin încoace!

Şi cum nu-l mai răbda inima, se apropie de stăpânu-său:

— Maşter Uncle! îl strigă el.

Aşa îi spunea de obicei şi aşa ţinea şi preşedintele Institutului Weldon să i se spună.

În momentul acela sfada celor doi adversari ajunsese la punctul culminant. Şi cum se trimiteau unul pe altul la plimbare, Frycollin fu şi el poftit cu brutalitate să-şi ia tălpăşiţa.

Pe urmă, în timp ce discutau amândoi, ochi în ochi, Uncle Prudent pătrunse şi mai mult în inima pustietăţilor din Fairmont-Park, îndepărtându-se de Schuylkill-river şi de podul peste care trebuiau să treacă din nou ca să se întoarcă în oraş.

Se aflau acum câteşitrei în mijlocul unui bunget înalt, în coama căruia se întreţeseau ultimele sclipiri ale lunii. în marginea bungetului se deschidea un larg luminiş, o pajişte întinsă, de formă ovală, parcă anume făcută pentru întreceri pe hipodrom. Nici un accident de teren n-ar fi stânjenit galopul cailor, nici un pâlc de arbori n-ar fi împiedicat spectatorii să cuprindă cu privirea pista ovoidală, ce se desfăşura pe câteva mile.

Totuşi, dacă Uncle Prudent şi Phil Evans n-ar fi fost atât de cufundaţi în discuţia lor, dacă s-ar fi uitat în jur mai cu atenţie, şi-ar fi dat seama că luminişul nu avea înfăţişarea lui obişnuită. Să se fi clădit cumva peste noapte o întreagă morărie? Într-adevăr, aşa s-ar fi spus, judecind după mulţimea morilor de vânt, ale căror aripi, nemişcate în momentul acela, păreau că rânjesc în penumbră.

Nici preşedintele şi nici secretarul Institutului Weldon nu băgară însă de seamă ciudata schimbare suferită de priveliştea parcului Fair-mont. Frycollin nu observă nici el nimic. I se părea că haimanalele se apropiau, strângându-se laolaltă, ca şi cum ar fi pus la cale vreo lovitură. Îl apucase o spaimă convulsivă, mâinile şi picioarele-i erau ca paralizate şi tot părul din cap i se zburlise, în sfârşit, era cum nu se poate mai înfricoşat.

Cu toate astea, simţind cum i se înmoaie genunchii, mai avu puterea să strige o dată:

— Maşter Uncle…!Maşter Uncle!

— Ei, spune odată ce vrei! îşi ieşi din sărite Uncle Prudent.

Poate că în momentul acela nici Phil Evans, nici el n-ar fi pregetat să-şi verse focul asupra nefericitului valet, luându-l la bătaie. Numai că nu avură vreme s-o facă, după cum nici Frycollin nu avu răgaz să le răspundă.

În aceeaşi clipă, se auzi un ţignal în pădure. Şi îndată, un fel de stea electrică se aprinse în mijlocul luminişului.

Fără doar şi poate, era un semn; pesemne venise momentul să se înfăptuiască cine ştie ce samavolnicie.

Cu o iuţeală pe care nici gândul n-ar putea-o atinge, şase oameni se năpustiră din bunget, doi asupra lui Uncle Prudent, doi asupra lui Phil Evans şi doi asupra valetului Frycollin, cu toate că aceştia doi din urmă n-aveau, în chip vădit, nici un rost, căci negrul nu mai era în stare să se apere.

Deşi luaţi pe nepusă masă, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon încercară să se împotrivească, dar nu avură nici timp şi nici destulă putere. Cât ai clipi, muţi din pricina căluşului din gură, cu o cârpă înfăşurată peste ochi, legaţi fedeleş, fără să poată face o mişcare, fură luaţi pe sus şi duşi la repezeală, prin luminiş. Ce puteau oare să creadă decât că aveau de-a face cu acel soi de indivizi fără nimic sfânt pe lume, care nu şovăie să despoaie bieţii oameni rătăciţi prin pădure? Totuşi nu păţiră nimic niciunul dintre ei. Nici măcar nu fură buzunăriţi, deşi Uncle Prudent avea întotdeauna asupra lui, potrivit unei vechi deprinderi, câteva mii de dolari hârtie.

Într-un cuvânt, un minut după această agresiune, fără ca făptuitorii să fi schimbat o singură vorbă între ei, Uncle Prudent, Phil Evans şi Frycollin simţiră că erau lăsaţi binişor jos, dar nu pe iarbă, în poiană, ci pe un fel de podea, care scârţâi sub greutatea lor, şi rezemaţi de ceva, unul lângă altul. Pe urmă o uşă fu închisă pe dinafară şi scrâşnetul unui zăvor le dădu de ştire că erau ferecaţi.

În clipa aceea se stârni un foşnet neîntrerupt, ceva ca un freamăt, un „sfârrr”, al cărui „rr” se prelungea fără sfârşit, fiind singurul zgomot ce izbea urechea în tăcerea nopţii.

Ce vâlvă, a doua zi, în Philadelphia! Dis-de-dimineaţă toată lumea ştia tot ce se întâmplase în ajun, la şedinţa Institutului Weldon: apariţia unui personaj misterios, un oarecare inginer, anume Robur Cuceritorul, lupta pe care pare-se voia s-o dea împotriva baloniştilor, apoi dispariţia lui atât de curioasă.

Ce tevatură însă când se răspândi în tot oraşul zvonul că preşedintele şi secretarul clubului dispăruseră şi ei în noaptea de 12 spre 13 iunie!

Cât i-au mai căutat de la un cap la altul al oraşului şi prin împrejurimi! Degeaba însă. Gazetele din Philadelphia, apoi ziarele din Pennsylvania şi, în sfârşit, din tot cuprinsul Americii nu mai vorbeau decât despre această întâmplare, dând fel de fel de explicaţii, dintre care niciuna nu putea fi cea adevărată. Anunţuri şi afişe făgăduiau sume impresionante de bani, nu numai celor care aveau să-i găsească pe onorabilii dispăruţi, dar şi oricui ar fi putut să dea vreun indiciu care să ducă pe urmele lor. Nimic nu folosi. Parcă s-ar fi deschis pământul să-i înghită, aşa pieriseră amândoi de pe faţa globului, şi preşedintele, şi secretarul Institutului Weldon.

Cu acest prilej, ziarele guvernamentale cerură să se sporească într-o măsură considerabilă personalul poliţienesc, dat fiind că cei mai de ispravă cetăţeni ai Statelor Unite puteau fi ţinta unor astfel de atentate – şi aveau dreptate…

E adevărat că, la rândul lor, ziarele opoziţiei cerură ca personalul mai sus-pomenit să fie scos din serviciu ca inutil, de vreme ce puteau avea loc asemenea atentate, fără ca vinovaţii să poată fi descoperiţi – şi poate că nu greşeau.

Până la urmă, poliţia rămăsese aşa cum era şi cum va fi întotdeauna în cea mai bună dintre lumi, care nu este perfectă şi nici n-ar putea să fie.