Capitolul V.

ÎN CARE PREŞEDINTELE ŞI SECRETARUL INSTITUTULUI WELDON CAD LA ÎNVOIALĂ SĂ ÎNTRERUPĂ PENTRU UN TIMP OSTILITĂŢILE.

O cârpă peste ochi, un căluş în gură, mâinile şi picioarele legate cu frânghii, nici chip deci să vadă, să vorbească sau să se mişte din loc. Nimic din toate astea nu era făcut să uşureze situaţia în care se aflau Uncle Prudent, Phil Evans şi valetul Frycollin. Pe de altă parte, să nu ştii cine sunt făptuitorii unei asemenea răpiri, unde anume ai fost azvârlit, ca un simplu colet într-un vagon de bagaje, să n-ai habar unde eşti şi ce te aşteaptă, iată tot atâtea pricini apte să scoată din răbdări şi pe cei mai răbdători reprezentanţi ai speţei ovine, or este îndeobşte cunoscut faptul că membrii Institutului Weldon erau departe de a fi oi în privinţa răbdării. Ştiind cât era de iute din fire, ne putem prea bine închipui starea în care putea să fie Uncle Prudent.

În orice caz, şi el şi Phil Evans se gândeau, probabil, c-o să le vină tare greu să se înfiinţeze a doua zi în biroul clubului. Cât despre Frycollin, care şedea cu ochii închişi şi gura încleştată, nu putea să se gândească la nimic. Era mai mult mort decât viu.

Timp de un ceas nu se produse nici o schimbare în situaţia prizonierilor. Nimeni nu veni să-i vadă, nici să le redea libertatea de a se mişca în voie şi de a cuvânta, libertate a cărei lipsă o simţeau atât de mult. Trebuiau să se mulţumească doar a suspina înăbuşit, a pufni prin căluşuri şi a se zvârcoli ca nişte crapi care, scoşi din iazul lor de baştină, se dau de ceasul morţii. Vă daţi seama, cred, câtă mânie mută şi furie sugrumată, sau mai bine-zis legată cobză, vădeau toate astea. Într-un târziu, după o mulţime de sforţări zadarnice, rămaseră o bucată de vreme nemişcaţi. Şi, lipsiţi fiind de simţul văzului, căutară a se folosi de auz, încercând să descopere vreun indiciu asupra acestei neliniştitoare stări de lucruri. Degeaba însă se străduiră a desluşi vreun alt zgomot afară de sfârâitul acela ciudat şi neîntrerupt, ce părea să-i învăluie într-o atmosferă înfrigurată.

Să vedeţi însă ce se întâmplă atunci: migălind cu răbdare, Phil Evans reuşi să slăbească legătura ce-i încătuşa mâinile. Apoi, încetul cu încetul, nodul se desfăcu, degetele-i lunecară unele peste altele şi putu iarăşi să-şi mişte slobod braţele.

Frecându-şi-le apoi energic, restabili circulaţia sângelui, stingherită un timp din pricina legăturilor. O clipă mai târziu, Phil Evans îşi luase cârpa de pe ochi, îşi smulsese căluşul din gură şi tăiase frânghiile cu limba ascuţită a unui „bowie-knife”. Căci un american care n-ar avea în fiece moment un „bowie-knife” în buzunar n-ar mai fi american.

De altminteri, singurul câştig cu care se alese Phil Evans fu acela de a se putea mişca şi vorbi în voie, atâta tot. De ochi nu se putea încă folosi, practic vorbind, cel puţin deocamdată. Încăperea era cufundată într-o întunecime oarbă. O rază de lumină totuşi se strecura printr-o bortă îngustă, sfredelită în perete, la o înălţime de vreo şase sau şapte picioare.

Vă închipuiţi, cred, că,oricare ar fi fost sentimentele lui, Phil Evans nu şovăi o clipă să-şi elibereze adversarul. Harşt, harşt, reteză din câteva lovituri nodurile ce-i sugrumau braţele şi picioarele. Îndată Uncle Prudent, aproape spumegând de mânie, sări în picioare, îşi smulse legătura de la ochi şi căluşul, apoi rosti cu un glas înăbuşit:

— Mulţumesc!

— Nu!… N-ai de ce, îi răspunse celălalt.

— Phil Evans?

— Uncle Prudent?

— Aici nu mai poate fi vorba nici de preşedintele, nici de secretarul Institutului Weldon, nu mai există adversari!

— Bine zici! răspunse Phil Evans. Nu mai există decât doi oameni care trebuie să se răzbune pe un al treilea, fiindcă atentatul ăsta nu se poate să nu fie aspru pedepsit. Iar acest al treilea…

— E Robur!

— E Robur!

Iată în sfârşit un lucru asupra căruia cei doi foşti concurenţi erau întru totul de acord. În privinţa asta nu mai încăpea nici o gâlceavă.

— Dar cu valetul dumitale ce facem? îi atrase atenţia Phil Evans, arătând spre Frycollin, care pufăia ca o focă. Nu-l dezlegăm?

— Mai lasă-l, spuse Uncle Prudent. O să ne împuie urechile cu văicărelile lui şi acum avem altă treabă decât să blestemăm.

— Adică ce, Uncle Prudent?

— Să scăpăm de aci, dacă se poate.

— Şi chiar dacă nu se poate!

— Ai dreptate, Phil Evans, chiar dacă nu se poate!

Niciunul dintre ei nu s-ar fi îndoit o clipă că istoria asta cu răpirea lor ar putea fi pusă pe socoteala altcuiva decât a lui Robur; preşedintele şi colegul lui nici măcar nu s-ar fi putut gândi la aşa ceva. Într-adevăr, nişte tâlhari cinstiţi, de rând, le-ar fi luat ceasurile, inelele, portofelele şi portmoneele şi i-ar fi aruncat în Schuylkill-river, după ce le-ar fi băgat cuţitul în piept,în loc să-i ferece în fundul unui… Unde anume? Grea întrebare, ce-i drept, o întrebare căreia trebuiau să-i afle răspunsul, înainte de a începe să se pregătească pentru o evadare cu oarecare sorţi de izbândă.

— Phil Evans, grăi din nou Uncle Prudent, în loc să ne fi spus atunci, după şedinţă, atâtea drăgălăşenii, asupra cărora nu e cazul să mai discutăm, mai bine am fi fost mai puţin distraţi. Dacă ne-am fi plimbat numai pe străzile Philadelphiei, n-am fi păţit asemenea bucluc. Sigur că Robur ăsta bănuia ce o să se întâmple la club; prevăzuse furtuna pe care avea s-o dezlănţuie cu atitudinea lui provocatoare şi lăsase de pază la uşă, să-i dea o mână de ajutor, câţiva bandiţi de-ai lui. Când ne-au văzut depărtându-ne de Walnut-Street, puşlamalele ne-au pândit, s-au luat după noi şi pe urmă, când am apucat-o ca nişte nesăbuiţi pe aleile parcului, atât le-a fost de ajuns.

— Aşa e, încuviinţă Phil Evans. Da, rău am făcut, foarte rău, că nu ne-am dus numaidecât acasă.

— Totdeauna faci rău când greşeşti! răspunse Uncle Prudent.

În clipa aceea se auzi oftând adânc cineva din colţul cel mai întunecos al celulei.

— Ce-o fi? întrebă Phil Evans.

— Nu-i nimic… Frycollin o fi visat ceva.

Şi Uncle Prudent continuă:

— Din momentul când ne-au înşfăcat la marginea luminişului – mai erau câţiva paşi până acolo – şi până când ne-au azvârlit în chichineaţa asta, n-au trecut mai mult de două minute. Nu încape, aşadar, nici o îndoială că indivizii ăştia nu ne-au scos din Fairmont-Park…

— Şi chiar de-ar fi făcut-o, am fi simţit probabil o mişcare de translaţie.

— Întocmai, răspunse Uncle Prudent. Deci e mai mult ca sigur că ne aflăm zăvorâţi într-un vehicul închis, probabil vreo hărăbaie de acelea ce cutreieră preriile sau vreun vagon de comedianţi…

— Evident! Dac-ar fi fost cumva vreun vas ancorat la ţărmul fluviului Schuylkill, ne-am fi dat seama imediat după tangajul lui din pricina curentului.

— Ai dreptate, şi de astă dată ai dreptate! repetă Uncle Prudent. Părerea mea este că, de vreme ce ne aflăm încă în poiană, acum ar fi momentul cel mai potrivit ca să fugim, chit c-o să umblăm mai târziu să-l găsim pe Robur…

— Şi să-l silim să plătească scump încălcarea libertăţii a doi cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii.

— Scump… foarte scump!

— Dar cine să fie omul ăsta?… De unde vine? Ce o fi oare – englez, german, francez…

— E un ticălos şi atâta tot, răspunse Uncle Prudent. Şi acum, la lucru!

Amândoi, cu mâinile întinse şi degetele răşchirate, începură a pipăi pereţii încăperii, căutând vreo încheietură sau vreo crăpătură. Nimic. La uşă, tot aşa. Era închisă ermetic şi nici vorbă nu putea fi să forţeze broasca. Nu aveau altă posibilitate decât să facă o gaură în perete şi s-o şteargă pe acolo. Rămânea de văzut numai dacă bowie-knifes-urile puteau să răzbată prin perete şi dacă tăişurile lor nu se vor toci ori nu se vor rupe în timpul lucrului.

— Dar ce-o fi cu foşnetul ăsta ce nu mai încetează odată? întrebă Phil Evans, arătându-se foarte mirat de sfârâitul neîntrerupt ce se auzea afară.

— Vântul, probabil, răspunse Uncle Prudent.

— Care vânt?… până la miezul nopţii, după câte ştiu, a fost o linişte desăvârşită.

— Este evident, Phil Evans. Dacă nu-i vântul, atunci ce vrei să fie?

Desfăcând cea mai ascuţită limbă a briceagului, Phil Evans încercă s-o împlânte în perete, lângă uşă. Se gândea că poate ar fi de ajuns să facă o gaură ca s-o poată deschide apoi pe dinafară, dacă era închisă doar cu un zăvor, ori dacă uitaseră cumva cheia în broască.

După câteva minute de caznă, nu reuşi să facă altă scofală decât să ştirbească toate limbile briceagului, să le rupă vârful şi să le preschimbe în pânze de ferăstraie.

— Ce, nu merge, Phil Evans?

— Nu.

— N-om fi cumva într-o cuşcă de tablă?

— Da' de unde, Uncle Prudent? Ia bate în perete, să vezi că nu scoate un sunet metalic.

— O fi atunci lemn tare?

— Nu! Nici lemn, nici tablă.

— Atunci ce să fie?

— N-aş putea să-ţi spun; în orice caz un material în care nu poate pătrunde oţelul.

Cuprins de o furie năprasnică, Uncle Prudent începu să suduie şi să lovească cu piciorul podeaua sunătoare, în timp ce bâjbâia cu mâinile prin aer, căutând să strângă de gât un nevăzut Robur.

— Linişteşte-te, Uncle Prudent, îi spuse Phil Evans, linişteşte-te! încearcă şi dumneata, dacă vrei.

Uncle Prudent încercă şi el, dar briceagul nu fu în stare să răzbeasă peretele, pe care cea mai ascuţită limbă a lui nu izbuti nici măcar să-l zgârie, de parc-ar fi fost de cristal.

Aşadar, era imposibil să-şi pună planul în aplicare, admiţând că ar fi putut face o asemenea tentativă în cazul când ar fi reuşit să deschidă uşa.

Deocamdată trebuiau să se resemneze, ceea ce nu stă deloc în firea yankeului, şi să se lase în voia întâmplării, lucru cu care, de asemenea, nu se poate împăca un spirit eminamente practic. În orice caz, nu fără bruftuluieli, cuvinte grele şi ocări aprige aruncate numitului Robur care, de bună seamă, nu s-ar fi sinchisit câtuşi de puţin de toate astea, dacă se dovedea cumva a fi în viaţa lui particulară aşa cum se arătase la Institutul Weldon.

Între timp Frycollin începuse a da unele semne din care se vedea că se simte rău. Fie că avea crampe la stomac, fie că i se puseseră cârcei în mădulare, se zbuciuma într-un hal fără hal.

Uncle Prudent socoti de cuviinţă să pună capăt odată acestei gimnastici, tăind frânghiile cu care era legat negrul. În clipa următoare se căia poate c-o făcuse. Să fi auzit atunci văicăreli, în care chinurile spaimei se îngemănau cu suferinţele pricinuite de foame. Creierul bietului Frycollin îndura aceleaşi canoane ca şi stomacul său. Era greu de spus căruia dintre aceste două organe îi era mai îndatorat pentru ceea ce simţea în acel moment.

— Frycollin! strigă Uncle Prudent.

— Maşter Uncle!… Maşter Uncle!… răspunse negrul între două orăcăieli lugubre.

— S-ar putea să fim condamnaţi a muri de foame în închisoarea asta. Dar să ştii că noi suntem hotărâţi să nu ne dăm duhul până nu vom fi isprăvit toate mijloacele de hrană în stare să ne prelungească viaţa…

— Vreţi să mă mâncaţi! tresări Frycollin.

— Aşa cum se întâmplă de obicei cu negrii în astfel de împrejurări!… Aşa că, vezi, Frycollin, taci chitic să nu ne mai aducem aminte de tine…

— Dacă nu, te facem Fry-gă-ne-le! adăugă Phil Evans.

Şi Frycollin se temu cu tot dinadinsul să nu fie cumva folosit la prelungirea acestor două vieţi mai preţioase, de bună seamă, decât a lui. Aşa că se mulţumi să se vaite în petto.

Până una, alta, însă, timpul trecea şi orice încercare de a sparge uşa sau peretele se dovedise zadarnică. Nu puteau deloc să-şi dea seama din ce erau făcuţi pereţii încăperii. Nu erau nici din metal, nici din lemn, nici din piatră. Podeaua, de asemenea, părea şi ea făcută din acelaşi material. Iar când o loveau cu piciorul, scotea un sunet aparte, pe care lui Uncle Prudent i-ar fi venit destul de greu să-l categorisească în rândul sunetelor cunoscute. Încă ceva: podeaua suna a gol, ca şi cum n-ar fi fost aşezată de-a dreptul pe pământ, în poiană. Da, chiar aşa! Şi fâşâitul acela ciudat părea că se prelinge pe sub ea. Nu aveau deci nici un motiv să se simtă liniştiţi.

— Uncle Prudent! spuse Phil Evans.

— Phil Evans? răspunse Uncle Prudent.

— Nu ţi se pare că cuşca noastră s-a deplasat?

— Nicidecum.

— Totuşi, la început, când ne-au băgat aici, am simţit desluşit o boare proaspătă de iarbă şi mirosul de răşină al copacilor din parc. Acum, degeaba adulmec aerul: am impresia că toate miresmele astea au dispărut…

— Într-adevăr.

— Cum îţi explici asta?

Oricare explicaţie-i bună, Phil Evans, în afară de ipoteza că închisoarea noastră ar fi fost mutată din loc. Îţi spun încă o dată, dacă am fi într-un vagon în mers sau pe un vas purtat de valuri, fără îndoială că ne-am da seama.

Frycollin slobozi atunci un suspin adânc, de ai fi crezut că stă să-şi dea sufletul, dacă acest suspin n-ar fi fost urmat de alte câteva.

— Aş vrea să cred că Robur ăsta o să ne ofere în curând prilejul să-l vedem la faţă, rosti Phil Evans.

— Sper şi eu, exclamă Uncle Prudent, şi atunci am să-i spun…

— Ce?

— Că s-a purtat la început ca un neobrăzat, ca să sfârşească prin a fi o puşlama!

În momentul acela, Phil Evans băgă de seamă că începeau să mijească zorii zilei. O lumină, încă slabă, se strecura prin borta îngustă ce sfredelea, sus de tot, peretele din faţa uşii. Trebuie să fi fost aproape ceasurile patru dimineaţa fiindcă, după câte ştia, cam la ora aceea, în luna iunie, la paralela unde se aflau, zarea Philadelphiei începe să albească de primele luciri ale revărsatului de ziuă.

Cu toate astea, când Uncle Prudent puse să sune ceasul său cu repetiţie – o adevărată capodoperă ieşită chiar din uzina colegului său – soneria le dădu de ştire că erau orele trei fără un sfert, deşi ceasornicul nu se oprise.

— Ce curios! se miră Phil Evans. La trei fără un sfert ar trebui să fie încă noapte afară.

— Se vede c-o fi rămas în urmă ceasul… îşi dădu cu părerea Uncle Prudent.

— Un ceas de la Walton Watch Company! protestă Phil Evans.

Orice ar fi fost, fapt era că se lumina de ziuă. Încetul cu încetul, borta din perete începu să se contureze în alb în miezul întunecimii oarbe din celulă. Totuşi dacă zorile mijeau mai curând decât s-ar fi cuvenit la paralela patruzeci, pe care se afla Philadelphia, ele nu se revărsau chiar atât de repede cum ar fi trebuit la o latitudine joasă.

Încă un lucru pe care Uncle Prudent îl observă cu acest prilej, încă un fenomen care-i dădea de gândit.

— Ce-ar fi să ne căţărăm până sus, la ochiul acela de lumină, spuse Phil Evans, să încercăm, poate om vedea unde ne aflăm?

— De ce nu? răspunse Uncle Prudent.

Apoi către Frycollin:

— Hai, Fry, scoală-te în picioare!

Negrul se ridică.

— Reazimă-te cu spatele de perete, urmă Uncle Prudent, iar dumneata, Phil Evans, fii bun şi urcă-te pe umerii băiatului ăstuia, în timp ce eu am să-l proptesc să nu cadă.

— Cu dragă inimă, răspunse Phil Evans.

O clipă mai târziu, urcat pe umerii lui Frycollin, ajunsese cu faţa în dreptul ochiului de lumină.

Ochiul acela nu era astupat cu o sticlă bombată în chip de lentilă cum sunt hublourile vapoarelor, ci cu un geam obişnuit, care, fără a fi prea gros, îl împiedica pe Phil Evans să vadă afară, scurtându-i peste măsură raza privirii.

— Sparge geamul, îl îndemnă Uncle Prudent, poate că aşa ai să vezi mai bine!

Phil Evans izbi vârtos cu plăselele briceagului său geamul care scoase un sunet argintiu.

O nouă lovitură şi mai vârtoasă. Acelaşi rezultat.

— Na! făcu Phil Evans. Geam incasabil!

Într-adevăr, geamul era, probabil, făcut din sticlă călită după procedeul inventatorului. Siemens, deoarece, oricât îl lovi, rămase la fel ca la început.

Totuşi, afară se luminase destul acum, pentru ca privirea să poată răzbate în voie, cel puţin în limitele câmpului vizual pe care-l ţărmureau marginile ferestruicii.

— Ce vezi? întrebă Uncle Prudent.

— Nimic.

— Cum? Nici un desiş?

— Nu.

— Nici măcar coama copacilor?

— Nici.

— Deci nu mai suntem în mijlocul luminişului!

— Nici în luminiş, nici în parc.

— Nu vezi barem niscaiva acoperişuri de case sau creştetul vreunui monument? stărui Uncle Prudent, a cărui dezamăgire, împerecheată cu o aprigă mânie, nu înceta să crească.

— Nici acoperişuri, nici monumente.

— Cum? Nici măcar vreo prăjină de drapel sau vreo clopotniţă de biserică, sau chiar vreun horn de fabrică?

— Nimic decât spaţiul.

În aceeaşi clipă uşa celulei se deschise şi cineva se arătă în prag.

Era Robur.

— Stimaţi balonişti, le spuse el grav, sunteţi liberi să umblaţi şi să…

— Liberi! exclamă Uncle Prudent.

— Da… dar numai în cuprinsul Albatrosului!

Uncle Prudent şi Phil Evans se grăbiră să iasă din celulă.

Şi ce le văzură ochii?

La vreo mie două sute sau trei sute de metri sub ei, întinsurile unui ţinut pe care se străduiau în van să-l identifice.