Capitolul IX.

ÎN CARE ALBATROSUL STRĂBATE APROAPE ZECE MII DE KILOMETRI PENTRU A FACE, ÎN CELE DIN URMĂ, UN SALT ULUITOR.

Uncle Prudent şi Phil Evans erau cu tot dinadinsul hotărâţi să fugă. Dacă n-ar fi avut de-a face cu opt oameni deosebit de puternici, care alcătuiau echipajul aeronavei, poate că ar fi încercat să dea lupta. Printr-o lovitură îndrăzneaţă ar fi putut ajunge cumva să pună mâna pe aparat şi să coboare, astfel, undeva, pe teritoriul Statelor Unite. Fiind însă numai ei doi, deoarece pe Frycollin nu puneau cine ştie ce temei, nici gând nu putea fi de aşa ceva. Aşadar, cum nu era chip să recurgă la forţă, ar fi fost mai nimerit să folosească viclenia, în clipa când Albatrosul ar fi coborât pe pământ. Asta căuta Phil Evans să-i bage în cap arţăgosului său coleg, temându-se mereu să nu facă vreo năzbâtie tocmai când nu trebuia, ceea ce ar fi înrăutăţit,de bună seamă, lucrurile.

În orice caz, nu era încă momentul pentru aşa ceva. Aeronava zbura cu toată viteza deasupra părţii nordice a Pacificului. A doua zi dimineaţa, adică la 16 iunie, nu se mai zărea nici urmă de ţărm. Cum însă litoralul se arcuieşte începând din dreptul insulei Vancouver şi până la grupul de insule Aleutine, al căror teritoriu a fost cedat de Rusia în 1867 Statelor Unite, Albatrosul, pe cât se părea, avea să-l întâlnească din nou în cale, la capătul de sus al curburii, dacă nu cumva, între timp, îşi va fi schimbat direcţia.

Ce lungi li se păreau nopţile celor doi confraţi! De-abia aşteptau să iasă afară din cabină. În dimineaţa aceea, când păşiră pe punte, zorile înălbiseră de câteva ore cerul, la răsărit, în zare. De altminteri, se apropia solstiţiul de vară când este cea mai lungă zi de peste an în emisfera boreală, iar la paralela şaizeci abia dacă se lasă, pentru un scurt răstimp, noaptea.

Cât despre inginerul Robur, fie că aşa-i era obiceiul, fie că o făcea anume, nu părea deloc grăbit să iasă din ruf. În ziua aceea, când se îndură în sfârşit să-l părăsească, întâlnindu-şi oaspeţii pe puntea aeronavei, la pupa, se mulţumi doar să-i salute.

Între timp, cu ochii roşii de nesomn şi privirea năucă, Frycollin, căruia îi tremurau picioarele, îşi luase inima în dinţi şi ieşise din cabină. Mergea ca un om care se temea că-i fuge pământul de sub picioare. Prima aruncătură de ochi fu hărăzită mecanismului de suspensie care funcţiona regulat, fără prea mare grabă, ceea ce nu putea decât să-l liniştească.

Pe urmă valetul se îndreptă, împleticindu-se, spre parmaclâc, apucându-se de el cu amândouă mâinle ca să-şi poată ţine mai bine echilibrul. Precum se vedea, voia să ia cunoştinţă de priveliştea pe care Albatrosul o domina de la vreo două sute de metri înălţime.

Frycollin, pesemne, îşi dăduse ghes multă vreme până să se încumete a face asemenea încercare. Trebuia curaj, nu glumă, ca să-ţi pui astfel pielea la bătaie.

La început, Frycollin stătu aplecat pe spate în faţa balustradei; apoi începu să o zgâlţâie ca să vadă dacă-i destul de solidă; după aceea îşi îndreptă trupul; pe urmă se aplecă înainte şi, în sfârşit, scoase capul afară. Nu mai e nevoie să spun că, în timp ce executa toate aceste mişcări, ţinea ochii închişi, într-un târziu, abia, îi deschise.

Ce ţipăt dădu! Şi ce repede se trase înapoi! Şi cum îşi vârî de adânc capul între umeri!

Jos de tot, în hăul ce se căsca dedesubt, zărise nesfârşitele întinsuri ale oceanului. I s-ar fi făcut părul măciucă, fără îndoială, de n-ar fi fost atât de creţ.

— Marea!… Marea!… strigă el.

Şi probabil, ar fi căzut lat pe platformă, dacă bucătarul n-ar fi întins braţele să-l ţină.

Bucătarul era francez de felul lui, ba poate chiar gascon, deşi se numea Francois Tapage. Iar dacă nu era gascon, în orice caz adulmecase probabil în copilărie boarea Garonnei. Cum se făcea însă că Francois Tapage se afla în slujba inginerului? Prin ce înlănţuire de întâmplări nimerise în rândurile echipajului de pe Albatros? Cine ştie? Tot ce pot spune este că pehlivanul vorbea engleza ca un yankeu.

— Hai! Sus, hopa! îi strigă el lui Frycollin, făcându-l să se ridice cu un ghiont zdravăn în şale.

— Maşter Tapage!… îngână sărmanul valet, aruncând priviri desperate spre elice.

— Ce e, Frycollin?

— Spune, astea nu s-au rupt niciodată?

— Nu! Dar odată şi odată tot au să se rupă.

— De ce?… De ce…?

— Pentru că totul se rupe, totul trece, totul se strică, aşa cum spune o zicală de-a noastră.

— Şi-o să cădem în mare…!

— Dacă-i vorba de căzut, mai bine-i să cazi în mare.

— Bine, dar te îneci…!

— Te îneci, dar nu te faci ciu-la-mă! răspunse Francois Tapage apăsând pe fiecare silabă.

O clipă mai apoi, Frycollin se şi strecurase ca un şarpe până în fundul cabinei lui.

Tot timpul zilei de 16 iunie, aeronava merse cu o viteză scăzută. Părea că se şterge de faţa apelor, liniştite ca niciodată şi împânzite de razele soarelui, deasupra cărora aparatul zbura la o înălţime de numai o sută de picioare.

La rândul lor, Uncle Prudent şi colegul său rămăseseră la ei în cabină, ca să nu dea ochi cu Robur care se plimba, fumând, pe afară, când de unul singur, când împreună cu contramaistrul Tom Turner. Numai jumătate din elice se aflau în funcţiune, adică tocmai cât trebuia pentru ca aparatul să se menţină în păturile inferioare ale atmosferei.

În asemenea condiţii, oamenii de pe bordul Albatrosului ar fi putut foarte bine să se dedea plăcerii pescuitului şi, în acelaşi timp, să mai varieze un pic felurile de bucate pe care le mâncau în chip obişnuit, dacă prin acele părţi în apele Pacificului s-ar fi aflat peşti. La suprafaţă nu ieşea decât, ici, colo, câte o balenă din speţa celor cu pântecele gălbui, măsurând în lungime până la douăzeci şi cinci de metri. Sunt cele mai cumplite cetacee din mările boreale. Pescarii de meserie se feresc să le atace din pricina puterii lor năprasnice.

Pescuitul lor se putea face totuşi fără nici o primejdie, vânându-le fie cu o cange obişnuită, fie cu ajutorul rachetei Flechter, fie cu lancea-proiectil, arme din care aveau un sortiment întreg pe bord.

Dar, zău, ce rost ar fi avut un asemenea măcel? Cu toate astea, probabil ca să le arate celor doi membri ai Institutului Weldon ce isprăvi putea pune la cale cu aeronava lui, Robur ţinu să vâneze una din aceste matahale. Cum auziră strigându-se „balena! balena!”, Uncle Prudent şi Phil Evans ieşiră din cabină. Te pomeneşti că s-ar fi ivit la orizont vreo balenieră… Ar fi fost gata şi unul şi celălalt să se arunce în apă, numai ca să scape din închisoarea lor zburătoare, gândindu-se că poate vor avea norocul să fie pescuiţi de vreun vas.

Echipajul Albatrosului se şi aliniase pe platformă, aşteptând.

— O facem şi pe asta, maşter Robur? întrebă contramaistrul Turner.

— Da, Tom, răspunse inginerul.

Într-unui din rufuri, în care erau instalate maşinile, mecanicul şi cele două ajutoare se aflau la posturile lor, gata să execute comenzile ce aveau să li se transmită prin gesturi. Albatrosul începu să coboare fără zăbavă şi se opri când ajunse la vreo cincizeci de picioare deasupra mării.

Nu se zărea nici un vas în largul mării – după cum putură să-şi dea seama cei doi colegi – nici un petic de pământ spre care s-o pornească înot, admiţând că Robur nu şi-ar fi dat osteneala să pună iarăşi mâna pe ei.

Câteva coloane de aburi şi de apă, slobozite prin răsuflători, dădură în curând de ştire că în preajmă se aflau nişte balene care ieşiseră la suprafaţă să respire.

Tom Turner, împreună cu un camarad de-al său pe care-l avea ca ajutor, se aşeză în faţă, având la îndemână una din acele lănci-proiectile, de fabricaţie californiană, ce sunt lansate cu o archebuză. Era un fel de cilindru având la capăt un proiectil tot aşa, de formă cilindrică, prevăzut cu o vergea cu nişte ţepi în vârf.

Urcat pe banca de cart de la prova, Robur comanda prin semne – cu mâna dreaptă mecanicilor, iar cu stânga timonierului – manevrele pe care trebuiau să le execute. În felul ăsta era stăpân pe aeronavă în orice direcţie, orizontală ca şi verticală. Nimeni nu şi-ar putea închipui, cred, cât de prompt, de precis reacţiona aparatul, dând urmare tuturor comenzilor Iui. Ai fi zis că era un organism viu al cărui suflet părea să fie inginerul Robur.

— Balena!… Balena! strigă din nou Tom Turner.

Într-adevăr, la o distanţă de patru ancabluri de Albatros, se vedea ieşind din apă spinarea unui cetaceu.

Albatrosul porni întins într-acolo şi, când nu mai rămăseseră decât vreo şaizeci de picioare până la el, se opri.

Tom Turner pusese la umăr archebuza ce se sprijinea într-o crăcană înţepenită în parmaclâc. Slobozi o împuşcătură şi proiectilul, târând după el o frânghie lungă, legată la capăt de platformă, nimeri drept la ţintă, lovind balena… Şi, cum era încărcat cu o substanţă fulminantă, făcu explozie pe loc, sărind în ţăndări şi azvârlind în aceeaşi clipă un fel de cange mai mică, cu două braţe, care se împlântă în carnea animalului.

— Atenţiune! răcni Turner.

Deşi în toane rele, Uncle Prudent şi Phil Evans se simţiră atraşi de acest spectacol.

Balena, grav rănită, izbi cu coada atât de vârtos apa, încât o făcu să ţâşnească până sus, la prova aeronavei. Pe urmă animalul se cufundă la o mare adâncime, în timp ce de pe bord lăsau să se depene colacul de frânghie muiat în prealabil într-un hârdău cu apă ca să nu ia foc prin frecare. Ieşind mai apoi la suprafaţă, balena o porni cu toată viteza spre nord.

Vă închipuiţi cu ce iuţeală fu remorcat Albatrosul! De altminteri, elicele propulsoare şi încetaseră să se mai învârtească. Totul fusese lăsat pe seama balenei; singura grijă era să păstreze aceeaşi direcţie ca şi ea. Tom Turner stătea gata să taie frânghia, dacă animalul s-ar fi afundat cumva din nou în apă, în care caz sistemul acesta de remorcaj ar fi devenit mult prea primejdios.

Timp de o jumătate de oră, Albatrosul fu purtat aşa la remorcă, pe o distanţă de aproape şase mile; se simţea însă că puterile cetaceului începeau să slăbească.

Atunci, la un gest al lui Robur, ajutoarele mecanicului băgară motorul în marşarier şi propulsoarele începură să opună o anumită rezistenţă balenei care, încet, încet se apropie de bord.

Nu trecu mult şi aeronava plutea în văzduh la douăzeci şi cinci de picioare deasupra ei. Coada animalului se zbuciuma încă, bătând apa cu o vehemenţă nemaipomenită. Şi de câte ori se întorcea cu pântecele în sus, stârnea vâltori uriaşe.

Deodată balena se ridică în sus – ca să zicem aşa – şi, azvârlindu-se cu capul în apă, se cufundă atât de repede, încât Tom Turner abia apucă să-i lase slobod odgonul.

Aeronava fu smucită în jos, fără veste, până la suprafaţa mării, în locul unde se afundase animalul se formase un vârtej. Un puhoi de apă se prăvăli peste bord.

Noroc că în aceeaşi clipă Tom Turner reteză frânghia cu securea şi acum, că i se desprinsese remorca, Albatrosul, sub acţiunea elicelor de suspensie, se urcă din nou la două sute de metri altitudine.

Cât priveşte pe Robur, acesta manevrase aparatul fără să-şi piardă o clipă sângele rece.

Câteva minute mai târziu, balena ieşea iar la suprafaţă – de astă dată răpusă definitiv. Păsări de mare începură să se adune din toate părţile spre a tăbărî asupra cadavrului, făcând o asemenea larmă că ar fi împuiat urechile întregului Congres.

Neavând ce face cu stârvul, Albatrosul o porni mai departe spre vest.

A doua zi, 17 iunie, la orele şase dimineaţa, pământul se profilă în zare. Era peninsula Alaska şi lungul şirag de stânci al insulelor Aleutine.

Albatrosul făcu un salt peste această stavilă în jurul căreia mişună focile vânate de localnici pentru blănurile lor, în folosul Companiei Ruso-Americane. Straşnică afacere să prinzi aceste amfibii lungi de şase sau şapte picioare, cu blana ruginie şi cântărind de la trei până la cinci sute de livre! Le vedeai stând aliniate în front ca ostaşii, în şiruri nesfârşite, putând fi numărate cu miile.

Dacă focile mici nu se clintiră în momentul când Albatrosul trecu pe deasupra lor, nu tot acelaşi lucru s-ar putea spune despre cufundării, bodârlanii şi pinguinii ale căror ţipete sparte împânziră văzduhul şi care într-o clipă se mistuiră sub apă, ca şi cum i-ar fi ameninţat cine ştie ce cumplită jivină din înalt.

Cele două mii de kilometri pe deasupra mării Bering, începând de la primele insule Aleutine şi până la extremitatea peninsulei Kamceatka, îi străbătură ca o nimica toată în douăzeci şi patru de ore, adică în ziua aceea şi-n noaptea următoare. Împrejurările în care se aflau Uncle Prudent şi Phil Evans nu le erau încă prielnice pentru a-şi aduce la îndeplinire planul lor de evadare. Nici pe coastele pustii ale Asiei extrem-orientale, nici pe malurile scăldate de marea Ohotsk n-ar fi putut pune la cale o fugă cu oarecare sorţi de izbândă. Precum se vedea, Albatrosul se îndrepta spre ţărmurile Japoniei sau ale Chinei. Acolo, deşi poate că nu era prudent să se bizuie pe discreţia chinezilor sau a japonezilor, cei doi colegi aveau de gând să spele putina, în cazul când aeronava poposea într-un punct oarecare de pe teritoriul acestor ţări.

Vorba era însă dacă avea să facă vreun popas ori nu? Fiindcă Albatrosul nu era nici pasăre, să obosească după un zbor prea lung, nici balon, să fie silit să coboare, împuţinându-i-se gazul. Avea provizii berechet pentru câteva săptămâni încă, iar organismul său nu cunoştea nici slăbiciunea, nici oboseala.

Un salt peste peninsula Kamceatka, unde abia apucară să zărească aşezarea Petropavlovskului şi vulcanul Kliucev, în ziua de 18 iunie, pe urmă încă un salt pe deasupra mării Ohotsk cam în dreptul insulelor Kurile, care formează un fel de baraj întrerupt de sute de mici canale. În ziua de 19, dimineaţa, Albatrosul ajunse deasupra strâmtorii La Perouse, sugrumată între extremitatea nordică a Japoniei şi insula Sahalin, din vecinătatea unei mări ce seamănă, în proporţii reduse, cu Marea Mânecii şi în care se varsă marele fluviu siberian Amur.

Tocmai atunci se ridică o negură groasă din care aeronava trebui să iasă înălţându-se mai sus. Nu însă pentru că ar fi avut nevoie să fie deasupra ceţurilor pentru a se putea călăuzi. La altitudinea la care se afla nu avea cum să întâlnească vreun obstacol în cale, nici monumente prea înalte de care să se ciocnească în zbor, ori piscuri de care s-ar fi putut să se izbească, sfărâmându-se. Ţinuturile astea erau prea puţin accidentate. În schimb pâclele erau cât se poate de supărătoare şi umezeala lor ar fi pătruns peste tot pe bord.

Nu le mai rămânea decât să se înalţe deasupra acestui strat de negură, gros de trei sute până la patru sute de metri. Aşadar, elicele fură puse mai activ în mişcare şi, ieşind din ceaţă, Albatrosul regăsi seninul cerului însorit.

În asemenea condiţii, Uncle Prudent şi Phil Evans ar fi întâmpinat oarecare greutăţi dacă ar fi încercat să-şi realizeze planul lor de evadare, presupunând că ar fi putut părăsi aeronava.

În ziua aceea, trecând pe lângă ei, Robur se opri câteva clipe şi, vorbind parcă într-o doară, le spuse:

— Domnilor, un vas cu pânze sau cu motor cu aburi, învăluit în negura din care nu are cum să iasă, se găseşte întotdeauna la mare strâmtoare. Nu-şi mai poate continua drumul decât slujindu-se de sirenă sau de goarnă. E nevoit să-şi încetinească mersul şi, oricâte măsuri de precauţie ar lua, în orice clipă îl paşte primejdia unei ciocniri. Albatrosul, în schimb, nici că se sinchiseşte de aşa ceva. Ce-i pasă lui de neguri, când poate oricând să scape de ele? Cât poţi cuprinde cu ochiul, văzduhul îi aparţine, din zare în zare!

Spunând aceasta, Robur îşi văzu mai departe, liniştit, de plimbarea lui fără a mai aştepta un răspuns pe care, de altfel, nici nu-l ceruse, şi colăceii de fum ce ieşeau din pipa sa se topiră în azur.

— Uncle Prudent, spuse Phil Evans, după cum se pare, năzdrăvanul ăsta de Albatros nu se teme de nimic pe lume!

— Vom trăi şi vom vedea! răspunse preşedintele Institutului Weldon.

Ceaţa stărui trei zile în şir, adică 19, 20 şi 21 iunie, cu o regretabilă încăpăţânare. Fuseseră nevoiţi, de aceea, sa se ridice şi mai sus, ca să nu se izbească de creasta muntelui japonez Fusi-Yama. Perdeaua de pâclă se destrămă însă în cele din urmă, lăsând să iasă la iveală un oraş imens cu palate, vile, case, parcuri, grădini. Fără să-l fi văzut chiar, Robur l-ar fi recunoscut numai după hămăitul sutelor şi miilor de câini, după ţipetele păsărilor de pradă şi duhoarea de stârv pe care leşurile osândiţilor la moarte o împrăştia în văzduh.

Cei doi colegi se aflau pe platformă, în momentul în care inginerul îşi întipărea în minte acest punct de reper, pentru cazul când ar fi trebuit să-şi urmeze drumul prin neguri.

— Domnilor, rosti el, nu văd de ce v-aş tăinui faptul că oraşul acesta este Yedo, capitala Japoniei.

Uncle Prudent nu răspunse. De câte ori se afla de faţă inginerul, simţea că i se taie suflarea, ca şi cum plămânii lui ar fi dus lipsă de aer.

— Priveliştea acestui oraş, continuă Robur, e într-adevăr foarte ciudată.

— Oricât ar fi de ciudată… îi întoarse vorba Phil Evans.

— Nu se compară cu Pekin? îl completă inginerul. Şi eu cred la fel şi peste puţin veţi avea prilejul să vă încredinţaţi cu ochii dumneavoastră.

— Nici că putea fi cineva mai binevoitor.

Albatrosul, care se îndreptă spre sud-est, îşi schimbă în momentul acela direcţia cu patru carturi, căutându-şi spre est o nouă rută.

Peste noapte, ceaţa se risipi. Erau semne că taifunul era gata să se dezlănţuie, judecând după scăderea rapidă a barometrului, după aburii ce se împrăştiaseră şi după norii groşi şi de formă elipsoidală ce încremeniseră pe cerul ca de aramă; în partea opusă, dâre lungi de carmin, în zare, trase cu condeiul parcă pe o pânză sură ca ardezia, apoi o porţiune largă, senină de tot, la nord; în sfârşit, marea lină, netedă, a cărei faţă însă, la apusul soarelui, căpăta o culoare stacojie închisă.

Spre marele lor noroc, taifunul se dezlănţui mai la sud, neavând alte consecinţe decât aceea de a risipi pâclele ce se îngrămădiseră de aproape trei zile.

Într-un ceas făcură două sute de kilometri, zburând peste strâmtoarea Coreei, apoi peste extremitatea peninsulei. În timp ce taifunul bântuia coasta de sud-est a Chinei, Albatrosul se legăna deasupra Mării Galbene, iar în zilele de 22 şi 23, deasupra golfului Pe-Tchi-Li; la 24 o lua în sus pe valea fluviului Pei-Ho, ca în sfârşit să plutească deasupra capitalei Celestului Imperiu.

Aplecaţi peste balustrada platformei, cei doi colegi putură să vadă foarte desluşit, aşa cum le spusese inginerul, uriaşa cetate cu zidul ce-o desparte în doua – oraşul manciurian şi oraşul chinez – cele douăsprezece mahalale ce o înconjoară, bulevardele largi ce se îndreaptă toate spre centru, templele cu acoperişuri galbene şi verzi scăldate în lumina răsăritului de soare, parcurile ce împresoară palatele mandarinilor; apoi în mijlocul oraşului manciurian, cele şase sute şaizeci şi opt de hectare7 ale oraşului galben, cu pagodele lui, cu grădinile împărăteşti, cu lacurile-i artificiale, cu muntele-i de cărbune ce domină întreaga aşezare; în sfârşit, în mijlocul oraşului galben, ca la un joc de cuburi, un cub vârât într-altul, oraşul roşu, adică palatul imperial cu toate acele uluitoare plăsmuiri ale arhitecturii lui. În timp ce zburau aşa, aerul, dedesubt, era împânzit de o armonioasă şi ciudată îmbinare de zvonuri. Ai fi spus, un concert de harpe eoliene, în văzduh pluteau sute de zmeie de toate formele, din frunze de palmier sau de pandanus, prevăzute în partea de sus cu un fel de arc dintr-un lemn uşor cu capetele împreunate printr-o limbă subţire de bambus. În bătaia vântului toate aceste drâmbe cu sunete diferite, ca notele unei armonice, scoteau nişte suspine cum nu se poate mai melancolice. Se părea că aici respirai un fel de oxigen muzical.

Robur avu ideea năstruşnică de a se apropia de orchestra aceea din văzduh şi Albatrosul coborî agale să se scalde în undele sonore pe care le emiteau zmeiele împânzind atmosfera.

În clipa următoare, însă, în sânul populaţiei fără număr a oraşului se stârni o vâlvă nemaipomenită. Sunete de tam-tam şi de alte felurite instrumente chinezeşti zgomotoase, mii şi mii de detunături de puşti, sute de bubuituri de mortiere, totul fu pus în mişcare ca să alunge aeronava. Dacă astronomii chinezi putură să-şi dea seama în ziua aceea că maşinăria ce plutea în văzduh era fenomenul a cărui apariţie stârnise atâtea discuţii, milioanele de locuitori ai Celestului Imperiu, de la modestul făuritor de versuri până la cei mai ursuzi mandarini, îl luară drept o arătare apocaliptică, ce se ivise pe cerul lui Buddha.

Nimeni nu se sinchisi însă de aceste demonstraţii pe bordul Albatrosului, de care nu era chip să se apropie cineva. În schimb, sforile ce ţineau zmeiele priponite de ţăruşii împlântaţi în grădinile împărăteşti fură secerate sau smulse năprasnic. Cât despre jucăriile uşoare ce pluteau în văzduh, unele începură a cobori cu repeziciune, înteţindu-şi armonioasele suspine, altele se prăvăliră ca nişte păsări cărora nişte plumbi le-ar fi frânt aripile şi al căror cântec se sfârşeşte odată cu ultima suflare. Un vacarm cumplit cu sunete de fanfară, stârnit de trompeta lui Tom Turner, năpădi deodată capitala, acoperind ultimele note ale concertului aerian. Cu toate astea detunăturile terestre nu încetară. Şi cum în aceeaşi clipă o bombă explodă la câteva zeci de picioare distanţă de platforma Albatrosului, aeronava se urcă din nou în înaltul cerului, în zonele inaccesibile.

Ce alte întâmplări se mai petrecură în zilele următoare? Nimic, nici un incident de pe urma căruia prizonierii să poată trage vreun folos, încotro zbura aeronava? Mereu în aceeaşi direcţie, adică spre sud-vest, ceea ce mărturisea intenţia de a lua drumul Hindustanului. Lucrul acesta se vedea şi după faptul că ţinuturile peste care treceau, fiind brăzdate de înălţimi tot mai mari, sileau Albatrosul să-şi potrivească zborul după relieful lor. La vreo zece ore după ce părăsiseră Pekinul, Uncle Prudent şi Phil Evans avură prilejul să zărească o parte din Marele Zid, la marginea provinciei Şensi. Pe urmă, ocolind Munţii Kunlun, zburară peste valea Weng Ho şi ajunseră deasupra Tibetului.

Tibetul – podişuri înalte lipsite de vegetaţie, ici şi colo creste înzăpezite, prăpăstii secătuite de apă, puhoaie alimentate de gheţari, adâncituri îmbrăcate în scânteietoare straturi de sare, lacuri împresurate de verdeaţa pădurilor.

Barometrul scăzuse la 450 de milimetri, ceea ce însemna că se aflau la o altitudine de peste patru mii de metri deasupra nivelului mării. La înălţimea asta, temperatura, deşi erau în toiul căldurilor de peste an din emisfera boreală, nu se ridica niciodată peste zero grade. Frigul împreună cu viteza Albatrosului îi punea pe călători într-o situaţie destul de neplăcută. Aşa că îndată ce căpătară nişte pleduri călduroase, cei doi colegi se grăbiră să se retragă la ei, în ruf.

Fireşte că, pentru a menţine aeronava într-o atmosferă rarefiată, trebuise să se sporească la maximum viteza cu care se învârteau elicele de suspensie. Acestea însă mergeau strună, toate ca una singură – şi pluteau, parcă, legănaţi de un freamăt de aripi.

În ziua aceea, Gartok, oraş din partea occidentală a Tibetului, capitala ţinutului Guari-Khorsum, avu prilejul să vadă trecând Albatrosul, care, de acolo, de jos, nu părea să fie mai mare ca un porumbel călător.

La 27 iunie, Uncle Prudent şi Phil Evans zăriră un stăvilar colosal, deasupra căruia se înălţau câteva piscuri semeţe troienite de omături, ce le închideau zarea.

Proptiţi amândoi în ruf, la prova, ca să poată înfrunta viteza zborului, priveau uriaşii aceia de piatră ce păreau că vor să iasă în calea aeronavei.

— Trebuie să fie munţii Himalaya, spuse Phil Evans. Probabil că Robur o să cârmească, luând-o pe la poalele lor, fără a mai încerca să treacă dincolo, în India.

— Cu atât mai rău! răspunse Uncle Prudent. E atât de întinsă ţara asta, încât cine ştie dacă n-ar fi putut să…

— Dacă nu cumva o avea de gând să ocolească lanţul prin Birmania, pe la est, sau prin Nepal, pe la vest.

— În orice caz, în vecii vecilor n-ar fi în stare să răzbată prin el!

— Nu mai spune! se auzi în momentul acela un glas.

A doua zi, 28 iunie, Albatrosul se afla în faţa masivului gigantic, deasupra ţinutului Dzang. De partea cealaltă a Munţilor Himalaya se întindea Nepalul.

De fapt sunt trei lanţuri de munţi ce-ţi curmă pe rând drumul spre India, când vii dinspre nord. Cele două de la miazănoapte, printre care Albatrosul se strecurase ca o corabie printre două matahale de stânci, sunt primele trepte ale barierei ce taie în curmeziş Asia Centrală. Mai întâi, Kunlun, pe urmă Karakorum, care mărginesc valea longitudinală paralelă cu Himalaya, adică paralelă cu lanţul crestelor, ce separă bazinul fluviului Indus, Ia vest, de al fluviului Brahmaputra, la est.

Ce minunat sistem orografic! „Peste două sute de vârfuri a căror altitudine fusese măsurată, dintre care şaptesprezece depăşind înălţimea de douăzeci şi cinci de mii de picioare! În faţa Albatrosului se ridica Muntele Everest, de opt mii opt sute patruzeci de metri. La dreapta, culmea Dwalaghiri, de opt mii două sute de metri. La stânga vârful Kinciandjinga de opt mii cinci sute nouăzeci şi doi de metri, ce rămăsese pe al doilea plan de când cu ultimele măsurători ale Everestului.

Robur nu năzuia, desigur, să atingă culmile acestor înălţimi, în schimb cunoştea, fără doar şi poate, diferitele pasuri din Munţii Himalaya şi, printre altele, şi pasul Ibi-Gamin pe unde trecuseră, în 1856, fraţii Schlagintweit, la o altitudine de şase mii opt sute de metri,şi, luându-şi inima în dinţi, o apucă într-acolo.

Trăiră astfel câteva ceasuri pline de emoţii, ba chiar foarte grele. Cu toate astea, dacă rarefacţia aerului nu atinse un asemenea grad încât să fie siliţi a folosi nişte aparate speciale pentru a primeni oxigenul în cabine, era în schimb un ger cumplit.

Robur, care şedea la postul lui la prova, cu figura-i virilă acoperită de o glugă, dădea comenzile, dirijând manevrele. Tom Turner ţinea în mână cârma. Mecanicul era tot timpul cu ochii la pilele ale căror acizi, din fericire, nu aveau de ce să se teamă de îngheţ. Elicele puse în mişcare cu maximum de viteză scoteau un sunet din ce în ce mai ascuţit, extrem de puternic în pofida densităţii atât de scăzute a aerului. Barometrul coborâse la 290 de milimetri, ceea ce însemna că se aflau la o altitudine de şapte mii de metri.

Măreaţă era aşezarea acestui vălmăşag de creste! Pretutindeni numai vârfuri ninse. Nici un ochi de apă nicăieri, numai gheţari ce coborau până la zece mii de picioare, socotind de la poalele munţilor în sus. Nici un fir de iarbă, nimic decât fanerogame răzleţe la graniţa vieţii vegetale. Nici pomeneală de falnicii pini şi cedri ce alcătuiesc neasemuitele păduri de jos, de pe coastele Himalayei. Nici pomeneală de uriaşele ferigi sau de acele plante parazite nemăsurat de lungi ce înlănţuie trunchi de trunchi la umbra pădurilor din junglă. Nici picior de animal, cal sălbatic, iac sau bou tibetan. când şi când doar vreo gazelă rătăcită prin aceste coclauri. Nici o zburătoare, în afară de câteva perechi de ciori în stare să trăiască în păturile cele mai de sus ale atmosferei, unde nu se mai poate respira. Răzbătând în partea cealaltă a trecătoarei, Albatrosul începu a coborî. La ieşirea din defileu, dincolo de zona pădurilor, se întindea cât vedeai cu ochii şesul neţărmurit. Robur se apropie atunci de oaspeţii săi şi-i înştiinţă cu amabilitate:

— India, domnilor!