Capitolul X.

ÎN CARE VOM VEDEA CUM ŞI DE CE A AJUNS VALETUL FRYCOLLIN SĂ FIE COBORÂT CU HÂRZOBUL.

Inginerul nu avea nicidecum intenţia să colinde cu maşina lui zburătoare pe deasupra minunatelor ţinuturi ale Hindustanului. Pe cât se părea, nu urmărise altceva decât să arate ce extraordinar aparat de locomoţie avea şi să-i convingă de acest lucru şi pe cei care nu voiau să se lase convinşi. Înseamnă, deci, că Albatrosul era desăvârşit în toate privinţele, deşi nimic nu poate fi desăvârşit pe lume? Vom vedea mai încolo.

În orice caz, dacă în sinea lor Uncle Prudent şi colegul său nu puteau decât să admire forţa unui asemenea aparat de navigaţie aeriană, pe chipul lor nu lăsau să se vadă nimic. Nu aşteptau decât un prilej potrivit ca să fugă. Nici măcar nu catadicseau să se minuneze în faţa priveliştii fără pereche ce li se dezvăluia în timp ce Albatrosul zbura de-a lungul pitoreştilor hotare ale ţinutului Pendjab.

E drept că la poalele Himalayei se ţineau lanţ smârcurile, dând naştere la emanaţii dăunătoare sănătăţii; în această regiune numită Terai frigurile bântuiau sub formă endemică. Aceasta însă nu putea să stingherească nicidecum mersul Albatrosului, nici să primejduiască sănătatea echipajului. Aparatul se îndrepta fără prea mare grabă spre unghiul pe care îl făcea teritoriul Hindustanului în punctul de întâlnire al graniţelor Turkestanului cu cele ale Chinei. În ziua de 29 iunie, dis-de-dimineaţă, în faţa lui se deschidea minunat de frumoasa vale a Kashmirului.

Da, era într-adevăr minunată această padină ce se desfăcea între lanţul cel mare şi cel mic al munţilor Himalaya! Brăzdată de sute de contraforturi ale uriaşilor de piatră, contraforturi ce se pierdeau cu încetul în bazinul râului Hidasp, valea era udată de încolăciturile capricioase ale acestei ape care avusese parte să vadă încrâncenându-se armatele lui Porus şi ale lui Alexandru, adică India şi Grecia măsurându-şi puterile în Asia Centrală. Iar dacă cele două cetăţi întemeiate de Macedonean în amintirea biruinţei sale dispăruse de pe faţa pământului de nu li se mai dăduse de urmă, Hidaspul curgea şi acum prin aceleaşi locuri.

În dimineaţa aceea, Albatrosul trecu în zbor pe deasupra oraşului Srinagar, cunoscut mai ales sub numele de Kashmir. Uncle Prudent şi însoţitorul său văzură o încântătoare aşezare tolănită pe amândouă malurile apei, cu poduri de lemn drepte ca nişte fire întinse, cu case de bârne împodobite cu baloane dantelate, cu ţărmuri umbrite de plopi semeţi, cu acoperişuri năpădite de iarbă ce semănau, privite de sus, cu nişte muşuroaie de cârtiţe, cu nenumărate canale, pe care bărcile se vedeau ca nişte coji de nucă, iar luntraşii mici ca furnicile, cu palate şi temple, şi chioşcuri, şi moschei şi bungalowuri la marginea oraşului – toate oglindindu-se în apă, încât păreau de două ori mai multe; pe urmă străvechea cetăţuie Hari-Parvata durată pe creştetul unei măguri, ca fortul cel mai de seamă al Parisului pe înălţimea ce poartă numele de Mont Valerien.

— Aş zice că-i Veneţia, rosti Phil Evans, dacă am fi în Europa.

— Ei, dacă am fi în Europa, îi răspunse Uncle Prudent, am şti noi – nu-i aşa? – să găsim drumul spre America!

Albatrosul nu zăbovi deasupra lacului pe care îl străbate râul şi o porni mai departe în zbor peste valea râului Hidasp.

Apoi, coborând la o distanţă de vreo zece metri de undele lui, se opri locului timp de o jumătate de oră, nu mai mult. Atunci, azvârlind peste bord un tub de cauciuc, Tom Turner cu oamenii săi se îngriji să facă o nouă provizie de apă, pe care o pompară din râu cu ajutorul unui aparat pus în mişcare de curentul electric produs de acumulatori.

În timp ce se îndeplinea această operaţie, Phil Evans şi Uncle Prudent schimbară o privire. Acelaşi gând le fulgerase amândurora prin minte. Se aflau la numai câţiva metri deasupra râului, destul de aproape de mal. Amândoi erau buni înotători. O săritură în apă ar fi fost de ajuns ca să-şi recapete libertatea şi, după ce se vor fi cufundat în valuri, ce mai putea să facă Robur ca să-i înhaţe din urmă? Pentru ca elicele propulsoare să se poată mişca în voie nu trebuia oare ca aparatul să păstreze o distanţă de cel puţin doi metri de suprafaţa apei?

Într-o clipă li se perindară prin minte toţi sorţii de izbândă. Într-o clipă cumpăniră toate posibilităţile. Şi tocmai se pregăteau să sară peste parmaclâc, când deodată câteva perechi de mâini îi înşfăcară de umeri.

Fuseseră cu ochii pe ei. Acum nu mai era chip s-o şteargă.

De astă dată nu se mai lăsară chiar aşa, cu una, cu două. Încercară să-i îmbrâncească pe cei care-i ţineau să nu scape. Numai că oamenii de pe Albatros erau nişte vlăjgani, nu glumă!

— Domnilor, se mulţumi să spună inginerul, când cineva are plăcerea de a călători împreună cu Robur Cuceritorul, cum prea bine l-aţi poreclit, şi încă pe bordul unui aparat atât de minunat ca Albatrosul, nu se gândeşte s-o şteargă aşa… englezeşte! Aş spune chiar că nici măcar nu se mai gândeşte să plece!

Phil Evans îl trase cu de-a sila pe colegul său, care părea gata să facă cine ştie ce năzbâtie, şi intrară în ruf, hotărâţi să-şi ia tălpăşiţa, fie ce-o fi, încotro îi vor duce ochii.

Albatrosul îşi continuă drumul în aceeaşi direcţie, adică spre vest. În ziua aceea zbură cu o viteză mijlocie peste teritoriul Kabulistanului, a cărui capitală se întrezări câteva clipe, pe urmă trecu frontiera regatului în dreptul cetăţii Herat, la o mie o sută de kilometri depărtare de Kashmir.

Ţinutul se mistui curând sub un adevărat uragan de nisip, aşa cum se dezlănţuiau prea deseori prin partea locului. Vântul acesta, numit tebbad, purta cu sine, odată cu sarcina imponderabilă a pulberii stârnite în cale, germenii frigurilor. Şi câte caravane nu se prăpădiseră în mijlocul vârtejurilor de colb!

Cât despre Albatros, ca să scape din colbăria ce ar fi putut dăuna gingaşelor lui angrenaje, se ridică la o înălţime de două mii de metri, căutând o zonă mai sănătoasă.

Şi astfel pieri din vedere frontiera Persiei şi nesfârşitele-i câmpii ce rămaseră învăluite în pâcle. Aparatul mergea cu o viteză destul de moderată, deşi nu avea a se teme de nici un obstacol ce i-ar fi putut ieşi în cale. Într-adevăr, dacă pe hartă se văd câteva lanţuri de munţi, cotele indică doar înălţimi mijlocii. În preajma capitalei însă era mai cuminte să ocolească piscul Damavend al cărui creştet înzăpezit atingea o înălţime de aproape şase mii şase sute de metri, pe urmă Elbrusul la poalele căruia era aşezat Teheranul.

La 2 iulie, cum se crăpă de ziuă, se pomeniră în faţă cu piscul Damavend ce se ridica deasupra simunului.

Albatrosul îşi croi drumul în aşa fel, încât să treacă pe deasupra oraşului, pe care vântul îl învăluise într-un nor de praf fin.

Cu toate astea, pe la orele zece dimineaţa, se zăriră şanţurile largi ce înconjoară întăriturile, iar la mijloc, palatul şahului cu zidurile-i îmbrăcate în plăci de faianţă şi cu bazinele lui ce păreau săpate în nişte uriaşe peruzele de un albastru strălucitor.

Priveliştea pieri ca o nălucă. De aci încolo, Albatrosul, schimbând direcţia, o porni aproape de-a dreptul spre nord. Câteva ore mai târziu se afla deasupra unui orăşel durat în colţul pe care îl face la miazănoapte graniţa persană, pe malul unei ape întinse, ale cărei margini nu se zăreau nici spre nord, nici spre apus.

Oraşul acesta era cea mai înaintată spre sud dintre aşezările ruse. Iar întinderea aceea de apă era Marea Caspică.

Nici urmă de colburi învârtejite, aici. Priveliştea înfăţişă o grupare de case europeneşti, orânduite de-a lungul unui promontoriu, din mijlocul cărora se înălţa o clopotniţă.

Albatrosul începu să coboare spre apa mării a cărei suprafaţă se află la trei sute de picioare sub nivelul oceanului. Spre seară aeronava zbura de-a lungul coastei ce se desfăşoară în sus spre golful Balkan, iar a doua zi, 3 iulie, plutea la o sută de metri deasupra Caspicei.

Pământul nu se mai zărea deloc nici spre Asia, nici spre Europa. Câteva pânze umflate de vânt pe faţa mării. Erau nişte corăbii indigene, uşor de recunoscut după forma lor, unele aşa-numite keebey cu două catarge, caicuri cu câte un catarg folosite odinioară de piraţi, teimiluri, bărci obişnuite de transport sau de pescuit. Pe alocuri se ridicau până la Albatros suluri de fum slobozite de coşurile unor steamere din Astrulad, pe care Rusia le ţinea pentru paza apelor turcmene.

În dimineaţa aceea, stând de vorbă cu bucătarul Francois Tapage, la o întrebare pusă de acesta, contramaistrul Tom Turner îi răspunsese următoarele:

— Da, vom rămâne cam patruzeci şi opt de ore, aproximativ, deasupra Caspicei.

— Ce bine, se bucurase bucătarul, să putem – nu-i aşa? – să pescuim…!

— Întocmai!

Ca să facă în patruzeci şi opt de ore un drum de şase sute douăzeci şi cinci de mile – cât măsura, adică, în lungime, marea aceasta lată de două sute de mile – însemna că Albatrosul avea să meargă cu o viteză destul de redusă, ba chiar nulă în timpul pescuitului.

Se vede, însă, că vorbele lui Tom Turner fuseseră auzite de Phil Evans care se afla în clipa aceea la prova. Frycollin se încăpăţâna, tocmai, să-i împuie urechile cu tânguirile lui fără sfârşit, rugându-l să stăruie pe lângă stăpânul său „să-l lase jos, pe pământ”.

Fără a răspunde nicicum la această cerere năstruşnică, Phil Evans se înapoie la Uncle Prudent. Şi luând toate măsurile de precauţie cuvenite ca să nu-i audă cineva, îi împărtăşi cele câteva fraze pe care le schimbaseră între ei Tom Turner şi bucătarul.

— Phil Evans, răspunse Uncle Prudent, cred că niciunul dintre noi nu-şi face vreo iluzie asupra intenţiilor pe care nemernicul ăsta le are în privinţa noastră?

— Nici o iluzie, într-adevăr, răspunse Phil Evans. N-o să ne lase liberi decât atunci când i-o căşuna lui, dacă ne-o lăsa liberi vreodată!

— În cazul ăsta, trebuie să facem pe dracul în patru ca să scăpăm de Albatrosul ăsta!

— Straşnic aparat, ce să spun!

— O fi, exclamă Uncle Prudent, dar e al unei puşlamale care ne ţine aici ferecaţi, călcând orice drepturi în picioare. Gândeşte-te că aparatul ăsta e pentru noi şi pentru ai noştri o primejdie de fiece clipă. Dacă, aşadar, nu reuşim să-l distrugem…

— Mai întâi să ne luăm tălpăşiţa!… răspunse Phil Evans. Pe urmă om vedea ce-o mai fi!

— Bine, încuviinţă Uncle Prudent, să folosim, deci, orice prilej ce ne-o ieşi în cale. Precum se vede, Albatrosul o să traverseze Marea Caspică, pentru ca după aceea să-şi ia zborul mai departe spre Europa, îndreptându-se fie spre nord, deasupra Rusiei, fie spre vest, deasupra ţărilor meridionale. Ei, şi atunci, oriunde ar fi să punem piciorul pe pământ, până la ţărmul Atlanticului, fii sigur că vom găsi un mijloc de salvare. Aşa că trebuie să fim gata oricând.

— Dar, întrebă Phil Evans, cum fugim?

— Ascultă aici, răspunse Uncle Prudent. câteodată noaptea se întâmplă ca Albatrosul să plutească la o distanţă de câteva sute de picioare numai de pământ. Ei bine, există pe bord nişte cabluri care au cam aceeaşi lungime şi, cu un pic de curaj, am putea – nu-i aşa? – să ne dăm drumul în jos…

— Sigur, răspunse Phil Evans, la o adică, n-aş pregeta…

— Nici eu, adăugă Uncle Prudent. Trebuie să-ţi mai spun că, noaptea, în afară de timonierul care stă la pupa, nu mai rămâne nimeni de veghe. Şi s-a nimerit ca unul din cablurile astea să se afle tocmai la prova, aşa că n-ar fi imposibil să-l desfacem pe tăcute fără să prindă nimeni de veste…

— Bun, spuse Phil Evans. Mă bucur, Uncle Prudent, că eşti mai liniştit acum. E mai bine aşa, când vrei să te apuci de-o treabă. Deocamdată însă iată-ne deasupra Caspicii. Se văd o mulţime de vase de mare. Albatrosul o să coboare, desigur, şi o să stea locului tot timpul cât vor pescui. Ce zici, n-am putea oare să ne folosim de acest prilej…?

— Da' de unde, sunt mereu cu ochii pe noi, chiar şi atunci când ai crede că nu e nimeni la pândă, răspunse Uncle Prudent. Ai văzut şi dumneata când am încercat să ne aruncăm în Hidasp.

— Dar cum putem şti că nu sunt cu ochii pe noi şi noaptea? îi întoarse vorba Phil Evans.

— Trebuie totuşi să isprăvim odată! exclamă Uncle Prudent. Da, isprăvim şi cu Albatrosul, şi cu stăpânu-său!

Cum vedeţi, sub imboldul mâniei, cei doi colegi – şi mai cu seamă Uncle Prudent – ar fi fost în stare să facă cele mai nesăbuite lucruri şi poate şi cele mai dăunătoare siguranţei lor personale.

Simţământul propriei lor neputinţe, felul dispreţuitor şi ironic în care se purta Robur faţă de ei, răspunsurile tăioase pe care le dădea, totul nu făcea decât să sporească încordarea unei situaţii din ce în ce mai grele pe zi ce trecea.

Chiar în aceeaşi zi se întâmplă ceva care era cât pe ce să dea loc unui schimb de cuvinte fără doar şi poate regretabil între Robur şi cei doi colegi. Nici că şi-ar fi închipuit Frycollin că de la el avea să se pornească totul.

Trezindu-se deasupra neţărmuritelor întinsuri ale mării, slab de înger cum era, îl apucase iarăşi o spaimă cumplită. Şi, ca un copil, începu să se vaite, să cârtească, să strige şi să se zbuciume, zvârcolindu-se şi strâmbându-se în fel şi chip.

— Vreau să plec!… Vreau să plec! răcnea el. Ce-s eu, pasăre?… Doar nu m-am născut să zbor!… Lăsaţi-mă jos, zău, lăsaţi-mă să cobor… chiar acum…!

Nu mai e nevoie să spun că Uncle Prudent nu încerca deloc să-l potolească – dimpotrivă. Aşa că în cele din urmă urletele îl făcură pe Robur să-şi iasă, ca niciodată, din răbdări.

Şi atunci, cum Tom Turner şi tovarăşii acestuia se pregăteau tocmai să manevreze aparatul în vederea pescuitului, inginerul, ca să se descotorosească de Frycollin, dădu ordin să fie închis la el în cabină. Frycollin însă continuă să se zbuciume, să bată în pereţi, să urle şi mai cu foc.

Era pe la miezul zilei. în momentul acela, Albatrosul se afla la vreo cinci, şase sute de metri numai deasupra nivelului mării. La vederea lui, câteva ambarcaţii o luară pe aci încolo, înspăimântate. Curând nu se mai zări nici urmă de vas pe Caspica.

Cum vă puteţi închipui, în asemenea condiţii, când n-aveau decât să se azvârle în apă ca să scape, cei doi colegi trebuiau să fie, aşa cum erau de fapt, supravegheaţi în mod special. Chiar dacă s-ar fi aruncat peste bord, se înţelege de la sine că cei de pe Albatros s-ar fi priceput, nici vorbă, să-i culeagă din apă cu barca lor de cauciuc. Aşa că nu putură face nici o mişcare în timpul pescuitului, la care Phil Evans se simţi obligat să asiste, pe când Uncle Prudent, spumegând de mânie, se retrase în cabină.

Marea Caspică, precum se ştie, este o depresiune de origine vulcanică. În ea se varsă o seamă de fluvii mari, Volga, Ural, Kura, Kama, Emba şi altele. Dacă prin evaporare apele n-ar fi fost uşurate de prisosul lor, de bună seamă că marea aceasta, cu o suprafaţă de şaptesprezece mii de leghe pătrate şi o adâncime mijlocie cuprinsă între şaizeci şi patru sute de picioare, s-ar fi revărsat, inundând ţărmurile ei de la nord la est, mai scunde şi mlăştinoase. Deşi această căldare nu comunica nici cu Marea Neagră, nici cu Marea Arai, ale căror niveluri erau mult mai ridicate decât al său, în sânul ei mişunau totuşi sumedenie de peşti – bineînţeles dintr-aceia cărora le convine amărăciunea destul de pronunţată a undelor ei, datorită catranului cărat de apele afluenţilor săi din partea de miazăzi.

Aşadar, gândindu-se la variaţia pe care pescuitul putea s-o aducă în meniul lor de fiecare zi, oamenii din echipajul Albatrosului nu căutau să ascundă câtuşi de puţin plăcerea ce o simţeau de pe acum.

— Atenţiune! strigă Tom Turner, care tocmai apucase cu cangca o matahală de peşte ce semăna cu un rechin.

Era o frumuseţe de nisetru, lung de şapte picioare, din specia numită de ruşi „beluga”, o specie din ale cărei icre, preparate cu sare, oţet şi vin alb, se face caviarul. Poate că nisetrul pescuit în apele fluviilor e mai gustos decât nisetrul de mare; totuşi şi acesta fu întâmpinat cu bucurie pe bordul Albatrosului.

Pescuitul fu mai spornic însă când cutreierară marea cu năvoadele aducând de-a valma crapi, plătici, somoni, ştiuci de apă sărată8 şi mai ales o mulţime de cegi de mărime mijlocie din acelea pe care bogătaşii, iubitori de mâncăruri alese, le aduc, vii, la Moscova şi la Petesburg, tocmai de la Astrahan. Toţi aceşti peşti aveau să treacă imediat din elementul lor natural în clădirile echipajului, fără nici un fel de speze de transport.

Oamenii lui Robur traseră cu dragă inimă năvoadele afară din apă, după ce le plimbaseră pe o distanţă de câteva mile. Gasconul Franţois Tapage urla de plăcere, arătând astfel că-şi merita din plin numele9. Un ceas de pescuit le ajunse să umple bazinele cu peşte viu de pe aeronava care o porni mai departe, spre nord.

Cât ţinu popasul, Frycollin nu încetase o clipă să strige şi să bată în pereţii cabinei, făcând un tărăboi insuportabil.

— Afurisitul ăsta de negru nu se mai potoleşte odată! izbucni Robur, care ajunsese într-adevăr la capătul răbdării.

— Cred, domnule, că are tot dreptul să protesteze! îi răspunse Phil Evans.

— Desigur, aşa cum şi eu am dreptul să-mi cruţ urechile! îi întoarse vorba Robur.

— Domnule inginer Robur… rosti Uncle Prudent care tocmai ieşise pe platformă.

— Domnule preşedinte al Institutului Weldon… Făcură câţiva paşi unul spre altul, privindu-se în luminile ochilor.

Apoi, Robur, dând din umeri:

— Jos, cu hârzobul, ordonă el.

Tom Turner înţelese pe loc. Frycollin fu scos cu de-a sila din cabină.

Ce ţipete pe el când contramaistrul împreună cu un camarad de al său îl înşfăcară şi, legându-l fedeleş, îl băgară într-un hârdău de care înnodară zdravăn capătul unui odgon!

Era unul din odgoanele acelea pe care Uncle Prudent chibzuise să le folosească aşa cum ştim.

Frycollin crezuse la început că vor să-l spânzure…

Nu! Avea să fie spânzurat, ce-i drept, însă într-un hârdău.

Într-adevăr, odgonul fu aruncat peste bord şi lăsat să se depene pe o lungime de o sută de picioare, iar Frycollin se pomeni deodată legănându-se în gol. Acum putea să ţipe cât poftea. Spaima însă îi încleştase beregata, aşa că nu mai spuse nici pâs.

Uncle Prudent şi Phil Evans încercară să împiedice execuţia, dar fură împinşi înapoi.

— E o ticăloşie!… O faptă mişelească! începu să sfrige Uncle Prudent, care-şi ieşise din fire.

— Nu mai spune! îl luă peste picior Robur.

— E un abuz de putere împotriva căruia voi protesta şi nu numai prin viu grai!

— Protestează!

— Am să ţi-o plătesc, domnule inginer Robur!

— Poftim, plăteşte-mi-o, domnule preşedinte al Institutului Weldon!

— Şi dumitale, şi celorlalţi ce te însoţesc!

Oamenii de pe Albatros se apropiaseră cu intenţii prea puţin binevoitoare. Robur le făcu semn să plece.

— Da, şi dumitale şi celorlalţi!… stărui Uncle Prudent, pe care colegul său căuta zadarnic să-l potolească.

— N-ai decât! îi răspunse inginerul.

— Prin toate mijloacele cu putinţă!

— Destul! îi tăie vorba Robur pe un ton ameninţător. Destul! Vezi că mai sunt şi alte odgoane pe bord! Fă bine şi taci, dacă nu vrei ca stăpânul să ia şi el urma valetului!

Uncle Prudent tăcu, dar nu de frică, ci fiindcă îl apucase un asemenea năduf, încât Phil Evans fu nevoit să-l ia cu el în cabină.

Între timp, într-un singur ceas, vremea se schimbase fără veste. Erau semne în văzduh care nu lăsau nici o îndoială. Furtuna stătea gata să izbucnească. Atmosfera era atât de încărcată cu electricitate, încât, pe la orele două şi jumătate, Robur putu să vadă cu ochii lui un fenomen pe care nu-l mai întâlnise încă până atunci.

Din nord, adică din partea de unde venea furtuna, se ridicau vălătuci de pâclă aproape luminoşi – ceea ce se datora, desigur, variaţiei pe care o suferise încărcătura electrică a diferitelor straturi de nori. Reflexele acestor trâmbe împrăştiau pe suprafaţa mării mii şi mii de sclipiri cu atât mai vii, cu cât cerul începea să se întunece.

Nu mai lipsea mult ca Albatrosul să se întâlnească în drum cu meteorul, de vreme ce se îndreptau unul spre altul.

Dar Frycollin? Ei bine, Frycollin era şi acum remorcat – şi nu greşim spunând remorcat, deoarece odgonul forma un unghi destul de larg cu aparatul ce o pornise cu o sută de kilometri pe oră, aşa că hârdăul se afla cam în coada lui.

Vă puteţi închipui prin ce trecu bietul om în clipa când fulgerele începură a brăzda văzduhul jur împrejur, în timp ce tunetul bubuia în înaltul cerului.

Tot echipajul era ocupat acum să manevreze aparatul spre a preîntâmpina vijelia, fie ridicându-se deasupra ei, fie urmându-şi drumul printr-una din zonele inferioare ale atmosferei, spre a se depărta de locul acesta.

Albatrosul se afla la altitudinea pe care o păstra de obicei – adică la o mie de metri aproximativ – când se abătu un trăsnet năprasnic, în acelaşi moment se dezlănţui urgia. În câteva clipe norii de foc se năpustiră asupra aeronavei.

Phil Evans se duse atunci să intervină pentru Frycollin, cerând să fie urcat din nou pe bord.

Robur nu aşteptase însă să-l roage, luând din vreme măsurile cuvenite. Pe platformă, oamenii tocmai trăgeau de odgon când, deodată, se produse o încetinire inexplicabilă în mişcarea de rotaţie a elicelor de suspensie.

Robur se repezi spre ruf, la maşini.

— Dă-i drumul!… Dă-i drumul!… îi strigă mecanicului. Trebuie să urcăm cât mai repede deasupra vijeliei!

— Imposibil, stăpâne.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai merge curentul!… se întrerupe mereu…!

Şi, într-adevăr, Albatrosul cobora văzând cu ochii.

Aşa cum se întâmplă cu cablurile telegrafice în toiul furtunilor, acumulatorii electrici de pe bordul aeronavei nu mai funcţionau cum ar fi trebuit. Dar ceea ce, în cazul depeşelor, constituia un simplu neajuns, în împrejurarea de faţă însemna o primejdie cumplită, deoarece aparatul putea în orice clipă să se prăvălească în mare fără să mai fie nimic de făcut.

— Lasă-l să coboare, strigă Robur, până vom ieşi din câmpul electric. Păstraţi-vă cumpătul, băieţi.

Inginerul se urcase pe banca de cart. Oamenii, fiecare Ia postul său, stăteau gata să execute ordinele stăpânului.

Deşi coborâse cu câteva sute de picioare, Albatrosul se afla cufundat şi acum în nori şi împresurat de fulgerele ce se încrucişau în văzduh ca nişte focuri de artificii. Din clipă în clipă ai fi zis că avea să cadă trăsnetul asupra lui. Elicele îşi încetineau mereu mişcarea, şi ceea ce până atunci fusese o coborâre ceva mai grabnică, ameninţa să se preschimbe într-o prăbuşire.

Nu mai încăpea nici o îndoială că în mai puţin de un minut aparatul ar fi ajuns la nivelul mării. Şi ar fi fost destul să intre în apă, ca nici o putere din lume să nu-l mai poată scoate din genune.

Deodată norul încărcat cu electricitate se zări deasupra, tocmai în clipa când Albatrosul se afla cam la vreo şaizeci de picioare de crestele valurilor, care, în două, trei secunde, ar fi ajuns să scalde platforma.

Robur, însă, prinzând momentul prielnic, se repezi la ruf-uI din mijloc, puse mâna pe pârghiile de comandă şi lăsă să circule slobod curentul pilelor electrice, curent care acum nu mai era neutralizat de tensiunea electrică a mediului înconjurător… cât ai clipi elicele îşi recăpătară viteza lor obişnuită, căderea fu oprită şi Albatrosul rămase la o altitudine mică, în timp ce propulsoarele îl mânau cât mai departe de vijelia pe care curând o lăsă în urmă.

Nu mai e nevoie, cred, să spun că Frycollin făcuse fără voia lui o baie – preţ de câteva secunde numai. Când îl traseră sus, pe bord, era ud ciuciulete de parcă l-ar fi scos din fundul mării. Vă puteţi închipui că, aşa cum era, îi pierise şi glasul.

A doua zi, 4 iulie, Albatrosul trecu peste ţărmul dinspre miazănoapte al Mării Caspice.