Capitolul VIII.

ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ ROBUR SE HOTĂRĂŞTE SĂ RĂSPUNDĂ LA ÎNTREBAREA CAPITALĂ CE I S-A PUS.

Într-una din cabinele instalate la pupa în ruf, Uncle Prudent şi Phil Evans aflaseră două minunate culcuşuri, rufărie şi haine de schimb cât să le ajungă pe drum, mantale şi pleduri de călătorie. Să fi fost pe un transatlantic şi tot n-ar fi avut mai mult confort. Iar dacă nu dormiră duşi, pricina e că le abătuse lor să nu doarmă sau, mai bine zis, că griji cât se poate de serioase îi împiedicară să închidă ochii. În ce fel de aventură intraseră? La ce soi de experienţe fuseseră invitaţi – inviţi, dacă ni-e îngăduit a face o legătură cu termenul latinesc – să ia parte? Cum avea să se isprăvească toată dandanaua asta şi ce voia, la urma urmei, inginerul Robur? Aveau, aşadar, destule motive să-şi frământe mintea.

Cât despre valetul Frycollin, acesta era găzduit în partea din faţă, într-o cabină alăturată de a bucătarului de pe Albatros. O vecinătate care, fireşte, nu se putea să nu-i fie pe plac. Frycollin se simţea de minune în societatea oamenilor de seamă din lume. Dar dacă în cele din urmă el reuşi să adoarmă, somnul său fu bântuit de coşmaruri care mai de care mai cumplite: visă numai prăbuşiri ce se ţineau lanţ şi salturi în gol.

Cu toate astea, nu cred să fi fost cândva o călătorie mai tihnită în sânul unei atmosfere în care curenţii de aer se domoliseră odată cu căderea serii. În afară de foşnetul stârnit de braţele elicelor nu se auzea nici un zgomot în zona prin care treceau. În răstimpuri, doar un şuierat slobozit de vreo locomotivă terestră ce luneca pe drumul de fier sau zbieretul vreunui animal domestic. Ce curios instinct! Aceste vieţuitoare pământeşti simţeau trecând peste capetele lor maşina zburătoare şi o întâmpinau cu răcnete de spaimă.

A doua zi, 14 iunie, la orele cinci dimineaţa, Uncle Prudent şi Phil Evans se plimbau pe platformă sau mai bine zis pe puntea aeronavei. Nu se schimbase nimic din ajun: un om de veghe în faţă, cârmaciul la pupa.

Ce rost avea omul acela pus de veghe? Se putea ciocni cumva Albatrosul cu vreun alt aparat identic? Nici pomeneală. Nu se găsise încă cine să-l imite pe Robur. Iar ca să întâlnească vreun aerostat plutind în văzduh erau atât de puţine probabilităţi, încât putea nici să nu le ia în seamă. În orice caz, păgubaşul tot aerostatul ar fi fost – ce se potriveşte oala de lut cu ceaunul de tuci? Albatrosul n-ar fi avut pentru ce să se teamă de o asemenea ciocnire.

Oricum, în sfârşit, era cu putinţă oare să se întâmple aşa ceva? Da! N-ar fi fost imposibil ca aeronava să se izbească de ceva întocmai ca o corabie ce se sfărâmă de ţărm, dacă i-ar fi ieşit cumva în cale vreun pisc peste care n-ar fi putut să treacă, nici să-l ocolească. Erau şi-n văzduh stânci ca şi în mijlocul mării şi trebuia să se ferească de ele, cum se feresc navigatorii pe mare. Inginerul, ce-i drept, indicase direcţia întocmai ca un căpitan de vas, socotind altitudinea necesară pentru a depăşi vârfurile cele mai înalte de pe aceste meleaguri. Dat fiind însă că aparatul avea să plutească în curând pe deasupra unui ţinut muntos, era mai prudent să stea cineva de veghe, în cazul când s-ar fi abătut puţin de la ruta lui.

Cercetând din ochi întinderile ce se desfăşurau sub ei, Uncle Prudent şi Phil Evans zăriră un lac imens. Albatrosul era pe cale să ajungă în dreptul capătului său de jos, din sud, ceea ce însemna că, în timpul nopţii, zburaseră de-a lungul lacului Erie, depăşindu-l. Aşadar, fiindcă mergea aproape în linie dreaptă spre vest, în clipa aceea aeronava se afla probabil în drum spre extremitatea lacului Michigan.

— Nu mai încape nici o îndoială! spuse Phil Evans. Acoperişurile acelea din zare ce pot să fie – nu-i aşa? – decât Chicago.

Şi nu se înşela. Era, într-adevăr, oraşul spre care se îndreaptă şaptesprezece linii ferate, regina Vestului, depozitul uriaş în care se adună produsele din India, Ohio, Wisconsin, Missouri, din toate provinciile ce alcătuiesc partea occidentală a Statelor Unite. Înarmat cu un minunat ochean marinăresc pe care îl găsise în compartimentul său din ruf, Uncle Prudent recunoscu fără nici o dificultate clădirile mai importante ale oraşului. La rândul lui, Phil Evans îi arăta bisericile, edificiile publice, numeroasele „elevatoare” sau macarale mecanice, monumentalul hotel „Sherman”, semănând, de acolo, de sus, cu un zar mare, cu sute de punctuleţe – adică ferestrele – pe fiecare faţă.

— Dacă e Chicago, spuse Uncle Prudent, înseamnă că ne-am abătut spre vest mai mult decât s-ar fi cuvenit ca să ne putem întoarce la punctul de plecare.

Într-adevăr, Albatrosul se îndepărta în linie dreaptă de capitala Pennsylvaniei.

Dar în momentul acela, chiar dacă ar fi vrut să-l someze pe Robur să-i întoarcă înapoi, spre est, Uncle Prudent n-ar fi avut cum s-o facă. În dimineaţa aceea, inginerul nu părea deloc grăbit să iasă din cabină, fie că avea ceva de lucru, fie că dormea încă. Cei doi confraţi se aşezară deci la masă, fără să fi dat ochii cu el.

Viteza aparatului nu se modificase din ajun. Dată fiind direcţia vântului, care bătea dinspre est, iuţeala cu care zburau nu-i incomoda câtuşi de puţin, iar cum termometrul scade doar cu un grad la fiece o sută şaptezeci de metri altitudine, temperatura era destul de convenabilă. Aşadar, chibzuind în sinea lor sau vorbind între ei, în aşteptarea inginerului, Uncle Prudent şi Phil Evans se plimbau de colo până colo sub ceea ce am putea foarte bine numi rămurişul elicelor care, în momentul acela, se aflau prinse într-o mişcare giratorie atât de puternică încât, învârtindu-se,braţele lor se topeau parcă, alcătuind un disc aproape diafan.

Trecură astfel peste statul Illinois, de-a lungul frontierei de la miazănoapte, în mai puţin de două ore şi jumătate. Pe urmă pe deasupra fluviului Mississipi, patriarhul apelor, pe undele căruia steam-boats cu câte două caturi se vedeau mici ca nişte bărcuţe. Apoi Albatrosul se avântă spre statul Iowa, după ce, pe la unsprezece dimineaţa, Iowa-City se întrezărise în depărtare.

O serie de lanţuri deluroase, aşa-numitele bluffs, şerpuiau de-a curmezişul acestui ţinut, de la sud spre nord-vest. Dat fiind înălţimea lor destul de mică, aeronava nu fu nevoită să se ridice mai sus. Dealtminteri, curând spinările acestor dealuri începură să scadă, pentru a face loc vastelor câmpii ale statului Iowa ce, cuprinzând toată partea dinspre apus, se întind până în Nebraska – nesfârşite prerii desfăşurate până la poalele Munţilor Stâncoşi. Pe alocuri, numeroase rios, afluenţi ori subafluenţi ai lui Missouri. Pe malurile lor, oraşe şi sate din ce în ce mai răzleţe cu cât Albatrosul zbura mai iute peste Far-West.

Nu se petrecu nimic deosebit toată ziua. Uncle Prudent şi Phil Evans rămaseră singuri cu gândurile lor. Abia dacă-l luară în seamă pe Frycollin care, tolănit pe punte, în faţă, ţinea ochii închişi ca să nu vadă nimic. Şi totuşi nu avea ameţeli cum s-ar putea crede. Cum nu existau nici un fel de repere, nu-l putea cuprinde ameţeala aşa cum i s-ar fi întâmplat, de bună seamă, în vârful unui edificiu înalt. Abisul nu te soarbe, când îl priveşti de sus, din nacela unui balon sau de pe platforma unei aeronave, mai bine-zis nu poate fi vorba de un abis ce se cască sub picioarele aeronautului, ci de orizontul care se înalţă şi-l împresoară din toate părţile.

La orele două, Albatrosul trecea pe deasupra oraşului Omaha, la hotarele statului Nebraska – Omaha-City, un adevărat nod de cale ferată pe linia Pacificului, o lungă dâră de fier de o mie cinci sute de leghe, între New York şi San Francisco. Câteva clipe se văzură apele lutoase ale fluviului Missouri, pe urmă oraşul cu case de bârne şi de cărămidă, aşezat în mijlocul acestui ţinut bogat, ca o pafta la cingătoarea de fier ce strânge talia Americii de Nord. Nu încape nici o îndoială că, în timp ce călătorii de pe aeronavă desluşeau toate aceste amănunte, locuitorii oraşului, la rândul lor, zăriseră şi ei pe cer aparatul năzdrăvan. Uimirea lor, văzându-l cum plutea în văzduh, nu cred să fi fost însă mai mare decât a celor doi pasageri, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, de a se afla pe bordul lui.

Era, în orice caz, un eveniment pe care ziarele din Statele Unite aveau să-l comenteze în fel şi chip. Aşa ieşea în vileag şi explicaţia ciudatului fenomen despre care vorbea şi cu care îşi frământa mintea toată lumea, de la o vreme încoace.

Un ceas mai târziu, Albatrosul lăsase în urmă şi Omaha. Era învederat acum că se îndrepta din nou spre est, îndepărtându-se de Platte-River pe valea căruia merge şi drumul de fier al Pacificului, de-a curmezişul preriei. Fireşte că lucrul ăsta nu era deloc pe placul lui Uncle Prudent şi al lui Phil Evans.

— E într-adevăr serios, va să zică, proiectul acela fantezist? Vrea cu tot dinadinsul să meargă cu noi la antipod? spuse unul dintre ei.

— Cum aşa, fără să ne întrebe? se miră celălalt. Ah! Să ia seama acest domn Robur! Nu mă las eu aşa cu una, cu două, călcat în picioare…!

— Nici eu! adăugă Phil Evans. Dar, zău, Uncle Prudent, ai face mai bine să te potoleşti…

— Să mă potolesc…!

— Şi să-ţi înăbuşi mânia pân-o veni clipa să-i dai frâu liber.

Pe la cinci, după ce trecuse peste culmile Munţilor Negri, acoperite de brazi şi de cedri, Albatrosul zbura pe deasupra ţinutului numit pe drept cuvânt Pământurile Sterpe din Nebraska – o adevărată harababură de măguri galbene-lutoase, crâmpeie de munţi pe care de le-ai fi lăsat să cadă de undeva din văzduh, pe pământ, s-ar fi făcut fărâme. De departe, mogâldeţele astea luau cele mai năstruşnice forme. Pe alocuri, în mijlocul acestui uriaş joc de arşice, se întrezăreau parcă ruinele unor cetăţi medievale, cu întărituri, donjonuri, turnuri de metereze şi foişoare. De fapt, Pământurile Sterpe nu erau decât un uriaş depozit de oseminte unde albeau mii şi mii de rămăşiţe de pahidermi, chelonieni şi chiar, zice-se, de oameni, adunate aici în urma cine ştie cărui cataclism din vremurile primitive.

Când se lăsă seara, trecuseră dincolo de bazinul lui Platte-River. Cât vedeau cu ochii, şesul se întindea sub ei până în fundul zărilor largi, dat fiind înălţimea la care zbura Albatrosul.

Peste noapte, nici şuierăturile ascuţite de locomotive, nici glasul gros al vreunei sirene de steam-boat nu mai tulburară liniştea cerului înstelat. Când şi când doar răzbăteau până la aeronavă, ce zbura acum mai aproape de pământ, mugete prelungi. Erau cirezi de bizoni ce băteau preria căutând izvoare ori păşuni. Iar în răstimpurile în care amuţeau, iarba călcată de picioarele lor foşnea înăbuşit, făcând un zgomot asemănător cu vuietul apelor când se revarsă, zgomot cu totul deosebit de sfârâitul neîntrerupt al elicelor.

Pe urmă, din vreme în vreme, un urlet de lup, de vulpe sau un ţipăt de pisică sălbatică, un ţăhnit de coyot, acest caniş latrans, al cărui nume este pe deplin îndreptăţit de larma ce o stârneşte cu hămăitul lui. Apoi o seamă de mirosuri pătrunzătoare – de mentă, de salvie, de pelin – amestecate cu aroma îmbătătoare a coniferelor, îmbălsămând aerul curat al nopţii.

În sfârşit, ca să pomenim toate zvonurile ce adiau de jos, de pe pământ, un fel de chelălăit lugubru care de astă dată nu mai părea să fie al vreunui coyot; era un ţipăt scos de o Piele Roşie, pe care nici un pionier nu l-ar fi putut asemui cu un ţipăt de fiară.

A doua zi, 15 iunie, către orele cinci dimineaţa, Phil Evans ieşi din cabină. Poate – cine ştie? – va avea parte cumva, în ziua aceea, să dea ochi cu inginerul Robur?

Oricum, vrând să ştie pentru ce în ajun acesta nu se arătase la faţă, încercă să-l iscodească pe contramaistrul Tom Turner.

Tom Turner, de origine engleză, era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, lat în piept, cu mâini şi picioare scurte, cu o cherestea ca de fier, cu un cap cât o baniţă şi o mutră caracteristică, gen Hogarth, aşa cum sunt cele pe care le-a înfăţişat pictorul tuturor sluţeniilor saxone. Priviţi cu atenţie stampa numărul patru din Harlots Progress şi veţi descoperi căpăţâna lui Tom Turner pe umerii paznicului închisorii; cred că veţi recunoaşte atunci şi dumneavoastră că mutra lui nu era câtuşi de puţin făcută să te încurajeze.

— Ce zici, o să-l vedem azi pe inginerul Robur? întrebă Phil Evans.

— Nu ştiu, răspunse Tom Turner.

— Nu te întreb dacă a ieşit în oraş.

— Poate.

— Nici când o să se întoarcă.

— De bună seamă când o fi terminat cu alergătura.

Şi spunând acestea, Tom Turner intră la el în cabină.

Trebuia să se mulţumească deci cu acest răspuns, cu atât mai puţin liniştitor cu cât, cercetând busola, constată că Albatrosul îşi continua drumul spre nord-vest.

Ce deosebire între pustietatea Pământurilor Sterpe, pe care o părăsiseră odată cu noaptea, şi priveliştea ce se desfăşură în acele clipe jos, la picioarele lor!

Aeronava, care străbătuse o distanţă de o mie de kilometri de la Omaha, se afla în momentul acela deasupra unor meleaguri pe care Phil Evans nu le putea recunoaşte, pentru simplul motiv că nu fusese niciodată pe acolo. Câteva forturi menite să-i îngrădească pe indieni încununau aşa-numitele bluff cu formele lor geografice, aducând mai degrabă cu nişte zăplazuri, decât cu nişte redute de zid. Satele erau destul de rare, ca şi locuitorii de pe aceste tărâmuri atât de diferite de terenurile aurifere din Colorado, situate la câteva grade mai spre sud.

În depărtare, începeau să mijească, încă nedesluşit, un şir de creste, pe care soarele, răsărind, le tivea cu o geană de foc.

Erau Munţii Stâncoşi.

De la început, în dimineaţa aceea, Uncle Prudent şi Phil Evans simţiră că-i răzbeşte un frig năprasnic. Scăderea temperaturii nu se putea datora vremii schimbătoare, deoarece soarele scânteia în toată măreţia lui pe cer.

— Probabil că Albatrosul s-o fi urcat mai sus, în atmosferă, spuse Phil Evans.

Într-adevăr, barometrul ce se afla fixat afară, pe uşa rufului din mijloc, scăzuse la cinci sute patruzeci de milimetri, ceea ce însemna că aparatul se ridicase la trei mii de metri altitudine. Aeronava zbura, aşadar, la o înălţime destul de mare, cerută de ridicăturile scoarţei pământeşti.

De altminteri, cu vreun ceas mai înainte, atinsese, probabil, o altitudine de peste patru mii de metri, deoarece în urma lor se profilau creştetele unor munţi acoperiţi cu zăpezi eterne.

Nici Uncle Prudent, nici tovarăşul său nu reuşeau să găsească printre amintirile lor ceva care să le arate ce meleaguri puteau fi acelea. Pesemne că, peste noapte, Albatrosul se abătuse de la ruta lui spre nord sau spre sud, cu o viteză extraordinară, şi de aceea se aflau acum în încurcătură.

Cu toate astea, după ce luară în discuţii diverse ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile, rămaseră în cele din urmă la una dintre ele, şi anume: întinderea aceea încercuită de munţi era probabil teritoriul care, printr-o hotărâre a Congresului, în martie 1872, fusese declarat Parc Naţional al Statelor Unite.

Era într-adevăr ţinutul acela atât de curios, căruia i se spunea pe drept cuvânt parc: un parc cu munţi în loc de dâmburi, cu lacuri în loc de heleşteie, cu râuri în loc de pârâiaşe, cu circuri glaciare în loc de labirinturi şi gheizeri ţâşnind cu o forţă nemaipomenită în chip de havuzuri.

În câteva clipe, Albatrosul alunecă pe deasupra lui Yellowstone-River, lăsând pe dreapta muntele Stevenson, şi ajunse deasupra lacului ce poartă acelaşi nume ca şi râul. Câtă diversitate în conturul ţărmurilor acestei întinderi de apă, ale cărei plaje, presărate cu fărâme de obsidiană şi cristale mărunte, sclipesc la soare în mii şi mii de faţete! Cât de capricioasă-i aşezarea insulelor ce ies la iveală din undele ei! Ce lumină azurie se revarsă din această uriaşă oglindă! Iar împrejurul lacului situat, ca puţine altele de pe faţa pământului, la o mare înălţime, puzderie de zburătoare, pelicani, lebede, raţe, pescăruşi, gâşte sălbatice şi cufundări! Pe alocuri malurile ce coboară în prăvălişuri drepte sunt îmbrăcate în verdeaţa copacilor, pini şi zade, în timp ce, de jos, de la poalele râpelor se ridică numeroase fumerole albe. Sunt aburii ce ies din pământ ca dintr-un recipient uriaş în care, datorită focului din miezul planetei, apa fierbe tot timpul în clocote.

Cât despre bucătar, ar fi avut acum prilejul nebănuit de a strânge o provizie serioasă de păstrăvi, singurul peşte căruia apele lacului Yellowstone îi îngăduiau a se prăsi cu miile. Albatrosul rămase însă tot timpul la o asemenea înălţime, încât nu se ivi nicicum ocazia de a pescui, deşi pescuitul – fără doar şi poate – ar fi fost într-adevăr miraculos.

Unde mai puneţi că în trei sferturi de oră şi apucaseră să zboare pe deasupra lacului, ba chiar, ceva mai încolo, şi peste regiunea gheizerilor, care se întrec în frumuseţe cu cei mai minunaţi gheizeri din Islanda. Aplecaţi peste balustradă, Uncle Prudent şi Phil Evans priveau columnele de apă ce se avântau spre cer ca şi cum ar fi vrut să ofere aeronavei un detaliu nou. Văzură astfel „Evantaiul”, ale cărui şipote erau orânduite în chip de raze ca lamele unui evantai, „Cetăţuia” care părea să se apere cu ajutorul unor adevărate trombe marine, „Bătrânul credincios” cu volbura-i încununată de curcubee, „Uriaşul” a cărui zvâcnire lăuntrică varsă un puhoi vertical cu o circumferinţă de douăzeci de picioare şi o înălţime de peste două sute de picioare. Probabil că Robur cunoştea pe de rost toate minunăţiile înfăţişate de această neasemuită privelişte, am putea spune chiar unică în lume, deoarece nu se arăta deloc pe platformă. Nu cumva îşi mânase aeronava deasupra acestui domeniu naţional anume pentru plăcerea oaspeţilor săi? Oricum ar fi fost, nu se învrednici să iasă afară pentru a primi mulţumirile lor. Nu catadicsi să se urnească nici chiar în timpul îndrăzneţului zbor peste Munţii Stâncoşi, spre care Albatrosul se avântă pe la orele şapte dimineaţa.

Se ştie că acest dispozitiv orografic se întinde, ca o uriaşă şiră a spinării, din dreptul şalelor şi până la grumazul Americii septentrionale, în prelungirea Anzilor mexicani. E un lanţ lung de trei mii cinci sute de kilometri, dominat de piscul James, al cărui vârf atinge înălţimea de aproape douăsprezece mii de picioare.

Sporindu-şi numărul bătăilor de aripi, ca o pasăre ce zboară în înaltul cerului, Albatrosul ar fi putut, desigur, să treacă pe deasupra celor mai înalte creste ale acestui lanţ muntos, pentru a coborî apoi dintr-un salt în ţinutul Oregon sau în Utah. Manevra aceasta însă nu se dovedi necesară. Existau pasuri pe unde stavila putea fi trecută fără a mai fi nevoie să urci creasta. Erau câteva defileuri dintr-astea, aşa-numitele canon, mai mult sau mai puţin înguste, prin care te puteai strecura; aşa, de pildă, pasul Bridger, prin care drumul de fier al Pacificului pătrunde pe teritoriul mormonilor, sau altele ce se deschid mai la nord sau mai la sud.

Albatrosul o apucă şi el pe unul din aceste canon, după ce mai întâi îşi micşorase viteza, ca nu cumva să se izbească de pereţii trecătoarei. Cu o mână sigură, ce punea şi mai mult în valoare sensibilitatea extraordinară a cârmei, timonierul conduse aparatul ca pe o ambarcaţie de primul rang la o regată a Royal Thames Clubului. Un spectacol într-adevăr rar. Şi, cu tot necazul ce-l simţeau, cei doi adversari neîmpăcaţi ai principiului „mai greu decât aerul” nu se putură stăpâni să nu se minuneze în faţa perfecţiunii pe care o atinsese acest aparat de locomoţie aeriană.

În mai puţin de două ore şi jumătate, Albatrosul trecuse peste coamele uriaşului lanţ de munţi, reluându-şi viteza de la început de două sute de kilometri pe oră. Se îndrepta spre sud-vest acum, zburând în diagonală peste teritoriul statului Utah în timp ce se apropia de pământ. Coborâse chiar până la o înălţime de câteva sute de metri, când nişte şuierături atraseră atenţia lui Uncle Prudent şi a lui Phil Evans.

Era un tren de pe Pacific-railway ce gonea spre oraşul de pe ţărmul Marelui Lac Sărat.

În momentul acela, supunându-se unui ordin dat în secret, Albatrosul coborî şi mai jos, în aşa fel încât să poată urmări convoiul ce mergea cu toată viteza. Nu trebui mult ca să fie observat. Îndată se iviră câteva capete la geamurile vagoanelor. Pe urmă călătorii ieşiră buluc pe platformele ce leagă între ele vagoanele de tren – cars – americane. Ba încă unii dintre ei nu pregetară să se caţăre pe imperiale, ca să poată vedea mai bine maşina zburătoare. Strigăte de „hip, hip, ura!” săgetară văzduhul; cu toate astea, nici ele măcar nu reuşiră să-l facă pe Robur a ieşi din bârlog.

Albatrosul coborî şi mai mult, micşorând viteza elicelor de suspensie, şi-şi încetini mersul ca să nu se depărteze de convoiul pe care altminteri în câteva clipe l-ar fi lăsat mult în urmă. Zburda pe deasupra ca un uriaş scarabeu, deşi semăna mai degrabă cu o pasăre de pradă cât toate zilele de mare. Se sucea când spre dreapta, când spre stânga, o lua înainte, se întorcea îndărăt, purtându-şi semeţ pavilionul negru cu un soare auriu la mijloc, pe care şeful trenului îl salută fâlfâind drapelul cu treizeci şi şapte de stele al Statelor Unite.

Zadarnic încercară cei doi prizonieri să se folosească de prilej ca să dea de ştire lumii despre soarta lor. Zadarnic răcni preşedintele Institutului Weldon cât îl ţinea gura:

— Sunt Uncle Prudent din Philadelphia.

Iar secretarul:

— Sunt Phil Evans, colegul dumnealui!

Strigătele lor fură acoperite de miile de urale cu care călătorii îi întâmpinau în drum.

Între timp, vreo trei, patru oameni din echipajul aeronavei ieşiră pe platformă. Unul dintre ei chiar aruncă peste bord un capăt de frânghie ca şi cum s-ar fi oferit, în zeflemea, să remorcheze trenul – aşa cum fac marinarii când o iau înaintea unui vas mai puţin sprinten decât al lor.

Albatrosul porni îndată mai departe cu viteza lui obişnuită şi, o jumătate de oră mai târziu, expresul rămăsese hăt în urmă şi ultima-i dâră de aburi se mistui curând şi ea.

Către ora unu după-amiază se ivi în zare o tipsie vastă în care se răsfrângeau razele soarelui, luminând ca un reflector uriaş.

— Trebuie să fie capitala mormonilor, Salt-Lake-City! îşi dădu cu părerea Uncle Prudent.

Era, într-adevăr, cetatea de pe ţărmul Marelui Lac Sărat, iar tipsia aceea nu putea fi decât cupola Tabernacolului în care puteau încăpea zece mii de sfinţi şi încă mai rămânea loc. Aidoma unei oglinzi convexe, cupola împrăştia razele soarelui în toate părţile.

Acolo, la poalele munţilor Wahsatch, înveşmântaţi în păduri de cedri şi brazi, până la jumătate, pe malul râului Iordan, prin care apele ţinutului Utah se varsă în Great-Salt-Lake, se întindea marele oraş. Sub aeronavă se desfăşura o imensă tablă cu pătrăţele, ca la jocul de dame – aşa cum arată mai toate oraşele americane – joc în care s-ar putea spune că „sunt mai multe piese decât pătrăţele”, dat fiind că poligamia este la mare preţ printre mormoni. Jur împrejur, pământuri bine rostuite şi temeinic lucrate, cu bogate culturi de textile şi mii de turme de oi.

Toată această alcătuire se topi însă ca o umbră şi Albatrosul se îndreptă spre sud-est cu o viteză sporită, pe care călătorii o simţiră, fiind mai mare decât aceea a vântului.

Peste puţin aeronava zbura pe deasupra statului Nevada şi a pământurilor argintifere despărţite numai prin Sierra de terenurile aurifere ale Californiei.

— Hotărât lucru, spuse Phil Evans, n-ar fi de mirare să vedem şi San Francisco până la căderea nopţii!

— Şi pe urmă?… răspunse Uncle Prudent.

Erau orele şase seara, când străbătură Sierra Nevada, trecând chiar prin defileul Truckie, prin care pătrunde şi drumul de fier.

Nu le mai rămânea deci de făcut decât trei sute de kilometri ca să ajungă, dacă nu la San Francisco, măcar la Sacramento, capitala statului californian.

Atât de mare era viteza pe care i-o imprimaseră Albatrosului, încât, înainte de ceasurile opt, domul Capitoliului şi începuse a miji în zare, spre vest, pentru ca puţin mai târziu să dispară în partea opusă.

Abia atunci catadicsi şi Robur să iasă pe platformă. Cei doi colegi se duseră întins la el.

— Inginere, îl luă în primire Uncle Prudent, cum văd, am ajuns la hotarele Americii! Sper că gluma asta o să ia sfârşit…

— Eu nu glumesc niciodată, îi tăie vorba Robur.

La un semn al lui, Albatrosul începu a se lăsa, cu iuţeală, în jos; în acelaşi timp însă îşi înteţi atât de mult mersul, încât trebuiră să se adăpostească în ruf.

Abia apucase să se închidă uşa cabinei în urma lor şi Uncle Prudent rosti:

— Puţin a lipsit să-l strâng de gât!

— Trebuie să încercăm cumva s-o ştergem de aici! răspune Phil Evans.

— Da… orice ar fi!

În clipa aceea însă un freamăt prelung le veni la ureche.

Era vuietul talazurilor ce se spărgeau de stâncile ţărmului. Se aflau deasupra Oceanului Pacific.