Capitolul VII.

ÎN CARE UNCLE PRUDENT ŞI PHIL EVANS NU VOR ÎNCĂ SĂ SE LASE ÎNDUPLECAŢI.

Preşedintele Institutului Weldon rămăsese trăsnit, iar însoţitorul său era ca năuc. Şi unul şi celălalt însă se feriră să dea în vileag uimirea lor atât de firească.

În schimb, valetul Frycollin nici măcar nu încerca să-şi ascundă frica pe care o simţea, văzându-se călător prin văzduh pe bordul unei asemenea bazaconii.

Între timp, elicele de suspensie se învârteau cu repeziciune deasupra capetelor lor. Oricât de mare era în clipa aceea viteza lor de rotaţie, ea putea fi triplată în cazul când Albatrosul ar fi vrut să se înalţe într-o zonă superioară.

Cât priveşte cele două elice propulsoare, puse în mişcare cu o viteză destul de moderată, ele făceau să se deplaseze aparatul cu numai douăzeci de kilometri pe oră.

Aplecându-se peste parapetul platformei, călătorii de pe Albatros zăriră o lungă şi întortocheată panglică lichidă ce şerpuia ca o gârlă oarecare, de-a curmezişul unui ţinut văluros, printre ochiuri de apă, în care razele soarelui băteau pieziş. Gârla era de fapt un fluviu, şi încă unul din cele mai de seamă de pe aceste meleaguri. Pe malul stâng se contura un lanţ de munţi, ce se pierdeau departe, în zare.

— Eşti bun să ne spui unde suntem? întrebă Uncle Prudent cu un tremur de mânie în glas.

— Cred că nu mai e nevoie, răspunse Robur.

— O să fii atunci bun să ne spui unde mergem? adăugă Phil Evans.

— Şi cât o să ţină asta…?

— Cât va fi necesar.

— Nu cumva ţi-ai pus în gând să faci ocolul lumii?… întrebă ironic Phil Evans.

— Mai mult chiar, răspunse Robur.

— Şi dacă nu ne arde de asemenea călătorie?… se răţoi Uncle Prudent.

— Trebuie, n-aveţi încotro!

Asta lăsa să se întrezărească felul relaţiilor ce aveau să se statornicească între stăpânul Albatrosului şi oaspeţii – ca să nu spunem prizonierii săi. Până una, alta, însă se vedea că voia să le lase răgaz să se dezmeticească, să admire aparatul miraculos care-i purta prin văzduh şi, de bună seamă, să-i aducă laude inventatorului. Aşadar, îşi făcu de lucru, preumblându-se de la un capăt la altul al platformei. Puteau deci să cerceteze în voie întregul dispozitiv şi modul cum era amenajată aeronava, sau să-şi dăruiască toată atenţia priveliştii ce-şi desfăşura relieful dedesubtul lor.

— Uncle Prudent, spuse la un moment dat Phil Evans, mi se pare, dacă nu mă înşel, că zburăm deasupra părţii mijlocii a teritoriului canadian. Fluviul ăsta ce curge spre nord-vest trebuie să fie Saint-Laurent. Iar oraşul care a rămas acum în urmă, Quebec.

Era într-adevăr bătrâna cetate întemeiată de Champlain, ale cărei acoperişuri de tablă străluceau în bătaia soarelui ca nişte reflectoare. Albatrosul ajunsese deci până la patruzeci şi şase de grade latitudine nordică; aşa se explica faptul că se luminase de ziuă mai devreme ca de obicei şi că revărsatul zorilor se prelungise nefiresc de mult.

— Da, continuă Phil Evans, uite oraşul în amfiteatru, uite şi măgura pe care se înalţă zidurile cetăţii, Gibraltarul Americii de Nord! Uite şi catedrala anglicană şi cea franceză! Şi vama cu turla pe care flutură drapelul britanic!

Nici nu apucase Phil Evans să termine ce avea de spus şi capitala Canadei şi începuse să se topească în zare. Aeronava pătrunse într-o îngrămădire de norişori care, încetul cu încetul, perdeluiră priveliştea pământului.

Văzând că preşedintele şi secretarul Institutului Weldon îşi îndreptau atenţia asupra instalaţiilor exterioare ale Albatrosului, Robur se apropie de ei şi-i întrebă:

— Ei, ce mai ziceţi acum, domnii mei, credeţi, ori nu că se poate călători prin văzduh cu ajutorul unor aparate mai grele decât aerul?

Ar fi fost greu să nu te dai bătut în faţa unor mărturii atât de vădite. Cu toate astea, Uncle Prudent şi Phil Evans nu spuseră nici pâs.

— Cum, nici un cuvânt? urmă inginerul. Se vede că v-a pierit glasul din pricina foamei!… Trebuie să ştiţi însă că, dacă mi-am luat asupra mea îndatorirea să vă port, aşa, pe căile aerului, n-am nicidecum de gând să vă astâmpăr foamea cu acest fluid prea puţin hrănitor. Vă aşteaptă prânzul – primul prânz pe care-l luaţi aici pe bord.

N-ar fi avut nici un rost să facă nazuri, mai ales că şi Uncle Prudent şi Phil Evans simţeau cum le dă ghes foamea. O masă nu te obligă la nimic şi, după ce Robur îi va fi coborât din nou pe pământ, se bizuiau amândoi că-şi vor redobândi faţă de el întreaga libertate de acţiune.

Fură conduşi în ruf, unde se afla un mic dining-room, cu o masă întinsă cu tot dichisul, la care urmau să mănânce, separat de ceilalţi, tot timpul călătoriei. Ca feluri de mâncare, diferite conserve, printre care un fel de pâine făcută dintr-un amestec în părţi egale de făină şi praf de carne şi dres cu un pic de slănină, amestec care, pus în apă clocotită, dădea o supă grozav de gustoasă, pe urmă felii de şuncă friptă şi, ca băutură, ceai.

Frycollin nu fusese nici el uitat. Avusese şi el parte de o supă minunată, pe care o mâncase în faţă, la prova. Trebuie să fi fost, într-adevăr, lihnit de foame ca să mănânce, fiindcă-i clănţăneau dinţii de frică şi nu ştiu, zău, dacă s-ar fi putut folosi de ei.

— Dacă se rupe!… Dacă se rupe! îndruga mereu bietul om.

De aceea stătea tot timpul cu inima pierită. Gândiţi-vă numai! Să cazi de la o mie cinci sute de metri şi să te faci terci!

Un ceas mai târziu, Uncle Prudent şi Phil Evans ieşiră iar pe platformă. Robur însă nu mai era acolo. În partea dinapoi, omul de la cârmă, în cuşca lui cu geamuri, cu ochii pe busolă, urma cu sânge rece, fără nici o clipă de şovăială, ruta indicată de inginer.

Cât priveşte pe ceilalţi, erau, pesemne, toţi la masă, în camera echipajului. Doar unul din ajutoarele mecanicului, lăsat să supravegheze maşinile, se plimba pe platformă de la un ruf la altul.

Cei doi colegi nu puteau să-şi dea prea bine seama cât de mare era viteza aparatului, cu toate că Albatrosul ieşise tocmai din nori şi Pământul se vedea iar la o mie cinci sute de metri sub ei.

— Parcă nu-ţi vine a crede! spuse Phil Evans.

— Nici nu trebuie să credem! răspunse Uncle Prudent.

Se duseră amândoi în faţă şi-şi aţintiră privirile în zare, spre apus.

— A! Uite încă un oraş! exclamă Phil Evans.

— Îl recunoşti?

— Da! Pare-mi-se că-i Montreal.

— Montreal?… Bine, dar acum două ore abia am trecut de Quebec!

— Înseamnă că aparatul merge cu o viteză de cel puţin douăzeci şi cinci de leghe pe oră.

Era, într-adevăr, viteza aparatului, şi dacă pasagerii nu se simţeau câtuşi de puţin stingheriţi, asta se datora numai faptului că zburau în direcţia în care bătea vântul. Să fi fost o vreme liniştită, ar fi avut destul de suferit din pricina iuţelii cu care se deplasa aeronava, iuţeală care era aproape la fel de mare ca şi a unui expres. Dacă ar fi mers cu vântul în faţă, n-ar fi putut s-o înfrunte niciunul.

Phil Evans nu se înşelase. Jos, pe pământ, sub Albatros, se zărea Montrealul, uşor de recunoscut după Victoria-Bridge, podul ca un tub construit peste Saint-Laurent, aidoma viaductului ce trece peste laguna Veneţiei. Se desluşeau apoi străzile largi, magazinele uriaşe, băncile ca nişte palate, catedrala în chip de bazilică, recent ridicată după modelul bisericii Sfântul Petru din Roma, în sfârşit Mont-Royal, care domină tot oraşul şi care fusese transformat într-un parc măreţ. Norocul lui Phil Evans că apucase să vadă oraşele mai mari din Canada. Putu să recunoască, astfel, câteva din ele fără să-I mai întrebe pe Robur. După Montreal, pe la unu jumătate după-amiază, trecură pe deasupra râului Ottawa, a cărui cascadă, văzută de sus, semăna cu o imensă căldare cu apă în clocot, ce se revărsa în şuvoaie spumegătoare de cel mai mare efect.

— Uite şi palatul Parlamentului, spuse Phil Evans.

Şi arătă un fel de jucărie de Nurenberg înfiptă într-o colină. Jucăria aceea, cu arhitectura ei policromă, semăna cu Parlament-House din Londra, după cum catedrala din Montreal semăna cu biserica Sfântul Petru din Roma. Dar n-avea a face, nu mai încăpea nici o îndoială că era Ottawa.

Curând şi aşezarea aceasta începu a se micşora în depărtare, zărindu-se doar ca o pată luminoasă pe faţa pământului.

Erau aproape orele două după-amiază când Robur se arătă iar. Tom Turner, contramaistrul său, se ţinea după el. Inginerul îi spuse numai trei cuvinte, pe care Tom le transmise celor două ajutoare ce stăteau de pază în faţă şi înapoi, lângă ruf. La un semn, timonierul schimbă direcţia Albatrosului cu două grade spre sud-vest. În acelaşi timp, Uncle Prudent şi Phil Evans putură să-şi dea seama că se mărise viteza propulsoarelor aeronavei.

La drept vorbind, viteza lor putea fi dublată, depăşind rezultatele obţinute până în momentul acela cu cele mai rapide mijloace de locomoţie terestră.

Gândiţi-vă numai: torpiloarele pot atinge o viteză de douăzeci şi două de noduri, adică de patruzeci de kilometri pe oră; trenurile de pe căile ferate engleze şi franceze, o viteză de o sută de kilometri; săniile cu pânze de pe râurile îngheţate ale Statelor Unite, o sută cincisprezece kilometri; o locomotivă construită în atelierele Patterson, cu un sistem de angrenaj, a parcurs o sută treizeci de kilometri pe oră pe linia lacului Erie, iar o alta, pe linia Trenton-Jersey, o sută treizeci şi şapte.

Pasămite însă Albatrosul, atunci când propulsoarele lui erau în funcţie cu maximum de intensitate, putea atinge o viteză de două sute de kilometri pe oră, adică aproape cincizeci de metri pe secundă.

Ei bine, aceasta era tocmai viteza unui uragan, care smulge copacii din rădăcini, sau a curentului de aer care, în toiul uraganului din 21 septembrie 1881, de la Cahors, a ajuns să străbată o sută nouăzeci de kilometri pe oră. Este viteza medie a unui porumbel călător, depăşită numai de zborul rândunelei obişnuite (67 metri pe secundă) şi de acela al lăstunului (89 metri).

Într-un cuvânt, Albatrosul, aşa cum spusese Robur, punându-şi elicele în mişcare cu maximum de intensitate, ar fi putut să facă ocolul lumii în două sute de ore, adică în mai puţin de opt zile!

Ce-i păsa, oare, aparatului nostru de zbor că, la vremea aceea, globul terestru era înzestrat cu patru sute cincizeci de mii de kilometri de cale ferată – adică o cale ferată care ar face de unsprezece ori înconjurul Pământului în dreptul Ecuatorului? Într-adevăr, de ce i-ar fi păsat,când găsea un punct de sprijin pretutindeni în atmosferă?

Mai e nevoie s-o spunem? Fenomenul a cărui apariţie dăduse atâta de gândit omenirii din cele două lumi era unul şi acelaşi lucru cu aeronava inginerului. Trompeta ce-şi trâmbiţa clocotitoarea-i chemare peste înălţimile văzduhului era trompeta contramaistrului Tom Turner. Iar drapelul înfipt în vârful celor mai de seamă monumente din Europa, Asia şi America era pavilionul lui Robur Cuceritorul şi al maşinii lui zburătoare: Albatrosul.

Şi dacă până atunci inginerul luase oarecare măsuri să nu fie recunoscut, călătorind mai ales noaptea şi luminându-şi calea cu farurile electrice, dacă în timpul zilei se făcea nevăzut, zburând pe deasupra stratului de nori, se pare că de aci înainte nu mai avea de gând să tăinuiască lumii izbânda sa. Şi dacă venise la Philadelphia şi pătrunsese în sala de şedinţe a Institutului Weldon, n-o făcuse oare ca să împărtăşească tuturor uimitoarea sa descoperire şi să-i convingă ipso facto6 pe cei mai neîncrezători?

Se ştie cum fusese primit şi vom vedea mai departe în ce fel socotea el să le-o plătească preşedintelui şi secretarului acelui club.

Între timp, Robur se apropiase de cei doi confraţi. Aceştia căutau cu tot dinadinsul să nu manifeste nici umbră de mirare în faţa celor ce vedeau şi a celor ce, fără voie, trebuiau să le încerce pe pielea lor. Fără doar şi poate, în capetele lor de anglo-saxoni era temeinic împlântată o încăpăţânare pe care cu chiu cu vai ar fi putut s-o smulgă cineva din rădăcini. Dinspre partea lui, Robur se făcu a nu fi băgat de seamă nimic şi, ca şi cum ar fi legat din nou firul unei conversaţii, care fusese totuşi întreruptă mai înainte cu vreo două ore şi mai bine, spuse:

— Domnilor, vă întrebaţi, desigur, dacă aparatul de faţă, atât de admirabil înzestrat cu mijloace de locomoţie aeriană, e în stare să suporte o viteză mai mare? N-ar fi vrednic însă, vă rog să mă credeţi, să cucerească spaţiul, dacă ar fi incapabil să-l mistuie. Am căutat să aflu un punct de sprijin temeinic în aerul atmosferic şi l-am aflat. Am înţeles că pentru a înfrunta vântul e destul să fii, pur şi simplu, mai tare decât el, şi sunt mai tare. N-am nevoie de pânze să mă tragă, nici de lopeţi sau de roţi să mă împingă, nici de şine ca să lunec mai repede. Aerul mi-ajunge. Aerul ce mă înconjoară, aşa cum apa înconjoară un vas submarin, şi pe care propulsoarele mele îl sfredelesc, aşa cum elicele unui steamer vântură apa. Iată cum am dezlegat eu problema navigaţiei aeriene. Şi nici balonul, nici vreun alt aparat mai uşor decât aerul nu va ajunge vreodată aici.

Muţenie desăvârşită din partea celor doi colegi – ceea ce nu-l făcu nicidecum pe inginer să-şi piardă cumpătul. Mulţumindu-se să schiţeze un zâmbet, acesta continuă pe un ton interogativ:

— Vă întrebaţi cumva, de asemenea, dacă, aşa cum poate să se deplaseze pe orizontală, Albatrosul e în stare să se deplaseze tot atât de lesne pe verticală, într-un cuvânt, dacă se poate măsura cu un aerostat chiar atunci când e vorba să dea o raită prin păturile înalte ale atmosferei? Ei bine, eu nu v-aş sfătui să puneţi la cale o întrecere între Go ahead şi el.

Cei doi confraţi dădură din umeri, nici mai mult, nici mai puţin. Probabil că abia aşteptau să le pună întrebarea aceasta.

Robur făcu un semn. Elicele propulsoare se opriră deodată. Albatrosul merse ce mai merse, preţ de o milă, apoi încremeni locului.

La cel de-al doilea semn al lui Robur, elicele de suspensie se puseră în mişcare cu o iuţeală ce nu se putea asemui decât cu a sirenelor în experienţele acustice. Sfârâitul lor urcă aproape cu o octavă în scara sunetelor, micşorându-şi totuşi intensitatea din cauza rarefierii aerului, şi aparatul îşi făcu vânt, ridicându-se vertical, întocmai ca o ciocârlie ce săgetează văzduhul cu ţipătul ei ascuţit.

— Stăpâne! Stăpâne!… îndruga întruna Frycollin. Numai de nu s-ar rupe!

Un zâmbet dispreţuitor fu singurul răspuns al lui Robur. În câteva minute, Albatrosul se şi ridicase la o înălţime de două mii şapte sute de metri, ceea ce sporea raza vizuală până la şaptezeci de mile împrejur – apoi la patru mii de metri, după cum arăta barometrul care scăzuse la 480 milimetri. Acum că făcuse dovada, Albatrosul începu să coboare. Scăderea presiunii în straturile înalte ale atmosferei aduce cu sine micşorarea procentului de oxigen din aer, şi, ca urmare, şi din sânge, ceea ce dă loc la accidente grave, aşa cum li s-a întâmplat unora dintre aeronauţi. Robur socotea de prisos să le înfrunte.

Albatrosul coborî, aşadar, din nou la înălţimea la care zbura, pe cât se pare de obicei, şi propulsoarele, puse iar în mişcare, îl purtară mai departe cu o viteză sporită, spre sud-vest.

— Şi acum, domnilor, dacă aceasta era întrebarea pe care v-aţi pus-o, spuse inginerul, vă las să răspundeţi singuri.

Apoi, aplecându-se spre balustradă, se adânci în contemplare.

Când ridică puţin mai târziu capul, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon se aflau în faţa lui.

— Domnule inginer Robur, rosti Uncle Prudent, care căuta în zadar să se stăpânească, ţinem să ştii că nu ne-am întrebat nimic din ceea ce crezi, pare-se, dumneata. În schimb vom pune o întrebare la care socotim că vei binevoi să ne răspunzi.

— Spuneţi.

— Cu ce drept ai tăbărât asupra noastră la Philadelphia, în Fairmont-Park? Cu ce drept ne-ai închis în cuşca asta? Cu ce drept ne cari acum cu dumneata, trecând peste voinţa noastră, pe bordul acestei maşini zburătoare?

— Dar dumneavoastră, domnilor balonişti, le întoarse vorba Robur, cu ce drept m-aţi insultat, huiduit, ameninţat atunci, la club, încât mă şi mir cum de-am scăpat cu viaţă?

— De ce răspunzi cu o întrebare? urmă Phil Evans. Repet: cu ce drept…?

— Vreţi să ştiţi?

— Te rog.

— Ei bine, cu dreptul celui mai tare!

— E un răspuns cinic!

— Dar adevărat!

— Şi cât timp, rogu-te, cetăţene inginer, îl luă din scurt Uncle Prudent, răbufnind în cele din urmă, cât timp ţi-ai pus în gând să te foloseşti de acest drept?

— Cum se poate, domnilor, răspunse ironic Robur, cum se poate să-mi puneţi asemenea întrebare, când e destul să vă plecaţi ochii în jos ca să vă bucuraţi de o privelişte fără seamăn pe lume?

Albatrosul tocmai se oglindea pe faţa neţărmuritelor ape ale lacului Ontario; trecuse în zbor cu puţin înainte peste ţinutul cântat cu atâta poezie de Cooper. Plutind apoi de-a lungul malului dinspre miazăzi al acestei uriaşe căldări, se îndreptă spre vestitul râu prin care se scurg apele lacului Erie, spărgându-se în cascade.

O clipă, un ropot măreţ, un vuiet ca de furtună, răzbi până la el. Şi, ca şi cum o burniţă deasă ar fi împroşcat de jos văzduhul, aerul se răcori simţitor.

Dedesubt puhoaie de apă se prăvăleau, alcătuind un fel de potcoavă. Ai fi zis că era un uriaş torent de cristal împresurat de mii de curcubee datorită unui fenomen de refracţie, ce descompunea razele solare. Era într-adevăr o privelişte sublimă.

În faţa cataractelor, o punte uşoară, întinsă ca un fir, lega cele două ţărmuri. Ceva mai jos, la vreo trei mile distanţă, se afla un pod suspendat, pe care tocmai se târa un tren trecând de pe malul canadian, dincolo, pe malul american.

— Cascada Niagara! exclamă Phil Evans.

Strigătul îi scăpase fără voie, în timp ce Uncle Prudent se străduia din răsputeri să nu admire nimic din toate aceste minunăţii. Un minut mai târziu, Albatrosul trecuse şi peste râul ce desparte Statele Unite de colonia canadiană şi se avânta în zbor pe deasupra vastelor întinderi ale Americii de Nord.