Capitolul XI.

ÎN CARE SE VEDE CUM MÂNIA LUI UNCLE PRUDENT CREŞTE PROPORŢIONAL CU PĂTRATUL VITEZEI.

Nicicând, în tot acest răstimp, Uncle Prudent şi Phil Evans nu-şi văzură atât de definitiv spulberate speranţele lor de scăpare ca în următoarele cincizeci de ore. Să se fi temut cumva Robur că supravegherea prizonierilor lui s-ar putea să fie mai puţin lesnicioasă în timpul zborului lor deasupra Europei? Se prea poate. Ştia, de altminteri, că erau hotărâţi să fugă cu orice preţ.

Oricum ar fi fost, o încercare în acest sens era o adevărată sinucidere. Să sări jos dintr-un expres care merge cu o sută de kilometri pe oră, nu înseamnă, poate, decât să-ţi pui pielea în joc, dar să faci acelaşi lucru dintr-un rapid ce aleargă cu două sute de kilometri pe oră ar fi să-ţi doreşti singur moartea. Ei bine, aceeaşi viteză – maximum de viteză pe care-l putea atinge – o căpătase şi Albatrosul. Mai mare decât a zborului rândunelei, adică o sută optzeci de kilometri pe oră.

De câtva timp, după cum probabil aţi observat, vânturile dinspre nord-est predominau cu o regularitate ce nu putea fi decât prielnică manevrării aparatului, care zbura în aceeaşi direcţie, adică, în genere, spre vest. Cum însă aceste vânturi începeau să se domolească, foarte curând nu mai fu chip să stai afară pe platformă, fără a simţi că ţi se taie respiraţia din pricina vitezei de deplasare. Ba încă n-ar fi lipsit mult ca, la un moment dat, cei doi colegi să fie azvârliţi peste bord, dacă presiunea aerului nu i-ar fi înghesuit în peretele rufului.

Noroc că timonierul îi zări prin hublourile cabinei sale şi în aceeaşi clipă o sonerie electrică îi vesti pe oamenii din echipaj ce stăteau în post, la prova.

Patru dintre ei se strecurară fără zăbavă pe platformă, spre partea dinapoi a aparatului.

Cei care au călătorit vreodată pe mare cu vântul în faţă, în toiul unei furtuni, să-şi amintească de această împrejurare şi îşi vor da seama cât de puternică poate fi o asemenea presiune. Atât numai că, în cazul de faţă, Albatrosul era cel care-i dădea naştere, datorită vitezei lui extraordinare.

Până la urmă, aparatul trebui să-şi încetinească zborul; numai aşa Uncle Prudent şi Phil Evans putură să se întoarcă la ei în cabină, în fiece ruf de pe Albatros era o atmosferă în care puteai respira în voie.

Ce solidă trebuia să fie însă construcţia, ca să poată rezista la un asemenea zbor! O adevărată minune! Cât priveşte propulsoarele din faţă şi dindărăt, nici nu se mai vedeau învârtindu-se. Sfredeleau aerul, deschizându-şi drum cu o forţă infinit de mare.

Ultima aşezare omenească observată de pe bord fusese Astrahan, oraş situat aproape la extremitatea nordică a Mării Caspice.

Steaua Deşertului – numele pesemne i-l dăduse vreun poet rus – stea odinioară de prima mărime, coborâse acum în rândul celor de al cincilea sau al şaselea ordin. Simplă capitală de gubernie, Astrahanul îşi arătase o clipă bătrânele-i ziduri cu creneluri – acum fără nici un rost – turnurile străvechi din mijlocul cetăţii, moscheile învecinate cu biserici de construcţie modernă, catedrala ale cărei turle, în număr de cinci, poleite şi presărate cu stele albastre, păreau croite dintr-un crâmpei de cer – totul aşezat cam în dreptul gurilor fluviului Volga, largi de vreo doi kilometri.

De aici înainte zborul Albatrosului se asemui cu o cavalcadă prin înaltul cerului, ca şi cum ar fi fost tras de acei fabuloşi hipogrifi, care dintr-o singură bătaie de aripi străbat câte o leghe întreagă.

În ziua de 4 iulie, la orele 10 dimineaţa, aeronava luă direcţia nord-vest, pe Volga în sus, mergând mai mult sau mai puţin pe firul văii. Stepele Donului şi ale Uralului alunecau de o parte şi de alta a fluviului. Dacă ar fi fost cu putinţă să-şi afunde privirea în zarea acestor imense cuprinsuri, călătorii abia dacă ar fi avut răgaz să numere oraşele şi satele. În sfârşit, spre seară, aeronava zbura deasupra Moscovei, fără a mai apuca măcar să salute drapelul Kremlinului. În zece ore făcuse vreo două mii de kilometri, adică distanţa de la Astrahan la vechea capitală a tuturor Rusiilor.

De la Moscova la Petersburg linia ferată să tot fi avut cam o mie două sute de kilometri, ceea ce însemna o călătorie de o jumătate de zi. Aşa că Albatrosul ajunse la Petersburg, pe malurile Nevei, întocmai ca un expres, către orele două dimineaţa. Noaptea albă, pe aceste meleaguri de care, dat fiind latitudinea lor înaltă, soarele de iunie aproape că nu se desparte mai deloc, le îngădui să cuprindă o clipă cu ochii priveliştea vastei capitale.

Trecură apoi pe deasupra golfului Finic, arhipelagului Abo, Mării Baltice, Suediei, la latitudinea Stockholmului, Norvegiei, la latitudinea Kristianiei. Două mii de kilometri numai în zece ore! S-ar fi spus că, într-adevăr, de aci încolo, nici o putere din lume n-ar fi fost în stare să stăvilească avântul Albatrosului, ca şi cum rezultanta forţei sale de proiectare în spaţiu şi a atracţiei terestre l-ar fi menţinut pe aceeaşi neschimbată traiectorie în zborul lui în jurul globului pământesc.

Cu toate astea, la un moment dat aparatul se opri chiar deasupra vestitei cascade Rjukanfos, din Norvegia. Muntele Gusta, a cărui creastă domină toată această minunată regiune din Telemark, îi ieşi în cale întocmai ca o uriaşă piatră de hotar, peste care nu-i era îngăduit să treacă mai departe, spre vest.

Aşadar, ajungând în acest punct, Albatrosul cârmi pur şi simplu spre sud, fără să-şi micşoreze viteza.

Să vedem, însă, ce făcea Frycollin în timpul acestui neasemuit zbor? Frycollin tăcea chitic în fundul cabinei lui şi dormea cât îi poftea inima, trezindu-se doar la vremea mesei. Atunci Francois Tapage venea să-i ţină de urât, simţind o plăcere să-şi bată joc de sperieturile lui.

— Ei, da' ce-i asta, măi flăcăule, spunea el, ţi-a pierit graiul de nu mai strigi?… Hai, dă-i drumul, nu te sfii!… O să te ţină iarăşi atârnat vreo două ceasuri şi atâta tot! Ia gândeşte-te numai ce straşnică baie de aer pentru reumatism, la viteza cu care mergem acum!

— Nu ştiu, dar parcă totul stă să se desfacă în bucăţi! îndruga întruna Frycollin.

— Se prea poate, Fry, băiete! Dar aşa cum mergem noi de repede, nici măcar n-am putea să cădem!… Fii pe pace, deci!

— Credeţi?

— Pe cinstea mea de gascon!

La drept vorbind, fără a exagera cu nimic lucrurile, aşa cum făcea Franţois Tapage, nu încăpea îndoială că, datorită vitezei cu care zburau, travaliul elicelor de suspensie era întrucâtva micşorat. Albatrosul aluneca la suprafaţa unei pături atmosferice aidoma rachetelor Congreve.

— Mult o să mai ţină aşa? întreba Frycollin.

— Mult?… Da' de unde! răspundea bucătarul. Toată viaţa!

— Ah! suspina Frycollin şi iar începea să se văicărească.

— Ia vezi, Fry, ia vezi, îl lua la rost, atunci, Franţois Tapage, să nu te trimită şeful iar la plimbare, cum se zice pe la noi!

Şi Frycollin îşi înghiţea suspinele, odată cu dumicaţii dubli pe care îi băga în gură.

Între timp, Uncle Prudent şi Phil Evans, care nu erau oameni făcuţi să cârtească fără folos, luaseră o hotărâre. Era limpede ca lumina zilei că nu mai putea fi vorba s-o şteargă. Totuşi, dacă nu mai era chip pentru ei să pună piciorul pe globul pământesc, n-ar putea face în aşa fel ca să dea de ştire locuitorilor acestuia ce se întâmplase, din momentul în care li se pierduse urma, cu preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, cine era cel ce-i răpise, pe bordul cărui aparat zburător se aflau prizonieri şi să provoace, astfel, poate – dar cum, în ce fel, mărite dumnezeule! – din partea prietenilor o temerară încercare de a-i smulge din mâinle lui Robur?

Să comunice cu ei?… Dar cum? Să facă şi ei, oare, ca marinarii ajunşi la ananghie, care vâră într-o sticlă o mărturie indicând locul naufragiului şi o azvârlă apoi în mare?

În cazul acesta, însă, marea era însăşi atmosfera. Aici sticla n-avea cum să plutească. S-ar putea întâmpla, deci, să n-o găsească nimeni, afară numai dacă n-ar pica drept în creştetul unui trecător, căruia n-ar fi greu să-i spargă capul.

La urma urmelor, cei doi colegi n-aveau decât acest mijloc la îndemână şi se pregăteau tocmai să jertfească una din sticlele de pe bord, când lui Uncle Prudent îi veni o altă idee. Preşedintelui, precum ştim, îi plăcea să tragă tabac, blând nărav ce se cade, cred, a fi trecut cu vederea unui american, care ar putea să aibă alte păcate mai grele. Ca unul, deci, căruia îi plăcea să tragă tabac, Uncle Prudent avea, bineînţeles, o tabacheră – acum goală. Iar tabachera asta era de aluminiu. Odată azvârlită afară, dacă dădea peste ea vreun cetăţean cinstit, sigur c-ar fi cules-o de pe jos şi, culegând-o, ar fi dus-o la poliţie, iar acolo s-ar fi descoperit mărturia sortită să dea în vileag situaţia în care se aflau cele două victime ale lui Robur Cuceritorul.

Zis şi făcut. Scriseră o notă scurtă, dar cuprinzătoare, pe adresa Institutului Weldon, cu rugămintea de a fi transmisă.

Pe urmă, după ce strecură nota înăuntru, Uncle Prudent înfăşură tabachera într-un petic de stofa de lână, legând-o zdravăn, nu numai ca să nu se deschidă în cădere, dar totodată ca să nu se spargă izbindu-se de pământ. Nu le mai rămânea, aşadar, decât să aştepte prilejul nimerit.

În realitate operaţia cea mai anevoioasă, în timpul zborului acestuia uluitor deasupra Europei, era să iasă din ruf şi să meargă de-a buşilea pe platformă, cu riscul de a fi în orice clipă luaţi pe sus, totul petrecându-se pe furiş. Pe de altă parte nu trebuia ca tabachera să cadă în mare sau în vreun golf, lac ori apă curgătoare, fiindcă s-ar fi pierdut.

N-ar fi fost însă cu neputinţă ca, prin acest mijloc, cei doi colegi să reuşească a intra în legătură cu lumea pământeană.

până una, alta, era ziua nămiaza mare. Se gândiră, deci, că ar fi mai bine să aştepte până la noapte, folosindu-se fie de o încetinire a mersului, fie de un popas, ca să iasă din ruf. Poate că aşa ar izbuti să ajungă la marginea platformei şi să lase să cadă preţioasa tabacheră numai deasupra unui oraş.

De altminteri, chiar dacă toate aceste condiţii ar fi fost întrunite, planul lor nu putea fi totuşi pus în aplicare – cel puţin în ziua aceea.

Într-adevăr, părăsind meleagurile norvegiene în dreptul muntelui Gusta, Albatrosul cârmise spre sud. Mergea chiar pe meridianul zero, care, în Europa, nu este altul decât meridianul Parisului. Aparatul zbură deci pe deasupra Mării Nordului, stârnind, cum era şi firesc, uimirea tuturor celor de pe bordul miilor de vase ce fac legătura între porturile Angliei, Olandei, Franţei şi Belgiei. Dacă tabachera nu se nimerea să cadă pe puntea unuia din aceste vase, avea sorţi să se ducă la fund.

Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură, aşadar, siliţi să aştepte un moment mai prielnic. De altfel, după cum veţi vedea mai încolo, peste puţin avea să se ivească un prilej minunat.

La orele zece seara, Albatrosul se afla în preajma ţărmurilor Franţei, cam în dreptul portului Dunkerque. Noaptea era destul de întunecoasă. O clipă doar se zăriră scăpărările electrice ale farului de la Gris-Nez încrucişându-se cu ale farului de la Dover între cele două limanuri ale strâmtorii Pas-de-Calais. Pe urmă Albatrosul se avântă în zbor deasupra teritoriului francez, menţinându-se la o altitudine mijlocie de o mie de metri.

Aparatul nu-şi micşoră însă viteza. Trecea ca o ghiulea peste oraşele, târgurile şi satele ce împânzesc aceste mănoase provincii ale Franţei de miazănoapte. După Dunkerque veniră la rând, pe acelaşi meridian al Parisului, Doullens, Amiens, Creil, Saint-Denis. Nimic nu-l făcu să se abată cumva de la linia dreaptă. Şi astfel, în toiul nopţii, ajunse deasupra „Oraşului-Lumină”, căruia i se cuvine pe drept acest nume, chiar atunci când locuitorii lui dorm – sau ar trebui să doarmă.

Ce năstruşnică toană îl îndemnă, oare, pe inginer să facă un popas deasupra cetăţii pariziene? Cine ştie! Tot ce putem spune este că Albatrosul coborî atât de mult încât acum domina oraşul de la o înălţime de numai câteva sute de picioare. Robur ieşi atunci din cabina lui şi odată cu el ieşi pe platformă tot echipajul să ia aer.

Uncle Prudent şi Phil Evans căutară bineînţeles să nu scape ocazia minunată ce li se înfăţişa. Părăsindu-şi aşadar cabina, făcură ce făcură şi se depărtară de ceilalţi, ca să poată prinde momentul cel mai prielnic. Şi, mai ales, se fereau să nu bage nimeni de seama.

Aidoma unui scarabeu gigantic, Albatrosul plutea lin deasupra marelui oraş. Aeronava lunecă de-a lungul bulevardelor luminate ca ziua de aparatele Edison.10 Se auzea până la el zgomotul trăsurilor ce mai forfoteau încă pe străzi şi huruitul trenurilor de pe numeroasele linii ferate ce se îndreptau, aidoma spiţelor unei roţi, spre Paris. Pe urmă Albatrosul începu să planeze la altitudinea celor mai înalte monumente, ca şi cum ar fi vrut anume să izbească măciulia din vârful Panteonului sau crucea de pe Domul Invalizilor. Zbură molcom din dreptul celor două minarete ale palatului Trocadero până la turnul metalic11 de pe Câmpul lui Marte, al cărui reflector uriaş scălda toată capitala într-o baie de lumină electrică.

Această plimbare prin văzduh, hoinăreala aceasta nocturnă ţinu aproape un ceas ca şi cum aparatul ar fi făcut un popas în aer, înainte de a-şi urma nesfârşita-i călătorie.

Ba chiar, inginerul Robur voi, pesemne, să ofere parizienilor priveliştea unui meteor pe care astronomii nu-l prevăzuseră. Toate farurile de pe Albatros fură aprinse. Doi snopi strălucitori alunecară peste pieţele publice, peste scuaruri, grădini, palate, peste cele şaizeci de mii de case din cuprinsul oraşului, împrăştiind imense canafuri de lumină, din zare în zare.

Nu mai încăpea nici o îndoială că Albatrosul se văzuse lămurit de astă dată – şi nu numai că se văzuse, dar se şi auzise, fiindcă Tom Turner, ducând trompeta la gură, slobozise asupra cetăţii talazuri de sunete clocotitoare. În aceeaşi clipă, Uncle Prudent, aplecându-se peste parmaclâc, lăsă să-i scape tabachera din mână…

Îndată după aceea chiar, Albatrosul se ridică în văzduh cât ai bate din palme.

Şi atunci în înaltul cerului parizian ţâşni un „ura-a” vijelios din rândurile mulţimii ce umplea încă bulevardele, un „ura-a” de neţărmurită mirare închinat năstruşnicului meteor.

Farurile de pe bordul aeronavei se stinseră toate deodată, întunericul nopţii se închegă iarăşi în jur şi în acelaşi timp şi tăcerea, şi aparatul îşi văzu mai departe de drum, zburând cu o viteză de două sute de kilometri pe oră. Asta era tot ce le fusese dat să vadă în capitala Franţei.

La ceasurile patru dimineaţa, Albatrosul traversase pieziş întreg teritoriul ţării. După aceea, ca să nu mai piardă timp trecând peste Pirinei sau peste Alpi, pluti pe deasupra regiunii Provence până la Cap d'Antibes. La orele nouă, locuitorii din preajma bisericii Sfântul Petru din Roma, adunaţi în piaţa din faţa edificiului, căscau gura privind zborul aeronavei deasupra Oraşului Etern. Două ceasuri mai târziu, dominând din înaltul cerului golful Neapole, se legănă o clipă în mijlocul vălătucilor de funingine ce ieşeau din gura Vezuviului. În sfârşit, după ce trecu în diagonală peste Mediterana, la ora unu după-amiază chiar, fu semnalat de străjile de coastă din La Goulette, pe ţărmul tunisian.

După America, Asia! După Asia, Europa! Peste treizeci de mii de kilometri pe care aparatul fermecat îi străbătuse în mai puţin de douăzeci şi trei de zile!

Iar acum, iată-l pornind să cutreiere în zbor ţinuturile cunoscute sau necunoscute încă ale continentului african!

Poate că sunteţi curioşi să ştiţi ce s-a întâmplat cu faimoasa tabacheră, după ce a căzut jos, pe pământ?

Tabachera nimeri în strada Rivoli, în faţa casei cu numărul 210, într-un moment când nu era ţipenie de om pe afară. A doua zi dădu peste ea o măturătoare care, fire cinstită, se grăbi s-o ducă la prefectura poliţiei.

Acolo, crezându-se la început că ar fi o maşină infernală, fusese dezlegată, despachetată şi deschisă cu cea mai mare grijă.

Când, deodată, se produse un fel de explozie… Un strănut detunător pe care şeful Siguranţei nu şi-l putuse stăpâni.

Documentul fu scos, în sfârşit, din tabacheră şi, spre marea lor mirare, cei de faţă citiră următoarele: „Uncle Prudent şi Phil Evans, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon din Philadelphia, răpiţi de aeronava Albatros a inginerului Robur.

A se înştiinţa prietenii şi cunoştinţele.

U. P. şi P. E.”

Astfel, locuitorii celor două lumi aflară explicaţia unui fenomen ce părea inexplicabil. Astfel, oamenii de ştiinţă ce activau în numeroasele observatoare de pe suprafaţa globului îşi redobândiră în sfârşit liniştea.