Capitolul XII.

ÎN CARE INGINERUL ROBUR SE POARTĂ AŞA, CA ŞI CUM AR AVEA DE GÂND SĂ CONCUREZE PENTRU UNUL DIN PREMIILE MONTYON.

Ajungând la această etapă a călătoriei aviatice în jurul Pământului, pe care, o începuse Albatrosul, socot că ni-e îngăduit, de bună seamă, să ne punem următoarele întrebări:

Cine era la urma urmei acest Robur, căruia până în momentul de faţă nu-i cunoaştem decât numele? Nu cumva îşi petrecea toată viaţa în văzduh? Şi cum se făcea că aeronava lui nu avea nici o clipă de răgaz? Să nu fi găsit oare un sălaş, undeva, într-un loc inaccesibil, unde, chiar dacă n-ar fi avut nevoie de repaus, poposea măcar pentru a-şi împrospăta proviziile? Ar fi fost de mirare să nu fie aşa. Cele mai straşnice zburătoare au şi ele un adăpost sau un cuib pe lume.

Şi apoi, ce avea de gând, oare, inginerul cu cei doi prizonieri ai săi care nu făceau decât să-l încurce? Nu cumva i se va fi năzărit să-i ţină mai departe la cheremul său, să-i osândească a fi în vecii vecilor aviatori? Sau, poate, după ce-i va fi plimbat aşa pe deasupra Africii, Americii de Sud, Australiei, Oceanului Indian, Atlantic, Pacific, ca să-i convingă neapărat, va fi avut intenţia să-i pună în libertate, spunându-le: „Şi acum,domnilor, nădăjduiesc că nu veţi mai fi atât de neîncrezători în principiul «mai greu decât aerul»!”

Iată tot atâtea întrebări la care nu suntem încă în măsură să răspundem. E aci o taină ce se află în puterea viitorului. Poate că va fi cândva dată în vileag.

Tot ce ştim este că Robur nu-şi dădea osteneala să caute acest cuib pe ţărmurile de miazănoapte ale continentului african. Avu chef să-şi petreacă timpul până pe înserat deasupra regenţei Tunisului, când în zbor lin, când plutind, după toane, de la capul Bon până la capul Cartagina. Ceva mai apoi, pătrunse în interior, pe valea încântătoare a fluviului Medjerda, zburând de-a lungul albiei sale cu unde lutoase, pierdute printre cactuşi şi tufişuri de oleandri. Ce vâlvă făcu aparatul stârnind sute şi sute de papagali pitici, dintre cei care, cocoţaţi pe firele de telegraf, par să aţină calea depeşelor ca să le ia cu ei sub aripă!

Mai apoi, pe înnoptat, Albatrosul se legăna desupra frontierelor regiunii krumirilor şi dacă va mai fi rămas vreun krumir pe lume, fără doar şi poate că va fi căzut cu faţa la pământ, rugându-l pe Alah să se milostivească, în clipa când va fi văzut ivindu-se matahala aceea de vultur.

A doua zi dimineaţa veni rândul oraşului Bone şi al încântătoarelor coline ce-l înconjoară, pe urmă Philippeville ce devenise un mic Alger cu cheiurile-i proaspăt construite, numai în arcade, cu viile sale neîntrecute, ai căror butuci înfrunziţi îmbracă tot ţinutul, aşa încât ai impresia că te afli în Bordelais sau pe pământurile Burgundiei.

Plimbarea asta de vreo cinci sute de kilometri peste cuprinsurile marii şi micii Kabylii se sfârşi în dreptul citadelei Kasbah – din Alger. Ce privelişte pentru călătorii de pe bordul aeronavei! Rada ce se deschidea între capul Matifou şi limba de pământ numită Pescade, litoralul împodobit cu palate, cu păsări marabu, cu vile, văile întortocheate înveşmântate în mantii de verdeaţă, Mediterana albastră, albastră, brăzdată de transatlantice semănând cu nişte şalupe! Şi tot aşa, până la pitorescul Oran, ai cărui locuitori, zăbovind în grădinile citadelei, avură prilejul să vadă Albatrosul îngânându-se,pe înserat, cu primele stele.

Dacă până atunci Uncle Prudent şi Phil Evans se întrebaseră ce-l va fi apucat pe inginerul Robur să-i plimbe aşa, în închisoarea lor zburătoare, pe deasupra meleagurilor Algeriei, pesemne la vreo două ceasuri după scăpătatul soarelui se vor fi gândit că, în sfârşit, stăpânul Albatrosului îşi făcuse mendrele. Sucind cârma, timonierul îndreptase tocmai aparatul în direcţia sud-est şi, a doua zi, după ce scăpase de coclaurile ţinutului muntos Tell, văzu răsărind astrul zilei deasupra nisipurilor Saharei.

Iată şi itinerarul zilei de 8 iulie. Vedere asupra târguşorului Geryville, clădit ca şi Laghouat la marginea deşertului, pentru a înlesni mai târziu cucerirea Saharei. Trecerea aeronavei prin pasul Stillen, nu fără oarecare greutăţi, înfruntând vântul destul de puternic. Traversarea pustiului, când într-un zbor lin, pe deasupra oazelor înverzite sau forturilor – aşa-numitele ksur – când cu o viteză năprasnică, depăşind zborul zăganilor. De câteva ori se văzură chiar nevoiţi să deschidă focul împotriva cumplitelor păsări care, în stoluri de câte douăsprezece sau cincisprezece, nu se sfiau să se năpustească asupra aeronavei, băgându-l pe Frycollin în sperieţi.

Dar, dacă zăganii nu le puteau răspunde într-alt fel decât prin ţipete fioroase sau cu ghearele şi cu ciocul, indigenii în schimb, tot atât de sălbatici şi ei, nu-şi cruţară focurile de armă, mai ales când Albatrosul trecu peste Muntele de Sare, ale cărui stane, verzi şi viorii, ieşeau la iveală de sub giulgiul său alb. De sus, din înalt, cuprindeau cu ochii întinsurile nesfârşite ale Saharei, unde mai stăruiau încă urmele taberelor lui Abb el-Kader, ţinuturi pururea primejdioase pentru un călător european, mai cu seamă în confederaţia Beni-Mzab.

Ajungând aici, Albatrosul se văzu nevoit să se urce iar la o altitudine mai mare, ca să scape de simunul care se înteţise, stârnind un val de nisip roşcat la suprafaţa solului, ca talazurile ridicate de curenţi la suprafaţa oceanului. Pe urmă pustietăţile podişului Chebka îşi desfăşurară balastul lor de lavă negricioasă până la valea Ain-Massin, răcoroasă şi înverzită. Cu greu şi-ar închipui cineva cât erau de felurite aceste meleaguri pe care ochiul le putea cuprinde pe de-a întregul. După colinele acoperite de copaci şi arbuşti, se perindau lungi unduiri sure, drapate ca un burnus arab ale cărui falnice cute răscoleau faţa pământului. În depărtare se aflau aşa-numitele nadi cu ape năvalnice, păduri de palmieri, pâlcuri de colibe strânse laolaltă pe câte o măgură, în jurul vreunei moschei, de pildă Metliti, în care hălăduia un conducător religios musulman, marele marabu Sidi Sik.

Până la căderea nopţii străbătuseră câteva sute de kilometri, zburând pe deasupra unui ţinut mai mult şes, brăzdat de dune înalte. Dacă Albatrosul ar fi vrut să facă un popas, ar fi putut să aterizeze în inima oazei Ouargla, pitită sub umbrarul unei păduri uriaşe de palmieri. Oraşul se vedea lămurit, cu cele trei cartiere deosebite ale sale, cu vechiul palat al sultanului, un fel de Kasbah întărit, cu casele de cărămizi răscoapte de arşiţa soarelui şi fântânile-i ţâşnitoare săpate în vale, de la care aeronava şi-ar fi putut împrospăta proviziile de apă. Datorită, însă, vitezei uluitoare cu care zbura, rezervoarele ei erau încă pline, aici în mijlocul pustietăţilor africane, cu apa pompată din Hidasp, pe valea Kashmirului.

Să fi fost oare observat Albatrosul de arabii, mozabiţii şi negrii ce sălăşluiesc împreună în oaza Ouargla? Nici vorbă că da, deoarece fu întâmpinat cu sute ce focuri de puşti; plumbii însă căzură îndărăt fără să-l fi nimerit. Pe urmă se lăsă noaptea, tăcuta noapte a deşertului cu tainele ei, pe care Felicien David le-a tălmăcit atât de poetic.

În orele următoare îşi continuară drumul spre sud-vest, tăind drumurile ce duc spre oaza El Golea şi dintre care unul a fost descoperit, în 1859, de francezul Duveurier, un om plin de iniţiativă.

Era întuneric beznă. Aşa că nu văzură nici o frântură din calea ferată transsahariană ce se construia după proiectul lui Duponchel – o lungă panglică de oţel menită să lege Algerul cu Tombouctou prin Loghouat şi Ghardaia, ca să ajungă mai târziu pe ţărmul golfului Guineei.

Albatrosul pătrunse, astfel, în zona ecuatorială, dincolo de tropicul Cancerului. La o distanţă de o mie de kilometri de marginea nordică a pustiului Sahara, aparatul îşi încrucişă zborul cu drumul pe care maiorul Laing îşi aflase moartea în 1846, tăie apoi calea urmată de caravanele ce veneau din Maroc spre Sudan şi, trecând pe deasupra cuprinsului pustiu bântuit de tuaregi, avu parte să asculte aşa-numitul „cântec al nisipurilor”, un murmur dulce, tânguios, ce pare însuşi suspinul pământului.

O singură păţanie în tot acest timp: un nor de lăcuste se ridică în văzduh, lăsând pe bord o încărcătură atât de straşnică, încât corabia aeriană fu gata, gata să „se scufunde”. Oamenii din echipaj, însă, se grăbiră să se descotorosească de tot acest prisos, în afară de câteva sute de lăcuste din care Francois Tapage îşi făcu o provizie. Apoi găti cu ele o mâncare atât de gustoasă, încât Frycollin dădu pentru o clipă uitării spaima ce-l băga mereu în răcori.

— Parcă-s crevete, le lăuda el.

Ajunseră la vreo mie opt sute de kilometri de oaza Ouargla, aproape de graniţa nordică a imensului regat al Sudanului.

Prin urmare, către orele două după-amiază se ivi în zare o cetate aşezată în cotul unui fluviu larg. Fluviul era Nigerul, iar cetatea Tombouctou.

Dacă până în momentul acela oraşul, o adevărată Mekka a meleagurilor africane, fusese vizitat numai de călători din Lumea Veche – Bătută, Khazan, Imbert, Mungo-Park, Adams, Laing, Caille, Barth, Lenz, de astă dată, datorită tribulaţiilor uneia dintre cele mai curioase aventuri, doi americani aveau să poată vorbi despre el de visu, de auditu şi chiar de olfactu, la întoarcerea lor în America – în cazul când le va mai fi dat să se înapoieze acolo vreodată.

De visu, pentru că puteau îmbrăţişa cu privirea orice punct al acestui triunghi de cinci sau şase kilometri în care se află oraşul; de auditu, fiindcă nimeriseră într-o zi de târg mare şi era o zarvă nemaipomenită; de olfactu, deoarece nervul olfactiv nu putea fi decât foarte neplăcut impresionat de duhoarea ce se ridica din piaţa Youbou-Kamo, unde se afla hala de carne, în preajma palatului vechilor regi So-mais.

Oricum, inginerul se socoti dator a deschide ochii prizonierilor săi – preşedintele şi secretarul Institutului Weldon – asupra faptului că avea neasemuita fericire de a o vedea cu ochii lor pe Regina Sudanului, cetate stăpânită în momentul acela de tuaregii din Togant.

— Domnilor, Tombouctou! le spuse el cu acelaşi ton cu care, în urmă cu douăsprezece zile, îi înştiinţase: „India, domnilor!”

După care, continuă:

— Tombouctou, 18° latitudine nordică şi 5°56' longitudine vestică faţă de meridianul Parisului, altitudine două sute patruzeci şi cinci de metri deasupra nivelului mediu al mării. Aşezare importantă, cu douăsprezece sau treisprezece mii de locuitori, vestită cândva prin arta şi ştiinţa ei! Poate doriţi cumva să faceţi aici un popas de câteva zile?

Propunerea de mai sus nu putea fi, desigur, rostită decât în zeflemea.

— Dar, urmă inginerul, ar fi, cred, primejdios pentru nişte străini să descindă în mijlocul negrilor, berberilor, fulanilor şi arabilor din părţile acestea, mai cu seamă că – adaug – sosirea noastră cu aeronava s-ar prea putea să nu le fie pe plac.

— Domnule, îi răspunse Phil Evans pe acelaşi ton, vă asigur că, pentru plăcerea de a vă părăsi, am fi în stare să înfruntăm cu dragă inimă riscul de a fi prost primiţi de indigeni.

— Dar dacă e vorba să alegem între două închisori, mai bine Tombouctou decât Albatrosul!

— Fiecare om cu gusturile lui, îi întoarse vorba inginerul. În orice caz n-am să încerc, credeţi-mă, această aventură, Fiindcă mă simt răspunzător de soarta unor oaspeţi care mi-au făcut cinstea de a călători cu mine…

— Aşadar, domnule inginer Robur, spuse Uncle Prudent dând frâu liber indignării, nu te mulţumeşti să ne fii temnicer? Vrei să îmbini samavolnicia cu insultele?

— O! Cel mult e vorba de o ironie!

— N-aveţi nici o armă pe bord?

— Ba da, un arsenal întreg!

— Două revolvere ne-ar ajunge, dacă unul l-aş lua eu, iar celălalt dumneata, domnule!

— Un duel, exclamă Robur, un duel din care s-ar putea trage moartea unuia dintre noi!

— Fără îndoială, unul din noi ar muri!

— Ei bine, nu, domnule preşedinte al Institutului Weldon. Mi-e mult mai la îndemână să te păstrez aşa, teafăr!

— Ca să fii sigur c-o să rămâi teafăr şi dumneata. E mai cuminte aşa!

— Cuminte sau nu, aşa-mi place mie. N-ai decât să crezi altfel sau să te plângi celor în drept, dacă poţi!

— Am şi făcut-o, domnule inginer!

— Nu mai spune!

— Mare lucru, zburând peste ţinuturile locuite de europeni, să laşi să cadă un document…

— Cum, aţi făcut asta? spuse Robur, năpădit de o neînfrânată mânie.

— Şi dac-am făcut-o?

— Dacă aţi făcut-o, într-adevăr… aţi merita…

— Ce anume, domnule inginer?

— Să zburaţi peste bord, după documentul dumneavoastră!

— Hai, aruncă-ne jos! strigă Uncle Prudent. când îţi spunem că-i aşa!

Robur dădu să se repeadă spre cei doi colegi. La un gest al său, Tom Turner se şi înfiinţase împreună cu alţi câţiva oameni din echipaj. Într-adevăr, inginerul ar fi avut o poftă grozavă să-şi aducă la îndeplinire ameninţarea, de aceea, probabil, temându-se să nu cadă în ispită, se grăbi să intre la el în cabină.

— Bun! spuse Phil Evans.

— Dacă el n-a avut curajul s-o facă, răspunse Uncle Prudent, am s-o fac eu! Da, am s-o fac eu!

În acest timp populaţia oraşului Tombouctou începuse să iasă buluc în mijlocul pieţelor, pe străzi, pe terasele caselor clădite în amfiteatru. Atât în cartierele arătoase Sankar şi Sarahama ca şi printre colibele amărâte cu acoperişuri ţuguiate din Raguidi, preoţii aruncau cele mai amarnice blesteme, din înaltul minaretelor, asupra monstrului din văzduh. Blesteme şi mai puţin vătămătoare decât gloanţele de puşcă.

Până şi în portul Kabara de la cotul Nigerului nu era om din echipajele flotilelor să nu se fi pus în mişcare. Fără doar şi poate – dacă Albatrosul ar fi coborât pe pământ, praful s-ar fi ales de el.

Cale de câţiva kilometri, stoluri gălăgioase de berze, prepeliţe şi păsări ibis îi făcură alai, silindu-se să-l întreacă; dat fiind însă iuţeala cu care zbura, foarte curând Albatrosul le lăsă în urmă. O dată cu căderea serii, aerul prinse a fremăta de mugetele numeroaselor cirezi de bivoli şi turme de elefanţi ce cutreierau aceste ţinuturi, într-adevăr, nemaipomenit de mănoase.

În răstimp de douăzeci şi patru de ore, întreaga zonă cuprinsă între zero grade longitudine şi meridianul doi ce trece prin cotul Nigerului se desfăşură în calea Albatrosului.

Vă închipuiţi ce uşor i-ar fi venit unui geograf, având la îndemână un asemenea aparat, să ridice planul topografic al acestor întinderi de pământ, să determine cotele, să înscrie cursurile fluviilor şi ale afluenţilor respectivi, să stabilească poziţiile oraşelor şi satelor! N-ar mai fi existat atunci golurile acelea mari ce există pe hărţile Africii Centrale, nici porţiunile în culori palide, fără alte semne decât nişte linii punctate, nici indicaţiile vagi care-i aduc la deznădejde pe cartografi.

În ziua de 11, dimineaţa, Albatrosul trecu peste culmile munţilor din Guineea de Nord, cuprinsă între Sudan şi golful ce-i poartă numele. În zare mijeau Munţii Kong din regatul Dahomey.

De la plecarea din Tombouctou, Uncle Prudent şi Phil Evans băgaseră de seamă că direcţia urmată de aeronavă fusese tot timpul de la nord spre sud. De unde concluzia că dacă direcţia aceasta nu suferea nici o modificare, aveau să întâlnească în curând, cu şase grade latitudine mai jos, linia echinoxială12. Albatrosul avea, oare, de gând să părăsească uscatul şi să se avânte deasupra mării, dar nu deasupra unei mări oarecare, fie ea Marea Bering sau Caspica, Marea Nordului sau Mediterana, ci deasupra Oceanului Atlantic, nici mai mult, nici mai puţin?

Perspectiva asta nu era câtuşi de puţin făcută să-i liniştească pe cei doi confraţi, ale căror planuri de evadare nu mai aveau nici un fel de sorţi de izbândă.

Albatrosul, totuşi, îşi încetinise mersul, ca şi cum ar fi şovăit în clipa când trebuia să se despartă de continentul african. Nu cumva pe inginerul Robur îl bătea gândul să se întoarcă? Nicidecum! Ţinuturile peste care zburau însă în momentul acela îi stârniseră în mod deosebit curiozitatea.

Se ştie – şi o ştia şi el – ce este cu regatul Dahomey, unul dintre cele mai puternice de pe coastele vestice ale Africii. Destul de puternic, în orice caz, pentru a se fi putut război cu vecinul său, regatul Achanti; cu toate astea graniţele lui sunt restrânse, măsurând nu mai mult de o sută douăzeci de leghe de când şi-a alipit teritoriile independente Ardrah şi Wydah, de la sud la nord, şi şaizeci de la est la vest; în schimb are o populaţie de şapte sau opt sute de mii de suflete.

Întâmplarea făcuse ca tocmai în ziua când Albatrosul trecea graniţa regatului Dahomey, suveranul Bahadu să fi închis ochii şi poporul întreg să se pregătească pentru a sărbători urcarea pe tron a urmaşului său. De aceea toată ţara era în fierbere, lucru care nu-i scăpase din vedere lui Robur.

Într-adevăr, şiruri lungi de dahomieni de pe întinsurile ţării se îndreptau în momentul acela spre Abomey, capitala regatului. Drumuri în bună stare, răsfirate ca spiţele unei roţi peste şesurile largi pe care creşteau ierburi uriaşe, câmpuri nesfârşite cu manioc, păduri de palmieri, de cocotieri, mimoze, portocali, manghieri, aşa arătau aceste meleaguri ale căror miresme adiau până sus, pe platforma Albatrosului, în timp ce mii şi mii de papagali pitici şi de păsări cardinal îşi luau zborul din sânul mării de verdeaţă.

Inginerul stătea pe gânduri, aplecat peste parmaclâc, şi doar când şi când schimba câte o vorbă cu Tom Turner.

De altminteri, Albatrosul nu părea să aibă darul de a atrage atenţia gloatelor mişcătoare care de cele mai multe ori se mistuiau sub bolta nepătrunsă a pădurilor. Pesemne din pricină că aparatul zbura la o altitudine destul de mare, printre crâmpeie de nori.

Pe la orele unsprezece dimineaţa, capitala ieşi din nou la iveală, încinsă cu un brâu de ziduri şi ocrotită de un şanţ măsurând douăsprezece mile jur împrejur, cu străzi largi, drepte, desfăşurate pe pământul alb, cu o piaţă mare în partea de nord, alături de care se înălţa palatul regal. Mai presus de toate aceste vaste construcţii, în preajma lăcaşului pentru jertfe, se afla o terasă. De aici, de pe terasa asta, în zilele de sărbătoare erau daţi pradă mulţimii prizonierii, legaţi cobză, în nişte coşuri de nuiele,şi cu greu şi-ar fi putut închipui cineva furia cu care sărmanii de ei erau sfârtecaţi.

În câteva din curţile ce despărţeau clădirile palatului, sălăşluiau patru mii de războinici, adică un contingent întreg – şi nu cel mai puţin curajos – din armata regală.

Dacă este îndoielnic că ar exista amazoane pe ţărmurile fluviului cu acelaşi nume, în Dahomey faptul acesta nu mai putea fi pus nicicum la îndoială. Unele din ele, îmbrăcate în cămăşi albastre şi pantaloni scurţi, albi cu dungi albastre, aveau o eşarfă albastră, tichie albă şi cartuşieră la cingătoare; altele, care se îndeletniceau cu vânătoarea de elefanţi, erau înarmate cu câte o carabină grea, cu un jungher cu lamă scurtă şi purtau pe cap două coarne de antilopă prinse cu un cerc de fier; artileristele, cu tunici jumătate albastre, jumătate roşii, mânuiau flinte cu ţeava scurtă şi tunuri vechi de fontă; în sfârşit era un batalion de fete tinere, cu tunici albastre şi pantaloni scurţi albi, adevăratele vestale, neprihănite ca Diana şi tot ca ea înarmate cu arcuri şi săgeţi.

Adăugaţi la cetele de amazoane vreo cinci sau şase mii de bărbaţi cu pantaloni scurţi, cămăşi de bumbac şi o fâşie de pânză legată la brâu şi veţi fi trecut în revistă întreaga armată dahomiană.

Abomey, în ziua aceea, era cu desăvârşire pustiu. Suveranul, curtenii, armata masculină şi feminină, poporul – toţi părăsiseră capitala pentru a se îngrămădi, la o depărtare de câteva mile, pe o câmpie întinsă, încercuită de falnice păduri.

Pe această câmpie urma să aibă loc mărturia de credinţă faţă de noul rege. Aici, câteva mii de prizonieri luaţi în ultimele iureşuri aveau să fie jertfiţi în cinstea lui.

Să tot fi fost ceasurile două după-amiază când Albatrosul, ajungând deasupra câmpiei, începu să coboare, în mijlocul dârelor de nori ce-l ascundeau încă privirilor poporului dahomian.

Se strânseseră vreo şaizeci de mii de oameni, pe puţin, veniţi din toate colţurile regatului, din Widah, din Kerapay, din Ardrah, din Tombory, de prin cele mai îndepărtate sate.

Noul rege – un vlăjgan în toată puterea, pe nume Bu-Nadi – în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, şedea pe un dâmb umbrit de un pâlc de arbori rotaţi. Iar în faţa lui stăteau îngrămădiţi curtenii, oastea bărbătească, amazoanele, tot poporul.

La poalele dâmbului, vreo cincizeci de muzicanţi cântau din instrumentele lor primitive, colţi de elefanţi ce scoteau nişte sunete gâjâite, tobe din piele de ciută, tâlve, instrumente cu coarde, clopoţei loviţi cu o vărguţă de fier, fluiere de bambus al căror dârlâit subţiratic se auzea cel mai tare. Pe urmă, mai în fiecare clipă, detunături de puşti şi de flinte, bubuiturile tunurilor ale căror afeturi se zdruncinau, gata să le strivească pe artileriste. În sfârşit zarva mulţimii şi strigăte atât de puternice încât ar fi acoperit şi bubuiala trăsnetelor.

La marginea câmpiei, într-un colţ, stăteau de-a valma prizonierii sortiţi să-l însoţească pe celălalt tărâm pe răposatul monarh, care, prin moarte, nu se cădea să piardă niciunul din privilegiile rangului său.

La înmormântarea lui Ghozo, tatăl lui Bahadu, fecioru-său îi trimisese pe lumea cealaltă trei mii de suflete. Bu-Nadi nu putea, deci, să-şi dea mai puţină osteneală decât predecesorul său. Nu era nevoie, oare, de o sumedenie de vestitori ca să cheme nu numai duhurile, ci şi pe toţi oamenii cerurilor, spre a-l primi cu alai pe suveranul adorat ca un dumnezeu?

Un ceas încheiat ţinură cuvântările, predicile, -trăncăneala, toate amestecate cu dansuri pe care le executau nu numai baiaderele de meserie, dar şi amazoanele, care desfăşurară o adevărată gingăşie războinică.

Momentul măcelului se apropia, însă Robur, care cunoştea practicile sângeroase ale regatului Dahomey, nu scăpa o clipă din ochi prizonierii – bărbaţi, femei şi copii – ce urmau să fie căsăpiţi.

Minghanul stătea la poalele dâmbului şi învârtea prin aer iataganul său de călău, cu o pasăre de metal în chip de mâner, a cărui greutate îi îngăduia gealatului să răsucească arma cu mai multă siguranţă.

De astă dată nu era singur. N-ar fi putut prididi cu treaba. Lângă el se afla o ceată de vreo sută de alţi călăi, meşteri în a reteza capetele dintr-o singură lovitură.

Între timp Albatrosul lunecase în jos pieziş, încetul cu încetul, micşorând viteza elicelor de suspensie ca şi a propulsoarelor. Nu trecu mult şi ieşi din norii ce-l învăluiseră până atunci şi ajungând la o distanţă de pământ mai mică de o sută de metri, se înfăţişă pentru întâia oară privirilor.

Ca niciodată, însă, sălbaticii indigeni văzură în el doar o făptură cerească, ce coborâse în chip de prinos adus regelui Bahadu.

Se stârni o vâlvă nemaipomenită, chemări ce se ţineau lanţ, invocaţii însufleţite, în gura mare, rugi ridicate de toţi către fiinţa aceea supranaturală, hipogriful ce venise de bună seamă să ia trupul răposatului rege şi să-l urce în înaltul cerului dahomian.

În aceeaşi clipă iataganul minghanului făcu să zboare prima căpăţână. Apoi sute de prizonieri fură aduşi înaintea crâncenilor gealaţi.

Deodată un foc de puşcă fulgeră de pe bordul Albatrosului. Ministrul de justiţie căzu cu faţa la pământ.

— Straşnic l-ai ochit, Tom! spuse Robur.

— Ei!… La grămadă! răspunse contramaistrul.

Ceilalţi oameni din echipaj, cu arma în mână ca şi el, stăteau gata să tragă la primul semnal dat de inginer.

Între timp însă se produse o schimbare bruscă în sânul mulţimii: oamenii se dumeriseră în sfârşit. Monstrul acela înaripat nu era deci un duh prielnic, ci un duh vrăjmaş. Aşa că, după ce minghanul se prăbuşi, strigăte de răzbunare se ridicară din toate părţile. Şi îndată chiar, împuşcăturile începură a detuna deasupra câmpiei.

Ameninţările astea însă nu împiedicară aparatul să coboare cu tot curajul la mai puţin de o sută cincizeci de picioare de la pământ. Oricare ar fi fost simţămintele lor faţă de Robur, atât Uncle Prudent cât şi Phil Evans nu puteau decât să se asocieze.

— Hai! strigară ei. Să-i scăpăm pe prizonieri!

— Asta şi vreau! le răspunse inginerul.

Şi puştile cu repetiţie de pe Albatros, aflate în mâinile echipajului, deschiseră focul fără ca un singur glonte măcar să se irosească în mijlocul gloatei de oameni. Până şi piesa de artilerie de pe bord, cât era ea de mică, reglată la cel mai mic unghi de tragere, slobozi la ţanc câteva ghiulele cu mitralii care făcură minuni.

Imediat prizonierii, fără să se dumerească deloc ce era cu ajutorul ăsta venit din slăvi, rupseră funiile cu care fuseseră legaţi, în vreme ce soldaţii răspundeau focurilor trase de pe aeronavă. Elicea din faţă fu străpunsă de un glonte, în timp ce alte câteva proiectile loveau aparatul în plin. Şi nu lipsi mult ca Frycollin, care stătea pitit la el în cabină, să fie lovit de un plumb prin peretele rufului.

— Pesemne că-i mănâncă pielea! strigă Tom Turner.

Şi coborând în depozitul de muniţii, se întoarse cu o duzină de cartuşe cu dinamită, pe care le împărţi echipajului. La un semn al lui Robur, cartuşele fură aruncate asupra dâmbului şi, căzând pe pământ, făcură explozie întocmai ca nişte obuze mai mici.

Să-i fi văzut atunci alergând care încotro, pe rege, pe curteni, armata, mulţimea, cuprinşi de o spaimă cât se poate de îndreptăţită în urma acestei intervenţii! Toţi căutară să se aciueze sub copaci, în timp ce prizonierii o luau la sănătoasa, fără ca nimeni să se gândească a fugi după ei.

Astfel fură tulburate festivităţile în cinstea noului suveran al regatului Dahomey, iar Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură siliţi să recunoască posibilităţile de care dispunea aparatul şi foloasele pe care le putea aduce omenirii.

Pe urmă, Albatrosul se urcă din nou, pe îndelete, la o înălţime mijlocie şi luându-şi zborul peste ţinutul Wydah, pierdu în curând din vedere ţărmul sălbatic unde nici un vas nu poate să acosteze din pricina talazurilor ce, stârnite de vânturile dinspre sud-vest, vin să se spargă de stânci.

Plutea acum desupra Atlanticului.