Capitolul XIII.

ÎN CARE UNCLE PRUDENT ŞI PHIL EVANS TRAVERSEAZĂ DIN ŢĂRM ÎN ŢĂRM OCEANUL, FĂRĂ SĂ SIMTĂ RĂUL DE MARE.

Da, Atlanticul! Temerile celor doi colegi se împliniseră. Robur însă nu părea să fie câtuşi de puţin îngrijorat de faptul că se aventurase deasupra vastelor întinsuri ale oceanului. Nici că se sinchisea, atât el, cât şi oamenii săi care, precum se vedea, erau obişnuiţi cu asemenea călătorii. De altfel, aceştia intraseră liniştiţi la ei în cabină şi nici un vis urât, cred, nu le tulbură somnul.

Încotro se ducea Albatrosul? Avea acum de gând să facă înconjurul lumii, aşa cum spusese inginerul, ba chiar şi mai mult? în orice caz, odată şi odată călătoria asta tot trebuia să aibă un sfârşit. Nu era de crezut că Robur ar putea să-şi petreacă toată viaţa în văzduh, pe bordul aeronavei, fără să aterizeze vreodată. Cum şi-ar mai fi putut împrospăta atunci proviziile de alimente şi de muniţii, fără a mai pomeni de materialele necesare bunului mers al maşinilor? Trebuia neapărat să existe un refugiu, un popas dacă vreţi, undeva într-un loc necunoscut de pe glob, unde nimeni nu putea ajunge şi unde Albatrosul avea posibilitatea să se aprovizioneze. Să zicem că ar fi rupt orice legătură cu locuitorii Pământului, dar să nu mai aibă defel contact cu nici un punct de pe faţa planetei, asta nu!

Dacă aşa stau lucrurile, unde se afla, oare, punctul acela? Şi ce anume îl făcuse pe inginer să-l aleagă? Să fi fost aşteptat cumva de o colonie al cărei conducător era? Putea să-şi recruteze de acolo un nou echipaj? Şi, mai întâi, de ce oare oamenii aceştia atât de feluriţi ca obârşie îşi legaseră soarta de a lui? Pe urmă, ce mijloace băneşti avea la îndemână ca să fi reuşit să fabrice un aparat atât de costisitor, a cărui construcţie se făcuse în cel mai mare secret? Ce-i drept, întreţinerea lui nu părea să-l coste prea mult. Pe bord, echipajul trăia laolaltă o viaţă de familie, ca nişte oameni care nu caută să ascundă că sunt fericiţi. Dar, în definitiv, cine era acest Robur? De unde venea? Ce ascundea trecutul lui? Iată tot atâtea enigme cu neputinţă de lămurit şi a căror cheie, probabil, cel direct interesat n-avea să se înduplece s-o dea niciodată.

Să nu vă miraţi, aşadar, dacă această situaţie, în care se întreţeseau atâtea probleme insolubile, stârnise în cel mai înalt grad curiozitatea celor doi colegi. Să se vadă astfel duşi în necunoscut, să nu întrezărească măcar sfârşitul unei asemenea aventuri, să fie osândiţi a naviga aşa, în văzduh, toată viaţa, nu erau oare motive destul de puternice spre a-i împinge la cine ştie ce faptă nesăbuită pe preşedintele şi pe secretarul Institutului Weldon?

Până una, alta, începând din seara zilei de 11 iulie, Albatrosul zbura întins deasupra Oceanului Atlantic. A doua zi, în faptul dimineţii, soarele se ridică deasupra liniei orizontului, unde apele se îngână cu cerul. Nici un petic de uscat în depărtare; deşi câmpul vizual era atât de cuprinzător, Africa se cufundase sub dunga zării la nord.

Când, în sfârşit, Frycollin se încumetă să păşească peste pragul cabinei, văzând noianul acela de apă sub el, simţi că-i îngheaţă inima de frică. Sub el nu este chiar cuvântul potrivit: mai corect ar fi să spunem împrejurul lui, căci, pentru un observator aflat la o asemenea altitudine, hăul pare să-l înconjure din toate părţile, iar linia orizontului, înălţată la nivelul său, pare şi ea să se îndepărteze necontenit, fără ca să-i poată atinge vreodată băierile.

Fireşte că Frycollin nu-şi putea lămuri, din punct de vedere fizic, senzaţia pe care o încerca; moraliceşte însă era de ajuns ca să-i trezească acel „fior al adâncurilor” de care unii oameni, altminteri curajoşi din fire, nu pot scăpa. În orice caz, din prudenţă, Frycollin se feri să se văicărească. Cu ochii închişi, bâjbâind, intră iar în cabină, având perspectiva să rămână ferecat acolo încă multă vreme.

Într-adevăr, din trei sute şaptezeci şi patru de milioane cincizeci şi şapte de mii nouă sute doisprezece kilometri pătraţi13 ce reprezintă suprafaţa apelor de pe glob, Atlanticul cuprinde mai bine de un sfert. Inginerul însă nu mai părea deloc grăbit acum. De aceea nu luase nici un fel de măsuri pentru ca aparatul să meargă cu cea mai mare viteză. De altfel, Albatrosul n-ar mai fi putut atinge iuţeala cu care zburase pe deasupra Europei, făcând două sute de kilometri pe oră. În această regiune străbătută de curenţii de aer dinspre sud-vest, aparatul mergea cu vântul în faţă şi deşi vântul era încă destul de slab, îi dădea totuşi de furcă.

În zona intertropicală, potrivit celor mai recente studii ale meteorologilor, sprijinite pe un mare număr de observaţii, s-a stabilit că există o convergenţă a direcţiei vânturilor alizee, fie spre Sahara, fie spre golful Mexic; în afară doar de zona liniştită unde curenţii de aer vin dinspre vest, îndreptându-se spre Africa, sau dinspre est, îndreptându-se spre Lumea Nouă, cel puţin în timpul căldurilor.

Aşadar, Albatrosul nu încercă să înfrunte vântul potrivnic, folosind din plin forţa propulsoarelor sale. Se mulţumi să meargă cu o viteză mijlocie care, de altfel, depăşea viteza celor mai rapide transatlantice.

În ziua de 13 iulie, aeronava trecu linia echinoxială – eveniment despre care luă cunoştinţă tot echipajul.

În felul acesta Uncle Prudent şi Phil Evans aflară şi ei că, puţin mai înainte, părăsiseră emisfera boreală, pătrunzând în emisfera australă. Traversarea Ecuatorului nu fu însoţită însă de nici un fel de renghiuri sau mai ştiu eu ce ritualuri, aşa cum era datina pe bordul anumitor vase de război sau de comerţ.

Atâta doar că Francois Tapage se apucă să toarne o stacană de apă pe ceafa lui Frycollin; dar, cum botezul acesta fu sărbătorit cu câteva pahare de rachiu, Frycollin se declară gata să traverseze linia echinoxială ori de câte ori va pofti, numai nu în spinarea unei păsări mecanice care, zău, nu-i insufla nici un fel de încredere.

În dimineaţa zilei de 15, Albatrosul trecu în zbor printre insula Ascension şi insula Sfânta Elena – mai aproape totuşi de cea din urmă, ale cărei maluri înalte se văzură în zare câteva ceasuri în şir.

Dacă pe vremea când Napoleon se afla în puterea englezilor ar fi existat un aparat asemănător celui construit de inginerul Robur, fără îndoială că Hudson Lowe, în pofida jignitoarelor măsuri de precauţie pe care le luase, s-ar fi pomenit cu ilustrul său prizonier scăpându-i din mână pe calea văzduhului!

În zilele de 16 şi 17 iulie seara, pe la scăpătat, se produse un fenomen destul de curios, de lumină crepusculară; la o altitudine, mai înaltă, s-ar fi putut crede că era vorba de aurora boreală. Apunând, soarele aruncă un snop de raze multicolore, dintre care unele aveau o puternică scânteiere verzuie.

Să fi fost oare un nor de praf cosmic, pe care planeta noastră tocmai îl străbătea şi în care se vor fi răsfrânt ultimele focuri ale zilei? Cel puţin asta este explicaţia pe care au dat-o unii observatori luminii crepusculare. În cazul de faţă însă, dacă respectivii savanţi ar fi călătorit pe bordul aeronavei, n-ar mai fi susţinut asemenea ipoteză.

În urma cercetărilor făcute, se văzu că în aer se aflau în suspensie sumedenie de cristale infime de piroxen, mici globule sticloase şi particule fine de fier magnetic, asemănătoare materiilor pe care le aruncă anumiţi munţi, vărsători de foc.

Nu mai încăpea, deci, nici o îndoială că era vorba de un vulcan în erupţie care slobozise în văzduh norul alcătuit din corpuscule cristaline ce dădeau naştere fenomenului observat; datorită curenţilor de aer, în momentul acela norul plutea deasupra oceanului.

În cursul acestei etape a călătoriei se mai observară şi alte fenomene. Adeseori, cerul, acoperit de pâcle, avea o culoare sură, destul de neobişnuită; după aceea, când răzbeau dincolo de perdeaua de ceaţă, firmamentul se vedea acoperit de nişte gurguie în chip de volute strălucitoare, orbitor de albe, presărate cu paiete mici, solidificate – ceea ce, ţinând seama de latitudinea la care se aflau, nu se putea explica decât prin prezenţa unor formaţii identice grindinei.

În noaptea de 17 spre 18 se ivi pe cer un curcubeu lunar galben-verzui, din pricina poziţiei pe care o ocupa în momentul acela aeronava, având deasupra ei luna plină, iar dedesubt o reţea subţire de ploaie ce se volatiliza înainte de a fi apucat să ajungă la suprafaţa oceanului.

Să fi fost oare aceste fenomene diferite tot atâtea semne ale unei apropiate schimbări de vreme? Poate că da. În orice caz vântul, care tot timpul, de când părăsiseră coasta Africii, suflase dinspre sud-est, începuse să se domolească în preajma Ecuatorului.

Aici, în zona tropicală, era o căldură nesuferită. Robur se gândi deci să caute un pic de răcoare în păturile mai înalte ale atmosferei, deşi acolo trebuiau să se ferească de razele soarelui, pe care niciunul dintre ei nu le-ar fi putut suporta, fiindcă-i băteau drept în creştet.

Schimbarea suferită de curenţii de aer îi făcea să bănuiască, fireşte, că dincolo de zona echinoxială aveau să dea peste alte condiţii climaterice. Trebuie, de altminteri, să amintim că luna iulie pe emisfera australă coincide cu luna ianuarie pe emisfera boreală, cu toiul iernii, adică.

Coborând ceva mai la sud, curând, Albatrosul avea să facă singur această constatare.

Oceanul, de altfel, „simţea asta”, cum spun marinarii. În ziua de 18 iulie, dincolo de tropicul Capricornului, se manifestă un alt fenomen care pe o corabie ar fi stârnit oarecare teamă.

La suprafaţa oceanului se rostogoleau, într-o perindare ciudată, valuri luminoase cu o iuţeală atât de mare, încât cu siguranţă că atingeau cel puţin şaizeci de mile pe oră. Valurile se fugăreau la o distanţă de optzeci de picioare unul de altul, lăsând dâre lungi de lumină. Şi cum începuse să se coboare noaptea, sclipirile lor puternice se răspândeau şi asupra Albatrosului. Cine l-ar fi văzut în clipa aceea, ar fi zis că e un bolid arzător. Niciodată până atunci Robur nu mai avusese prilejul să zboare deasupra unei mări în flăcări – nişte flăcări însă care nu radiau căldură, aşa încât nu era nevoit să se ferească de ele, urcându-se în înaltul cerului.

Părea să fie un fenomen de natură electrică, fiindcă nu putea fi pus pe seama vreunui banc de peşti veniţi să-şi lepede icrele ori unor legiuni de animale microscopice care prin acumularea lor ar fi dat naştere unei lumini fosforescente.

Asta te făcea să presupui că tensiunea electrică din atmosferă era, în momentul acela, considerabil de mare.

Într-adevăr, a doua zi, 19 iulie, un vas care ar fi navigat pe întinsul acestor ape s-ar fi aliat, poate, în primejdie de moarte. Albatrosul însă nici nu se sinchisea de vânturi sau de valuri, aidoma vajnicei zburătoare al cărei nume îl purta. Dacă nu-i plăcea să zboare la suprafaţa apei, ca pescăruşii, putea atunci să găsească în slăvi, ca vulturii, lumina soarelui şi tihna.

Trecuseră, tocmai, peste paralela patruzeci şi şapte sudică. Durata zilei, aici, era de vreo şapte, opt ore. Şi pe măsură ce se apropiau de regiunile antarctice, avea să descrească.

Pe la ora unu după-amiază Albatrosul coborâse simţitor în căutarea unor curenţi de aer mai prielnici. Zbura deasupra oceanului la o distanţă mai mică de o sută de picioare de suprafaţa apelor.

Vremea era liniştită. Ici şi colo, pe cer se vedeau însă nori groşi, întunecaţi, cu nişte bulbucături în partea de sus, iar jos retezaţi, cu o margine dreaptă, perfect orizontală. Din norii aceştia se desprindeau un fel de protuberanţe alungite, al căror vârf părea să soarbă apa ce clocotea dedesubt, boltindu-se ca un frunziş lichid.

Deodată. în locul acela, apa începu să se înfoaie, luând forma unei carafe uriaşe.

Cât ai clipi, Albatrosul fu înfăşurat în vârtejul unei gigantice trombe, căreia îi făceau alai altele douăzeci, negre ca cerneala.

Din fericire, mişcarea giratorie a trombei era în sens invers faţă de aceea a elicelor de suspensie, altminteri acestea n-ar mai fi fost de nici un folos şi aeronava s-ar fi prăbuşit în ocean. În schimb începu să se învârtească pe loc cu o iuţeală înspăimântătoare.

Pericolul era totuşi foarte mare, ba chiar, poate, cu neputinţă de înlăturat, deoarece inginerul nu avea cum să se smulgă din mijlocul trombei care-l sorbea, ţinându-l locului, în pofida elicelor propulsoare.

Oamenii, azvârliţi de forţa centrifugă în cele două capete ale platformei, fură siliţi să înşface în braţe stâlpii balustradei, ca să nu fie târâţi de vârtej.

— Păstraţi-vă cumpătul! le strigă Robur.

Aveau nevoie, într-adevăr, de aşa ceva – precum şi de răbdare.

Uncle Prudent şi Phil Evans, care chiar atunci ieşiseră din cabină, se pomeniră tocmai la pupa, gata, gata să fie azvârliţi peste bord.

Albatrosul nu se învârtea numai pe loc, ci se şi deplasa în acelaşi timp, odată cu trombele care pivotau cu o iuţeală atât de mare, încât şi elicele aparatului ar fi râvnit-o. Iar dacă se întâmpla să se smulgă dintr-una, era înşfăcat de alta şi ameninţat în fiece clipă să se desfacă din încheieturi sau să se sfărâme.

— Trage cu tunul!… strigă inginerul.

Ordinul era adresat lui Tom Turner. Contramaistrul se agăţase de mica piesă de artilerie aşezată la mijlocul platformei, unde acţiunea forţei centrifuge se simţea prea puţin. Tom înţelese îndată ce anume voia Robur şi cât ai clipi deschise culata tunului, vârând înăuntru un obuz pe care-l scosese din chesonul fixat pe afet.

Se auzi o detunătură şi în acelaşi moment trombele se năruiră odată cu tavanul de nori care părea că se sprijină pe creştetul lor.

Fusese de ajuns să vânture aerul printr-o zguduitură pentru a spulbera meteorul; scuturându-se, norul cel gros începu a brăzda orizontul cu săgeţi verticale, ca un uriaş năvod întins între mare şi cer.

Slobod, în sfârşit, Albatrosul se grăbi să se înalţe cu câteva sute de metri mai sus.

— Nici o avarie pe bord? întrebă inginerul.

— Nimic, îi răspunse Tom Turner, dar zău că nu-mi place jocul ăsta de-a sfârleaza olandeză şi de-a racheta. N-aş mai vrea să-I joc altă dată!

Avea dreptate: timp de vreo zece minute, Albatrosul se cumpănise între viaţă şi moarte. Să nu fi fost rezistenţa lui nemaipomenită, urgia trombelor i-ar fi venit de hac.

Ce lungi păreau orele ce se înlănţuiau de-a lungul acestui zbor peste Atlantic, atunci când vreun fenomen neobişnuit nu venea să spargă monotonia lor! Pe de altă parte, zilele începeau să descrească şi frigul se înteţea mereu. Uncle Prudent şi Phil Evans îl vedeau rareori pe Robur. Inginerul stătea toată ziua în cabină şi întocmea planul călătoriei, însemnând pe hartă cu linii punctate drumul urmat, determina poziţia aparatului ori de câte ori avea posibilitatea s-o facă, nota indicaţiile barometrelor, termometrelor, cronometrelor, în sfârşit, nu uita să treacă în jurnalul de bord toate peripeţiile.

Cât despre cei doi colegi, amândoi cu capul îmbrobodit, îşi aţinteau mereu privirile în depărtare, doar, doar vor zări vreun petic de pământ spre sud.

Dinspre partea lui Frycollin, muştruluit de Uncle Prudent, încerca să-l descoasă pe bucătar în privinţa inginerului. Pas de pune, însă, vreun temei pe spusele gasconului! Robur ba era un fost ministru al republicii argentine, ba conducătorul suprem al nu ştiu cărei amiralităţi, ba un preşedinte al Statelor Unite retras din viaţa politică, ba un general spaniol în disponibilitate, ba un vicerege al Indiei care, râvnind o situaţie mai înaltă, o căutase în văzduh. când era putred de bogat, datorită jafurilor săvârşite cu ajutorul aparatului său, fiind urmărit de represaliile societăţii, când îşi prăpădise toată averea ca să-şi construiască aparatul şi, împins de nevoie, se pregătea să facă o serie de ascensiuni publice ca să-şi scoată banii. Dacă avea cumva de gând să poposească undeva? Nu, asta nu, niciodată! În schimb, pe cât se, părea, voia să plece în Lună şi dacă s-ar întâmpla să găsească vreo localitate care să-i placă, să se statornicească definitiv acolo.

— Ei, ce zici, Fry, băiete?… Nu-ţi dă brânci inima să mergi şi tu să vezi cum şi ce fel e pe acolo, pe sus?

— Vezi-ţi de treabă!… Nici nu mă gândesc!… răspundea naiv Frycollin, care credea în toate minciunile astea gogonate.

— De ce nu, Fry, zău, de ce? O să-ţi găsim vreo lunatică tânără şi nurlie, să te însurăm!… Să faci prăsilă de negri în Lună!

Frycollin se ducea să-i raporteze toate palavrele astea lui stăpânu-său, care-şi dădea seama că n-o să ajungă niciodată să afle ceva despre Robur. Gândul lui era, deci, numai la răzbunare.

— Phil, îi spuse el într-o zi colegului său, te-ai convins şi tu acum, nu-i aşa, că nu mai e chip să fugim?

— Nici un chip, Uncle Prudent.

— Bun! Orice om însă e stăpân pe el – nu-i aşa? – şi, la nevoie, chiar jertfindu-şi viaţa…

— Dacă-i vorba de jertfa, atunci s-o facem cât mai curând, răspunse Phil Evans, care, deşi era o fire mai calmă, ajunsese la capătul răbdării. Da! Trebuie să sfârşim odată… încotro se îndreaptă Albatrosul?… Cum văd acum, şi-a pus în gând să traverseze Atlanticul pieziş; dac-o să meargă tot aşa, în direcţia asta, o să ne pomenim deasupra ţărmurilor Patagoniei, pe urmă pe meleagurile Ţării de Foc… Şi după aceea? Ce o să facă, o să-şi ia zborul peste Oceanul Pacific, sau o să pornească hai-hui spre alt continent, la polul austral? La orice te poţi aştepta cu Robur ăsta!… Şi atunci înseamnă că ne-am dus pe copcă!… Aşadar, e un caz de legitimă apărare, şi dacă ne-o fi dat să pierim…

— Nu mai înainte, răspunse Uncle Prudent, de a ne fi răzbunat, de a fi distrus drăcovenia asta cu toţi câţi sunt aici!

Iată unde-i împinsese pe cei doi confraţi mânia lor neputincioasă, fierea ce-o adunaseră în ei. Da, chiar aşa! Dacă nu se putea altfel, ar fi fost în stare să-şi jertfească şi viaţa, numai să-l dea pierzării pe năstruşnicul inventator, cu secretul lui cu tot…

câteva luni, atâta, deci, îi va fi fost hărăzit să trăiască miraculoasei aeronave, a cărei incontestabilă superioritate în materie de locomoţie aeriană erau, vrând, nevrând, siliţi şi ei s-o recunoască!

Această idee prinsese rădăcini atât de adânci în ei, încât nu se mai gândeau la altceva decât s-o pună cât mai grabnic în aplicare. Dar cum? Şterpelind din provizia de muniţii de pe bord şi provocând o explozie care să nimicească aparatul?

Pentru asta însă trebuia să se strecoare în depozit.

Noroc că Frycollin habar n-avea de planul lor. Altminteri, numai la gândul că Albatrosul ar putea să facă explozie în văzduh, ar fi fost în stare să-şi denunţe stăpânul!

În ziua de 23 iulie uscatul se ivi în fine la orizont, spre sud-est, cam pe lângă capul Virgenes, la gura strâmtorii Magellan.

Dincolo de paralela patruzeci şi cinci, în acest anotimp, noaptea ţinea cam vreo optsprezece ore, iar temperatura cobora, în medie, la şase grade sub zero.

La început, Albatrosul, în loc să pătrundă mai adânc pe continent, o apucă de-a lungul cotiturilor strâmtorii, ca şi cum ar fi vrut să iasă în largul Oceanului Pacific. După ce trecu peste micul golf Lomas, lăsând în urmă Muntele Gregory la nord şi culmile Munţilor Brecknocks la vest, îi ieşi în cale Punta Arenas, un sătuleţ chilian, chiar în clipa când clopotele bisericii băteau de zor, apoi, câteva ore mai târziu, vechea aşezare a portului Foametei.

Dar ce privelişte minunată în cele câteva ceasuri ale zilei australe! Munţi prăpăstioşi, culmi pururea ninse, cu păduri dese, rânduite în caturi pe coaste, mări interioare, golfuri mici deschizându-se între peninsulele şi insulele acestui arhipelag. Clarence, Dawson, insula Desolacion, canale şi strâmtori, nenumărate capuri şi promontorii, o harababură în care abia te puteai descurca şi pe care gheaţa o şi cuprinsese într-un bloc, de la capul Forward unde se isprăveşte continentul american şi până la capul Horn unde se termină Lumea Nouă!

Odată ajunşi în dreptul portului Foametei, se văzu lămurit că Albatrosul avea de gând să-şi urmeze totuşi drumul spre sud. Trecând printre muntele Tarn din peninsula Brunswick şi masivul Graves, aparatul zbura întins spre Muntele Sarmiento, vârf uriaş cu o scufie de gheaţă ce domină strâmtoarea Magellan, de la înălţimea lui de două mii de metri deasupra nivelului mării.

Era pământul fuegienilor, băştinaşii din Ţara de Foc.

Să fi venit aici cu şase luni în urmă, în miezul verii, când zilele sunt lungi de câte cincisprezece, şaisprezece ore, ce minunate şi mănoase li s-ar li înfăţişat aceste tărâmuri, mai ales în partea dinspre miazăzi!

Pretutindeni i-ar fi întâmpinat vâlcele şi islazuri făcute să hrănească mii şi mii de animale, păduri virgine, cu arbori uriaşi, mesteceni, stejari, frasini, chiparoşi, ferigi arborescente, câmpii cutreierate de turme de guanaco14; lama de Peru şi cârduri de struţi, apoi detaşamente întregi de pinguini, sumedenie de zburătoare.

Aşa se făcu, deci, că atunci când de pe Albatros farurile electrice fură aprinse, cufundări, raţe, gâşte se năpustiră pe bord, cât să umple o bucătărie ca a lui Francois Tapage.

Vă închipuiţi că bucătarul care ştia să prepare de minune vânatul de soiul acesta, în aşa fel încât să-i dispară gustul de ulei, abia mai prididea cu treaba. La fel şi Frycollin, pe care nu-l lăsa inima să nu jumulească mai ştiu eu câte duzini din aceste zburătoare atât de interesante.

În aceeaşi zi, pe la orele trei după-amiază, când soarele cobora spre asfinţit, ieşi la iveală un lac întins prins într-un chenar de falnice păduri. Lacul era la vremea aceea îngheţat bocnă şi câţiva băştinaşi, cu un fel de rachete lungi la picioare, lunecau cu iuţeală pe luciul lui.

De fapt fuegienii, înspăimântaţi de moarte, fugeau care încotro la vederea aparatului, sau, dacă nu aveau cum fugi, se ascundeau, se pitulau ca animalele.

Albatrosul zbură tot înainte spre sud, trecând peste canalul Beagle, dincolo de insula Navarino al cărei nume grecesc sună cam ciudat printre numele aspre pe care le poartă aceste îndepărtate ţărmuri, dincolo de insula Wollaston, scăldată de ultimele valuri ale Pacificului, în cele din urmă, după ce străbătuse în zbor şapte mii cinci sute de kilometri, de la coasta regatului Dahomey şi până aici, aeronava lunecă pe deasupra insulelor din margine ale arhipelagului Magellan, şi, în sfârşit, pe deasupra celei care pătrundea mai adânc în sud, terminată printr-un pinten – cumplitul cap Horn – pururea bătut de talazuri.