Capitolul XIV.

ÎN CARE ALBATROSUL FACE UN LUCRU PE CARE NIMENI N-O SĂ MAI AJUNGĂ VREODATĂ SĂ-L FACĂ.

A doua zi era 24 iulie. Ziua de 24 iulie pe emisfera australă este echivalentă cu ziua de 24 ianuarie pe emisfera boreală. În afară de asta, depăşiseră cincizeci şi şase de grade latitudine, adică paralela corespunzătoare celei care, în nordul Europei, trece prin Scoţia, cam prin dreptul oraşului Edinburgh.

Termometrul, aşadar, rămânea tot timpul la o temperatură medie sub zero grade. Drept care se văzură nevoiţi să ceară un pic de căldură artificială aparatelor destinate să încălzească toate cabinele de pe bordul aeronavei.

E de la sine înţeles, de asemenea, că dacă pe de o parte durata zilelor era în creştere de la solstiţiul din 21 iunie al iernii australe, pe de altă parte, aceeaşi durată tindea să se micşoreze, în mult mai mare măsură, cu cât Albatrosul înainta spre ţinuturile polare.

Vă închipuiţi cât de puţin se puteau bucura de lumină, deasupra Pacificului de miazăzi, în vecinătatea cercului antarctic. Deci, cât de puţin se puteau bucura de privelişte,şi trebuie să mai spunem că noaptea era un frig cumplit. Ca să-l poată înfrunta, erau siliţi să se îmbrace ca eschimoşii sau fuegienii. Şi cum pe bord nu duceau lipsă de asemenea vestminte, încotoşmănaţi de sus şi până jos, cei doi colegi putură astfel să stea afară pe platformă şi să rumege pe îndelete planul lor, aşteptând doar prilejul să-l pună în aplicare. Încolo, pe Robur aproape că nu-l vedeau mai deloc, iar de când cu ameninţările schimbate între inginer şi ei în apropiere de Tombouctou, nici nu-şi mai vorbeau.

Cât despre Frycollin nu mai ieşea o clipă din bucătărie, unde Francois Tapage îl găzduise cu inimă largă, cerându-i în schimb să-i dea ajutor. Şi cum situaţia aceasta avea oarecare avantaje, Frycollin primise foarte bucuros, cu îngăduinţa stăpânului său. De altminteri, stând acolo toată ziulica, nu mai vedea nimic din ce se întâmpla pe afară şi putea deci să se creadă ferit de orice primejdii. Nu avea, oare, unele asemănări cu struţul, nu numai fizic, cu stomacul Iui în stare să macine şi pietre, dar şi moral, prin naivitatea lui fără pereche?

Încotro avea de gând să meargă acum Albatrosul, spre care punct de pe glob? Să fie cu putinţă oare ca în toiul iernii să se încumete a porni aşa, razna, peste mările australe sau peste pământurile de la Pol? Să zicem că, în atmosfera asta glacială, agenţii chimici ai pilelor electrice ar fi fost în stare să reziste la congelare, în schimb, n-ar fi însemnat să-şi osândească la moarte echipajul, şi încă la o moarte înspăimântătoare, prin îngheţ? Mai treacă, meargă, dacă ar fi încercat să zboare peste Cercul Polar, când începea să se încălzească vremea! Dar, aşa, în toiul nopţii fără sfârşit a iernii antarctice, era o adevărată sminteală! Astfel chibzuiau în sinea lor preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, purtaţi prin văzduh spre capătul acestui continent al Lumii Noi, care tot America se numeşte, fără a mai fi totuşi America Statelor Unite!

Da, într-adevăr! Ce voia oare să facă nărăvaşul ăsta de Robur? N-ar fi fost momentul acum să pună capăt călătoriei, nimicind maşinăria călătoare?

Tot ce ştiau era că,în timpul zilei de 24 iulie, inginerul ţinuse de câteva ori sfat cu contramaistrul său. De câteva ori Tom Turner şi el cercetară barometrul – de astă dată însă nu ca să determine înălţimea la care zburau, pentru a culege informaţii privitoare la starea timpului. Fără îndoială, erau anumite semne de care se cuvenea să ţină socoteală.

De asemenea, lui Uncle Prudent i se păru că Robur voia să facă inventarul diferitelor provizii rămase, atât pentru întreţinerea mecanismelor de propulsie şi de suspensie ale aeronavei, cât şi pentru întreţinerea mecanismelor omeneşti, de care trebuia să aibă grijă să funcţioneze tot atât de bine ca şi celelalte de pe bord.

Toate astea păreau să arate că inginerul avea de gând să se înapoieze.

— Să se înapoieze!… spuse Phil Evans. Dar unde, în ce loc?

— Acolo unde Robur îşi poate împrospăta proviziile, răspunse Uncle Prudent.

— Trebuie să fie cine ştie ce insulă pierdută din Oceanul Pacific, unde se află vreo colonie de netrebnici de acelaşi calibru ca şi căpetenia lor.

— Şi eu tot aşa cred, Phil Evans. Probabil că are de gând s-o apuce spre vest şi, cu viteza pe care poate s-o atingă, în doi timpi şi trei mişcări a şi ajuns la destinaţie.

— Înseamnă că n-o să ne mai putem pune planul în aplicare… dacă ajunge acolo…

— N-o să ajungă, Phil Evans, ascultă-mă pe mine!

De bună seamă, cei doi colegi dibuiseră în parte planurile inginerului. În timpul zilei nu mai avură nici o îndoială că Albatrosul, după ce înaintase până aproape de ţărmurile Oceanului Atlantic, se pregătea să facă, fără doar şi poate, calea întoarsă. când gheţurile vor fi cotropit aceste meleaguri până la capul Horn, toate întinsurile Pacificului aveau să se preschimbe în aisberguri şi aisfilduri. Banchizele vor ridica atunci o stavilă de netrecut chiar pentru cele mai puternice vase, ca şi pentru cei mai îndrăzneţi navigatori.

Nici vorbă că, înteţindu-şi bătăile aripilor, Albatrosul putea foarte bine să treacă peste munţii de gheaţă răsăriţi la suprafaţa oceanului, apoi peste munţii de pământ ce se înălţau pe continentul polar, dacă într-adevăr calota australă alcătuia un continent. S-ar fi încumetat însă el, oare, să înfrunte în toiul nopţii polare o atmosferă îngheţată a cărei temperatură putea să scadă până la şaptezeci de grade sub zero? Nu, nici pomeneală! Aşa că, după ce înaintase vreo sută de kilometri spre sud, Albatrosul cârmi spre vest, îndreptându-se spre cine ştie ce insulă necunoscută din pâlcurile de insule din Pacific.

Dedesubt se desfăşura noianul de apă ce se întinde între ţărmul american şi cel asiatic. În timp ce zburau, undele căpătaseră o culoare ciudată din pricina căreia aceste cuprinsuri au fost numite „marea de lapte”. În penumbra pe care razele lâncede ale soarelui nu mai izbuteau s-o risipească, toată suprafaţa oceanului era albă ca laptele. Ai fi zis un câmp nemăsurat de larg, troienit de zăpadă, câmp ale cărui dâmburi, privite de la o asemenea înălţime, nici nu se mai desluşeau.

Dacă prin partea locului apele s-ar fi închegat de frig, preschimbându-se într-un aisfild neţărmurit, n-ar fi arătat altfel.

Se ştie acum că fenomenul respectiv este produs de nenumărate particule luminoase, nişte corpusculi fosforescenţi. Singurul lucru de mirare pentru ei era faptul de a fi întâlnit asemenea îngrămădiri opalescente aiurea decât în apele Oceanului Indian.

Deodată, barometrul, care se menţinuse destul de ridicat în primele ceasuri ale zilei, coborî brusc. Semn de care, fără îndoială, o corabie ar fi trebuit să ţină seama neapărat, în timp ce aeronava putea foarte bine să nu se sinchisească.

Totuşi, pe cât se părea, o vijelie năprasnică răscolise de curând apele Pacificului.

Să fi fost ceasul unu după-amiază, când Tom Turner se apropie de inginer şi-i spuse:

— Maşter Robur, uitaţi-vă acolo, la punctul acela negru din zare!… Acolo… drept înainte, spre nord!… N-o fi cumva vreo stâncă?

— Nu, Tom, pe aici nu există nici un petic de uscat.

— Atunci trebuie să fie vreun vas sau măcar vreo corăbioară cu pânze.

Uncle Prudent şi Phil Evans, care se duseseră şi ei în faţă, priveau în direcţia arătată de Tom Turner.

Robur ceru ocheanul marinăresc şi începu să cerceteze cu atenţie punctul indicat.

— E o barcă cu pânze, rosti el, ba chiar aş putea să spun că sunt şi oameni pe bord.

— Naufragiaţi? exclamă Tom.

— Da, nişte naufragiaţi siliţi probabil să părăsească vasul cu care călătoreau, adăugă Robur, nişte bieţi oameni care nu mai ştiu unde-i uscatul şi care, poate, în clipa asta sunt pe cale să moară de foame şi de sete! Ei bine, nu vreau să se spună vreodată că Albatrosul n-a încercat să le vină într-ajutor!

Un ordin fu numaidecât trimis mecanicului şi celor două ajutoare ale lui. Aeronava începu să coboare treptat. La o altitudine de o sută de metri se opri şi elicele propulsoare o pur tară cu viteză spre nord. Era într-adevăr o barcă cu pânze; vela atârna de catarg. Nu se simţea nici o adiere de vânt şi vasul nu mai putea să se îndrumeze încotrova. Pe bord, pesemne, nimeni nu mai era în stare să mânuiască o vâslă.

Pe fundul bărcii zăceau cinci oameni, adormiţi sau biruiţi de oboseală, dacă nu cumva erau morţi.

Ajungând deasupra lor, Albatrosul începu iar să coboare încet, încet. În partea din spate a bărcii, afară, se putea citi desluşit numele vasului căruia îi aparţinea: Jeannette, din Nantes, sub pavilion francez, pe care echipajul fusese silit să-l părăsească.

— O-o-o! strigă Tom Turner.

Nu se putea să nu-l fi auzit, căci barca se afla doar la vreo optzeci de picioare dedesubt.

Nici un răspuns.

— Trage cu puşca! spuse Robur.

Ordinul fu împlinit şi detunătura răsună îndelung la suprafaţa undelor.

Abia atunci unul dintre naufragiaţi se opinti să se scoale, cu privirile rătăcite şi un chip ca de mort.

Zărind deasupra Albatrosul, în prima clipă omul făcu un gest de spaimă.

— Nu vă temeţi! îi strigă Robur în franţuzeşte. Am venit să vă scăpăm!… Cine sunteţi?

— Mateloţi din echipajul Jeannettei. O corabie cu trei catarge; eu sunt secundul, îi răspunse omul. Am părăsit-o… acum cincisprezece zile… când a început să se scufunde!

Ceilalţi patru naufragiaţi se ridicaseră şi ei, cu chiu, cu vai. Scofâlciţi, sleiţi de puteri, prăpădiţi de slabi că te înfiorai văzându-i, întindeau mânile spre aeronavă.

— Atenţiune! strigă Robur.

O frânghie începu a se depăna de pe platformă şi o găleată cu apă dulce fu lăsată în jos spre cei din barcă.

Nenorociţii tăbărâră pe ea, bând chiar din găleată cu o lăcomie că ţi se strângea inima când te uitai la ei.

— Pâine!… Pâine!… cerură apoi în gura mare.

Îndată, un coşuleţ cu ceva merinde – conserve, o sticlă de brandy, câteva ceşti de cafea – coborî până la ei. Cu mare greutate reuşi secundul să-i ţină în frâu, în timp ce-şi astâmpărau foamea.

Pe urmă:

— Unde suntem? întrebă el.

— La cincizeci de mile de coasta chiliană şi de arhipelagul Chonos, răspunse Robur.

— Mulţumesc. Din păcate, însă, nu suflă vântul şi…

— Lasă că vă remorcăm noi!

— Dar cine sunteţi dumneavoastră…?

— Nişte oameni bucuroşi că au putut să vă dea o mână de ajutor, se mulţumi să spună Robur.

Secundul îşi dădu seama că era vorba de un incognito ce trebuia respectat. Cât priveşte maşina zburătoare, să fi avut, oare, atâta forţă ca să-i remorcheze?

Ba bine că nu! Şi barca, trasă de puternicul aparat de care era prinsă cu un cablu lung de o sută de picioare, începu a luneca spre est.

La orele zece seara, se zări uscatul sau mai bine zis se văzură strălucind focurile ce arătau dispoziţia locurilor. Venise tocmai la timp ajutorul acesta ceresc pentru naufragiaţii de pe vasul Jeannette şi bieţii oameni aveau tot dreptul să creadă că izbăvirea lor se împlinise printr-o minune!

După ce-i duse până în dreptul canalelor dintre insulele Chonos, Robur le strigă să dezlege remorca – treabă pe care naufragiaţii o făcură, binecuvântându-şi izbăvitorii – şi Albatrosul ieşi din nou în larg, fără zăbavă.

Ce mai încolo, încoace, avea şi ceva bun aeronava asta, capabilă să vină în ajutorul marinarilor rătăciţi pe ape! Care balon, cât de perfecţionat ar fi fost el, putea să facă astfel de servicii? Uncle Prudent şi Phil Evans se văzură şi ei siliţi s-o recunoască, deşi în starea în care se aflau erau gata să tăgăduiască însuşi un lucru bătător la ochi. Marea tot furtunoasă. Semne neliniştitoare. Barometrul coborâse cu câţiva milimetri. când şi când vântul se înfoia năprasnic, şuierând cumplit printre maşinăriile elicopterice ale Albatrosului, ca o clipă mai târziu să devină neprielnic zborului. În asemenea împrejurări, o corabie cu pânze ar fi luat câte două terţarole în velele gabiere şi o terţarolă în vela mică. Totul arăta că vântul avea să-şi schimbe direcţia spre nord-vest. Barometrul începea s-o ia razna într-un chip îngrijorător.

La ora unu noaptea, vântul porni să sufle cu o înverşunare nemaipomenită. Cu toate astea, deşi acum trebuia să-l înfrunte, aeronava, împinsă de propulsori, reuşi să-l răzbească, înaintând cu o viteză de patru până la cinci leghe pe oră. Mai mult decât atât însă nu i se putea cere.

Fără doar şi poate, era pe cale să se dezlănţuie un ciclon, ceea ce nu se prea întâmplă decât rareori la asemenea latitudine. Că i se spune uragan pe Oceanul Atlantic, taifun pe mările Chinei, simun în Sahara sau tornadă pe coastele occidentale, în fond e vorba de acelaşi lucru, adică de o furtună cu vârtejuri, cu alte cuvinte o vijelie cumplită. Da, cumplită pentru orice vas furat de mişcarea de rotaţie, a cărei viteză creşte de la margine spre centru, lăsând o singură porţiune liniştită, în mijlocul acestui Maelstrom al văzduhului.

Robur ştia şi el asta. Şi mai ştia, de asemeni, că e mai cuminte să te fereşti de un ciclon şi să cauţi să ieşi din zona lui de atracţie, printr-o ascensiune în păturile superioare ale atmosferei. Era un lucru ce-i reuşise întotdeauna până atunci. Nu avea însă nici un ceas de pierdut, nici chiar un minut măcar!

Într-adevăr, vântul se înteţea clipă de clipă. Valurile cu coamele spulberate făceau să tălăzuiască o pulbere albă la suprafaţa mării. Şi tot aşa, era vădit că, schimbându-şi necontenit locul, ciclonul avea să se abată asupra ţinuturilor polare, cu o viteză uluitoare.

— Sus! comandă Robur.

— Sus! răspunse Tom Turner.

Atingând cea mai mare forţă ascensională a sa, aeronava prinse a se ridica pieziş în văzduh, ca pe un plan înclinat spre sud-vest.

În momentul acela, barometrul coborî şi mai mult – coloana de mercur scăzu îndată mai întâi cu opt, apoi cu doisprezece milimetri. Deodată Albatrosul se opri în plină ascensiune. Care era cauza acestei opriri? Fără îndoială, o presiune pe care o exercita atmosfera, un curent de aer nemaipomenit de puternic care, mişcându-se de sus în jos, micşora rezistenţa punctului de sprijin.

Atunci când un steamer merge în susul unui fluviu, travaliul produs de elicea lui se dovedeşte a fi cu atât mai puţin util cu cât tendinţa curentului este să lunece pe sub braţele elicei. Şi, în acest caz, vasul mai mult dă înapoi decât înaintează, aşa încât s-ar putea spune că pluteşte aproape în voia valurilor. La fel şi cu Albatrosul, în momentul acela.

Robur totuşi nu se dădu bătut. Numărul de turaţii ale celor şaptezeci şi patru de elice care funcţionau cu cea mai deplină simultaneitate fu sporit la maximum. Sorbit însă cu o forţă căreia nu i se putea împotrivi din cauza vijeliei, aparatul se lupta zadarnic să scape. În scurtele răstimpuri de linişte, îşi continua ascensiunea. Curând, însă, apăsarea năprasnică îl biruia din nou şi cădea iarăşi în jos ca o corabie ce s-ar fi scufundat. Căci nu era, oare, ca şi cum s-ar fi scufundat în unda nemărginitului văzduh, în sânul unei nopţi pe care reflectoarele aeronavei nu reuşeau s-o destrame decât pe o rază destul de mică?

Daca ciclonul ar fi bântuit şi mai aprig. Albatrosul, fără îndoială, n-ar mai fi putut să fie nicicum cârmuit, ca un pai purtai prin văzduh de unul din acele vârtejuri care scoteau copacii din rădăcini, smulgeau acoperişurile caselor şi doborau la pământ pereţi întregi.

Robur şi Tom nu mai comunicau între ei decât prin semne. Agăţaţi de parmaclâc, Unele Prudent şi Phil Evans se întrebau dacă nu cumva meteorul o să Ie facă un hatâr şi o să nimicească aparatul şi odată cu el şi pe inventator, iar odată cu inventatorul şi secretul invenţiei sale!

Cum însă Albatrosul nu reuşea să se desprindă în direcţie verticală din vârtejul ciclonului, nu-i mai rămânea pare-se decât un singur lucru de făcut: să răzbată până la mijloc, unde era o linişte relativă şi unde putea să manevreze mai liber. Da, fireşte, numai că pentru a răzbate acolo ar fi trebuit să sfarme curenţii circulari care-l împingeau spre periferie. Avea el, oare, destulă forţa mecanică pentru a se putea smulge din învârtejjre?

Deodată partea de sus a norului plesni şi, condensându-se, vaporii de apă se prefăcură în puhoaie.

Erau orele două dimineaţa. Barometrul, oscilând mereu cu variaţii de câte doisprezece milimetri, tocmai coborâse la 709 milimetri; de fapt. trebuia pusă la socoteală şi scăderea datorită înălţimii deasupra nivelului mării la care ajunsese aeronava.

Ciclonul se dezlănţuise – ceea ce uneori se întâmplă – în afara zonei unde bântuia de obicei, adică zona cuprinsă între paralela treizeci nord şi paralela douăzci şi şase sud. Aşa se explică, poate, de ce învolburarea aceea sălbatică de vânt se preschimbase într-o furtună rectilinie. Un adevărat uragan! Doar vijelia care se abătuse asupra satului Conneoticut, la 22 martie 1822, cu o viteză de o sută şaisprezece metri pe secundă, adică mai bine de o sută de leghe pe oră, mai putea fi asemuită cu el.

Nu le mai rămânea deci altceva de făcut decât să fugă cu vântul în spate, ca o corabie din calea furtunii, sau, mai degrabă, să se lase purtaţi de curenţii de aer pe care Albatrosul nu era în stare să-i înfrunte şi din care nu putea ieşi cu nici un chip. Dar, ca să urmeze nestrămutata ior traiectorie, ar ti însemnat să se deplaseze* spre sud, adică să ajungă deasupra ţinuturilor polare, de care Robur se ferea să se apropie, ar fi însemnat adică să nu mai fie stăpâni pe direcţie, să meargă încotro avea să-i ducă uraganul!

Tom Turner pusese mâna pe cârmă. Era nevoie de toată iscusinţa lui pentru ca aeronava să nu se abată nici într-o parte, nici într-alta.

În primele ceasuri ale dimineţii – dacă s-ar putea numi aşa geana aceea uşoară de lumină ce mijea în zare – Albatrosul traversase o zonă de cincisprezece grade latitudine socotind de la capul Horn în sus, străbătuse adică mai bine de patru sule de leghe şi era tocmai pe cale să treacă şi peste Cercul Polar.

Prin părţile acestea, în luna iulie, noaptea are o durată de nouăsprezece ore şi jumătate. Discul soarelui, lipsit de lumină şi de căldură, răsare deasupra liniei orizontului pentru a scăpă ta aproape imediat. La Pol, noaptea ţine o sută şaptezeci şi nouă de zile. Şi după toate semnele, Albatrosul avea să se cufunde în adâncul ei ca într-o genune.

În ziua aceea, făcându-se observaţii, dacă aşa ceva ar fi fost cu putinţă, s-ar fi văzut că se aflau la 66°40' latitudine sudică. Prin urmare distanţa până la polul antarctic nu era mai mare de o mie patru sute de mile.

Târât val-vârtej spre punctul acesta inaccesibil de pe glob, aparatul avea o viteză ce „înghiţea”, ca să zicem aşa, greutatea lui, deşi forţa gravitaţiei era mult mai mare acum, dat fiind că pământul este turtit la poli. Elicele de suspensie păreau că nu-i mai sunt de nici un folos. Ba chiar ceva mai târziu uraganul începu a bântui atât de turbat, încât Robur socoti cu cale să reducă la minimum turaţiile propulsoarelor, spre a evita vreo stricăciune mai grea, în aşa fel încât să poată conduce aparatul, micşorând pe cât îi stătea în putinţă viteza lui proprie.

În mijlocul acestor primejdii, inginerul împărţea comenzile cu sânge rece, iar echipajul se supunea, ca şi cum în fiecare dintre oameni ar fi sălăşluit spiritul comandantului lor.

Uncle Prudent şi Phil Evans nu părăsiseră o singură clipă măcar platforma. De altminteri puteau sta acolo fără să fie câtuşi de puţin stingheriţi. Aeronava se afla în situaţia unui aerostat ce se mişca odată cu mediul fluid înconjurător.

Tărâmurile de la polul austral ar avea, precum se spune, o suprafaţă de patru milioane cinci sute de mii de metri pătraţi. Să fie vorba, oare, de un continent? Sau de un arhipelag? Ori de o mare paleocristalină, ale cărei gheţuri nu ajungeau să se topească nici chiar în răstimpul îndelungat al zilelor de vară? Nu se ştie. Tot ce s-a aflat este că la polul austral ar fi mai frig decât Ia polul boreal, fenomen ce se datoreşte poziţiei Pământului pe orbită în timpul iernii din cuprinsurile antarctice.

În ziua aceea, nimic nu arăta că temperatura ar fi în scădere. Albatrosul era pe cale să pătrundă în zona circumpolară prin dreptul celui de-al şaptezeci şi cincilea meridian, la vest. Prin dreptul cărui meridian avea să iasă, oare, de aici – dacă-i era dat să iasă cândva?

În orice caz, cu cât înainta mai mult spre sud, cu atât se micşora şi ziua. Nu mai avea mult, deci, ca să se afunde în noaptea statornică, luminată doar de razele lunii şi de slabele licăriri ale aurorelor australe. Din nefericire însă, era tocmai lună nouă şi s-ar fi putut ca însoţitorii lui Robur să nu aibă parte să vadă mare lucru din aceste meleaguri a căror taină curiozitatea omenească n-a reuşit încă s-o biruie.

După toate probabilităţile, Albatrosul zbură pe deasupra câtorva locuri descoperite mai dinainte, în preajma Cercului Polar, la vest de ţara Graham, descoperită de Biscoe în 1832, şi de ţara Louis-Philippe, descoperită în 1838 de Dumont d'Urville, adică limita până la care se ajunsese pe acest continent necunoscut.

Cu toate astea, nimeni, pe bord, nu suferea de frig, temperatura fiind mult mai puţin scăzută decât te-ai fi putut aştepta. Ca şi cum uraganul ar fi fost un fel de Golfstrom aerian ce ducea cu sine oarecare căldură.

Ce păcat că întreg cuprinsul era cufundat într-o întunecime deplină! Trebuie să spunem totuşi că nici chiar în cazul când luna ar fi luminat văzduhul, călătorii noştri n-ar fi avut cine ştie ce de văzut. În perioada aceea de peste an, o uriaşă velinţă de omăt, o adevărată carapace de gheaţă, acoperea toată suprafaţa regiunilor polare. Nu se observa nici măcar acel blink15 al sloiurilor de gheaţă, a căror scânteiere albicioasă dispare atunci când zările sunt cufundate în beznă. Aşa stând lucrurile, cum mai puteau ei oare să deosebească forma uscatului, întinderea mărilor sau felul cum erau aşezate insulele? Cum mai puteau să determine reţeaua hidrografică desfăşurată peste aceste cuprinsuri? Cât priveşte configuraţia orografică, cum ar fi putut s-o înregistreze, de vreme ce dealurile şi munţii se confundau cu aisbergurile şi banchizele?

Puţin înainte de miezul nopţii, aurora australă reuşi să împrăştie negurile. Cu franjurile lui argintate şi fusceii răsfiraţi în văzduh ca spiţele unei roţi, meteorul avea înfăţişarea unui uriaş evantai deschis, ce acoperea jumătate din cer. Undele electrice emanate de el se pierdeau în cele din urmă spre Crucea Sudului, ale cărei stele în număr de patru străluceau la zenit. Fenomenul acesta era de o măreţie neasemuită, iar lumina lui destul de puternică pentru a da în vileag priveliştea acestor cuprinsuri contopite sub acelaşi imaculat linţoliu fără de margini.

E de la sine înţeles că pe aceste meleaguri atât de apropiate de polul magnetic al emisferei australe, acul busolei, care o lua mereu razna, nu mai putea să dea nici o indicaţie precisă privitoare la direcţia în care mergeau. Ba încă, la un moment dat, înclinaţia lui ajunsese la un asemenea grad încât Robur fu aproape sigur că treceau prin dreptul polului magnetic care se afla cu aproximaţie pe paralela şaptezeci şi opt.

Iar ceva mai târziu, pe la ora unu noaptea, calculând unghiul pe care arcul îl făcea cu verticala, inginerul scoase o exclamaţie: „suntem chiar deasupra Polului Sud!”

La picioarele lor se zărea o calotă albă, care, din păcate, nu lăsa să se vadă nimic din ce se afla sub ţestul de gheaţă.

Puţin după aceea însă se stinseră şi luminile aurorei australe, aşa că punctul ideal în care se întretaie toate meridianele globului pământesc rămase tot nedescoperit.

Fără doar şi poate, dacă Uncle Prudent şi Phil Evans voiau să înmormânteze în cea mai tainică singurătate aeronava cu toţi cei pe care-i purta prin văzduh, prilejul de faţă ar fi fost cel mai nimerit. Şi dacă n-o făcură, altă explicaţie nu putea fi, de bună seamă, decât faptul că nu aveau încă în mână mijlocul trebuincios.

Între timp uraganul bântuia atât de turbat încât dacă Albatrosul ar fi întâlnit în cale vreo creastă de munte, s-ar fi sfărâmat ca o corabie când se izbeşte de stânci.

Într-adevăr, aparatul nu numai că nu era în stare să se dirijeze pe orizontală, dar nu mai era liber nici să se deplaseze în sus sau în jos.

Şi tocmai atunci, din mijlocul cuprinsurilor antarctice crescură în faţa lor nişte piscuri. În orice clipă se putea produce o ciocnire şi nu s-ar mai fi ales nimic din aeronavă.

Deznodământul acesta era cu atât mai de temut, cu cât, după ce trecură peste meridianul zero, vântul începu a bate spre est. În momentul acela se iviră două puncte de foc la vreo sută de kilometri distanţă, înaintea Albatrosului.

Erau cei doi vulcani, ce fac parte din întinsul sistem al munţilor Ross, Erebus şi Terror.

Nu cumva Albatrosul avea să fie mistuit de vâlvătăile lor, ca un fluture uriaş?

Prin ce emoţii trecură timp de un ceas! Unul dintre vulcani, Erebus, părea că se năpusteşte asupra aeronavei care nu putea în nici un fel să iasă din făgaşul uraganului. Vâlvătăile creşteau văzând cu ochii. O perdea de văpăi le tăia drumul. Văzduhul era împânzit acum de o lumină vie. Chipurile celor de pe bord, bătute din plin de această lumină, erau cumplite la vedere. Împietrite, fără să scoată un ţipăt, fără să facă vreun gest, aşteptau cu toţii clipa îngrozitoare când pălălaia avea să-i înfăşoare în dogoarea ei.

Uraganul, care târa Albatrosul cu sine, îi cruţă însă de această înspăimântătoare catastrofă. Culcate la pământ de suflul vijeliei, flăcările din vârful muntelui Erebus îi făcură loc să treacă. Şi aparatul zbură peste craterul ce vărsa foc şi pară, sub o grindină de pietre vulcanice, pe care, din fericire, acţiunea centrifugă a elicelor de suspensie le azvârli înapoi. Un ceas mai târziu, cele două gigantice torţe ce luminează marginea lumii în timpul nesfârşitei nopţi polare dispărură sub dunga orizontului.

La orele două din noapte trecură pe deasupra insulei Ballery situată la extremitatea coastei Descoperirii; din păcate însă nu putură s-o deosebească, fiind sudată cu pământurile antarctice printr-un ciment de gheaţă.

De aici încolo, începând de la Cercul Polar, pe care aeronava îl trecu din nou prin dreptul celui de-al o sută şaptezeci şi cincilea meridian, uraganul o purtă val-vârtej peste banchize şi peste aisberguri de care, în nenumărate rânduri, fu gata, gata să se sfarme.

Aeronava se deplasa pe meridianul Parisului, meridian care face un unghi de o sută cinci grade cu cel prin dreptul căruia trecuse peste cercul lumii antarctice.

În cele din urmă, dincolo de paralela şaizeci, vijelia, după anumite semne, păru a fi pe cale să se potolească. Tăria ei scăzu destul de simţitor. Albatrosul putu să fie iarăşi stăpân pe sine. Apoi – şi-n momentul acela răsuflară toţi uşuraţi – pătrunse din nou în zonele luminoase ale globului pământesc şi ziua începu a miji iar la orele opt dimineaţa.

După ce scăpaseră de ciclonul de la capul Horn, Robur şi ai săi se văzură izbăviţi şi de urgia uraganului. Purtaţi în zbor de Ia un cap la altul al ţinuturilor polare, străbătând şapte mii de kilometri în nouăsprezece ceasuri – adică mai bine de o leghe pe minut – viteză aproape de două ori mai mare decât aceea pe care o putea atinge Albatrosul sub acţiunea propulsoarelor sale în împrejurări obişnuite, se aflau acum din nou deasupra Pacificului.

Robur însă nu mai ştia unde anume se găsea în momentul acela, din pricină că, în vecinătatea polului magnetic, acul busolei o luase razna. Trebuia, deci, să aştepte până ce soarele avea să răsară în condiţii prielnice unei observaţii. Din păcate, în ziua aceea cerul era acoperit de nori groşi şi soarele nu ieşi deloc la iveală. Cu atât mai mare fu aşadar dezamăgirea inginerului, cu cât cele două elice propulsoare suferiseră unele stricăciuni în toiul furtunii.

Destul de contrariat din pricina acestui accident, Robur fu nevoit să meargă toată ziua cu o viteză relativ redusă. În clipa când trecu pe la antipodul Parisului, aparatul înainta cu şase leghe pe oră. Trebuia, de altminteri, să ia seama să nu agraveze stricăciunile. În cazul când propulsoarele ar fi fost scoase din funcţiune, aeronava s-ar fi aflat într-o situaţie destul de proastă deasupra nemărginitelor cuprinsuri ale Oceanului Pacific. Aşa că inginerul îşi punea întrebarea dacă n-ar fi fost mai bine să facă reparaţiile pe loc, pentru a-şi putea urma călătoria.

A doua zi, 27 iulie, pe la orele şapte dimineaţa, pământul fu semnalat la nord. Puţin mai târziu putură să-şi dea seama că era vorba de o insulă. Dar care anume dintre miile de insule presărate pe întinsul Pacificului? Robur hotărî totuşi să facă un popas fără să aterizeze. După socoteala lui le ajungea o zi ca să repare stricăciunile în aşa fel, încât să poată pleca mai departe în aceeaşi seară.

Vântul se potolise de tot – împrejurare bine-venită pentru manevra pe care se gândea s-o execute. Cel puţin în felul acesta, dat fiind că trebuia să-şi oprească înaintarea, Albatrosul nu avea să fie purtat cine ştie unde.

Un cablu lung de o sută cincizeci de picioare, de care se afla legată o ancoră, fu azvârlit peste bord. Când ajunse în preajma insulei, ancora hârşâi primii colţi de piatră, pentru a se înţepeni apoi zdravăn între două stânci. În clipa aceea, sub acţiunea elicelor de suspensie, cablul se întinse şi Albatrosul rămase nemişcat, ca o corabie ce ar fi ancorat la ţărm.

Pentru prima oară de la plecarea lui din Philadelphia, aparatul lua iarăşi legătura cu pământul.