Capitolul XV.

ÎN CARE SE PETREC UNELE LUCRURI CE MERITĂ ÎNTR-ADEVĂR OSTENEALA DE-A FI POVESTITE.

În timp ce Albatrosul se afla la oarecare altitudine, cei de pe bord putuseră să-şi dea seama că insula nu avea prea mare întindere. Care era însă paralela ce trecea pe acolo? Pe ce meridian acostaseră? Era cumva o insulă din Pacific, din Australia, din Oceanul Indian? Nu se putea şti nimic până ce Robur nu avea să-i determine poziţia. Cu toate astea, deşi ar fi putut foarte bine să nu ţină seamă de indicaţiile compasului, inginerul avea motive să creadă că se aflau, mai degrabă, deasupra Oceanului Pacific. Odată cu răsăritul soarelui, condiţiile aveau să fie cum nu se poate mai potrivite pentru observaţie.

De la înălţimea la care se găseau – o sută cincizeci de picioare – insula, a cărei circumferinţă era de vreo cincisprezece mile, se desena ca o stea de mare cu trei braţe.

La capătul braţului dinspre sud ieşea din apă o insuliţă împresurată de stânci. Nicăieri pe ţărm nu se vedeau urmele refluxului, ceea ce nu făcea decât să întărească părerea lui Robur privitoare la poziţia insulei, deoarece fluxul şi refluxul sunt aproape inexistente în Oceanul Pacific.

La capătul braţului dinspre nord-vest se înălţa un munte de formă conică, a cărui altitudine putea fi apreciată cam la vreo mie două sute de picioare.

Nicăieri nu se vedeau băştinaşii; poate însă că aceştia se aflau pe ţărmul opus. În orice caz, dacă zăriseră aeronava, probabil că spaima îi îndemnase să se ascundă ori s-o rupă la fugă.

Albatrosul se apropiase de insulă pe la sud-est. În preajmă, într-un mic golfuleţ, un râu îşi vărsa undele printre stânci. Nu departe se găseau câteva vâlcele şerpuitoare, copaci de felurite soiuri şi vânat berechet, prepeliţe şi dropii. Dacă insula nu era cumva locuită, părea, în orice caz, cât se poate de prielnică pentru aşa ceva. Robur ar fi putut, fireşte, să aterizeze acolo; n-o făcuse însă, fără îndoială, fiindcă terenul foarte accidentat nu i se părea prea nimerit pentru un popas cu aeronava.

Aşteptând să se poată din nou ridica în înălţimi, inginerul puse să se înceapă reparaţiile pe care se bizuia să le termine în ziua aceea. Elicele de suspensie, în perfectă stare, funcţionaseră în cele mai bune condiţii în toiul uraganului care, după cum am mai spus, mai curând le înlesnise lucrul. În momentul acela era în funcţiune numai jumătate din sistemul de elice, adică tocmai atât cât trebuia ca să rămână tot timpul întins cablul fixat perpendicular pe litoral.

În schimb, cele două propulsoare avuseseră de suferit mai mult chiar decât crezuse Robur. Braţele lor trebuiau îndreptate şi dres angrenajul ce le transmitea mişcarea de rotaţie.

Sub îndrumarea lui Robur şi a lui Tom Turner, echipajul se ocupă mai întâi de elicea din faţă. Era mai bine să înceapă cu ea, în eventualitatea că, dintr-o cauză oarecare, Albatrosul ar fi fost silit să plece înainte de a se fi terminat treaba. Propulsorul acesta era suficient pentru ca aparatul să-şi continue drumul.

Între timp, Uncle Prudent şi colegul său, după ce se plimbaseră o bucată de vreme pe platformă, se opriseră în cele din urmă la pupa.

Cât despre Frycollin, se simţea, ca niciodată, liniştit. Oricum, era cu totul altceva acum! Să stai aşa suspendat, doar la o sută cincizeci de picioare de la pământ!

Lucrul nu fu întrerupt decât atunci când soarele, ridicându-se deasupra orizontului, le îngădui să determine mai întâi unghiul orar, ca după aceea, când astrul ajunse la culminaţie, să stabilească meridianul locului.

Iată şi rezultatul observaţiilor făcute cu cea mai mare exactitate:

Longitudine: 176° 17' la est de meridianul zero.

Latitudine: 43°37' emisfera australă.

Punctul acesta coincidea pe hartă cu poziţia insulei Chatham şi a insuliţei Viff care, împreună, sunt de asemenea cunoscute sub numele de insulele Broughton şi se găsesc la cincisprezece grade spre est de Tawai-Pomanu, insula meridională a Noii Zeelande, situată în zona sudică a Oceanului Pacific!

— Cam aşa socotisem şi eu, îi spuse Robur lui Tom Turner.

— Şi atunci, suntem la…?

— Patruzeci şi şase de grade sud de insula X, adică la o distanţă de două mii opt sute de mile.

— Un motiv mai mult ca să reparăm propulsoarele, răspunse contramaistrul. Pe drum, s-ar putea să avem de înfruntat vânturi potrivnice şi cu ce bruma de provizii mai avem, interesul nostru este să ajungem pe insula X cât mai degrabă.

— Aşa e, Tom, de aceea nădăjduiesc că am să pot pleca la noapte, chiar dac-ar fi s-o pornesc cu o singură elice, chit că pe cealaltă ar trebui s-o repar pe drum.

— Maşter Robur, întrebă Tom Turner, dar cu cei doi gentlemeni şi cu valetul lor ce facem…?

— Tom Turner, răspunse inginerul, crezi cumva că sunt de compătimit dacă ar fi să ajungă şi ei colonişti pe insula X?

Dar ce era, la urma urmei, această insulă X? O insulă pierduta în Oceanul Pacific, între Ecuator şi tropicul Cancerului, o insulă căreia i se potrivea perfect simbolul algebric dăruit de Robur în chip de nume. Se afla pe întinsul Mării Marchizelor, în afara tuturor rutelor folosite de navigaţia interoceanică. Aici îşi întemeiase Robur mica lui colonie, aici venea să poposească Albatrosul când era obosit de atâta zbor, aici se aproviziona din nou cu toate cele trebuincioase în necurmatele-i călătorii. Aici, pe insula X, Robur, având cu prisosinţă mijloace băneşti, găsise posibilitatea să-şi facă un şantier şi să-şi construiască aeronava şi tot aici putea s-o repare, ba la nevoie chiar s-o şi refacă. Depozitele erau pline cu materiale, alimente şi provizii de tot felul, destinate întreţinerii celor vreo cincizeci de locuitori ce alcătuiau populaţia insulei.

Cu câteva zile înainte de a fi trecut pe lângă capul Horn, Robur îşi pusese în gând să se înapoieze pe insulă, traversând în diagonală Pacificul. Tocmai atunci, însă, ciclonul furase aeronava în vârtejul lui. După aceea uraganul o purtase cu el pe deasupra meleagurilor australe. În cele din urmă, Albatrosul se pomenise din nou îndreptat pe făgaşul de la început şi dacă n-ar fi fost stricăciunile suferite de propulsoare, întârzierea n-ar fi avut cine ştie ce importanţă.

Prin urmare, avea să se înapoieze pe insula X. Dar, aşa cum spusese contramaistrul Tom Turner, era cale lungă până acolo. Trebuiau să lupte, probabil, cu vânturi potrivnice. Şi numai folosind toată forţa mecanismului său Albatrosul putea prididi, reuşind să ajungă la destinaţie în termenul dorit. Pe o vreme statornică şi cu viteza obişnuită, traversarea urma să se facă în trei sau patru zile.

De aceea se şi hotărâse Robur să poposească pe insula Chatham. Acolo găsea condiţii mai bune pentru a repara elicea din faţă. Şi nu se mai temea, dacă s-ar fi stârnit vreun vânt potrivnic, că s-ar putea să fie târât spre sud, când el voia să meargă spre nord. La căderea nopţii, reparaţiile trebuiau să fie terminate. Şi atunci avea să manevreze în aşa fel, ca să poată desprinde ancora dintre stânci. În cazul când eră prea tare înţepenită, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să taie cablul şi să-şi ia din nou zborul spre Ecuator. Precum se vede, era cel mai simplu mod de a proceda şi cel mai potrivit de asemeni, şi treaba fu îndeplinită la ţanc.

Echipajul Albatrosului, ştiind că nu avea timp de pierdut, se apucase de lucru cu nădejde. Şi, în vreme ce la prova aeronavei se muncea de zor, între Uncle Prudent şi Phil Evans se desfăşura un schimb de păreri ale cărui urmări aveau să fie de o neasemuită gravitate.

— Phil Evans, începu Uncle Prudent, spune-mi, eşti la fel de hotărât ca mine să-ţi jertfeşti viaţa?

— Da, ca şi dumneata!

— Pentru ultima oară te întreb: este evident, nu-i aşa, că nu mai avem nimic de aşteptat din partea lui Robur?

— Nimic.

— Ei bine, Phil Evans, să ştii că eu m-am decis. De vreme ce Albatrosul urmează să plece pe-nserat, noaptea asta – mă auzi? – n-o să se sfârşească fără ca noi să fi apucat să facem ceea ce ne-am pus în gând! O să-i frângem noi aripile păsării lui Robur! La noapte o să sară în slăvile cerului!

— Foarte bine, să sară! întări Phil Evans.

Precum se vede, cei doi colegi erau de acord din toate punctele de vedere, gata să întâmpine cu aceeaşi nepăsare moartea crâncenă ce-i aştepta.

— Ai făcut rost de ce trebuie?… întrebă Phil Evans.

— Da! Noaptea trecută, în timp ce Robur şi oamenii lui se străduiau în fel şi chip să scape aeronava, m-am strecurat în depozit şi am luat un cartuş cu dinamită!

— Ei, atunci, Uncle Prudent, să ne punem pe lucru…

— Nu, abia deseară! Când s-o înnopta, o să intrăm la noi în ruf, şi dumneata o să stai de strajă, să nu mă prindă careva!

Pe la orele şase, cei doi colegi cinară, ca de obicei, iar peste două ceasuri se retraseră la ei în cabină, ca doi oameni care se duc la culcare pentru a se întrema după o noapte de veghe.

Nici Robur, nici însoţitorii săi n-ar fi putut bănui catastrofa ce ameninţa Albatrosul.

Iată cum se gândea Uncle Prudent să facă:

Aşa cum spusese el însuşi, izbutise să pătrundă în depozitul de muniţii instalat într-un compartiment din coca aeronavei şi să pună mâna pe o cantitate oarecare de praf de puşcă şi pe un cartuş din cele pe care inginerul le folosise în Dahomey. Înapoindu-se în cabină, ascunsese cu grijă cartuşul, cu ajutorul căruia se gândea să prefacă în ţăndări Albatrosul în timpul nopţii, când aparatul îşi va fi luat din nou zborul în văzduh.

Phil Evans tocmai cerceta acum explozibilul furat de însoţitorul său.

Obiectul era alcătuit dintr-o armătură metalică, un fel de teacă în care se afla cam un kilogram de materie explozivă, adică o cantitate suficient de mare pentru a desface din încheieturi aeronava şi a sfărâma sistemul de elice. Dacă explozia nu reuşea să-l distrugă dintr-o dată, prăbuşindu-se, aparatul avea să se facă praf. Nimic mai simplu, aşadar, decât să pună cartuşul într-un colţ al cabinei, pentru ca să spargă platforma şi să avarieze coca, sfărâmându-i bordajul.

Pentru a provoca însă explozia, trebuia mai întâi să dea foc capsulei de fulminat cu care cartuşul era prevăzut. Operaţia aceasta era cea mai gingaşă din toate, deoarece capsula nu trebuia să se aprindă decât într-un anumit timp, calculat cu cea mai mare precizie.

Să vedem acum la ce se gândise Uncle Prudent: îndată ce propulsorul din faţă avea să fie reparat, aeronava urma să plece mai departe spre nord; în momentul acela, probabil, Robur avea să vină cu oamenii lui la pupa, să pună în funcţiune şi elicea din spate. Prezenţa întregului echipaj acolo, în preajma cabinei, nu putea însă decât să-l stingherească pe Uncle Prudent de la lucru. Aşa că, pentru a declanşa explozia într-un timp dat, acesta chibzuise să se folosească de un fitil.

Iată ce-i destăinui el lui Phil Evans:

— Odată cu cartuşul, am luat şi nişte praf de puşcă. Cu praful ăsta m-am gândit să fac un soi de fitil, care va pătrunde în capsula de fulminat, potrivindu-i lungimea în raport cu timpul necesar ca să ardă. Fitilul am de gând să-l aprind la miezul nopţii, în aşa fel, ca explozia să se producă între orele trei şi patru dimineaţa.

— Grozavă combinaţie! îi răspunse Phil Evans.

Cei doi confraţi, precum se ştie, ajunseseră să privească în faţă cu sânge rece înspăimântătoarea catastrofa în care le era dat să piară. Atâta ură clocotea în sufletul lor împotriva lui Robur şi alor săi, încât nu vedeau ceva mai bun de făcut decât să-şi jertfească viaţa numai şi numai ca să distrugă Albatrosul, odată cu cei pe care aeronava îi purta prin văzduh. Că era o faptă de smintit, mârşavă chiar? Nici vorbă! Aici ajunseseră însă amândoi, după ce timp de cinci săptămâni încheiate mocnise în ei o mânie ce nu se putuse dezlănţui, o furie pe care nu şi-o putuseră astâmpăra!

— Dar cu Frycollin cum rămâne, spuse Phil Evans, avem noi oare dreptul să dispunem de viaţa lui?

— De ce nu, de vreme ce noi ne-o jertfim pe a noastră! răspunse Uncle Prudent.

Rămâne de văzut dacă şi pentru Frycollin argumentul acesta era destul de puternic. Aşadar, Uncle Prudent se apucă îndată de lucru, iar Phil Evans se puse la pândă să nu se apropie cineva de ruf.

Echipajul încă mai avea de furcă la prova. Aşa că nu exista nici un motiv să se teamă că s-ar putea să-i prindă cineva.

Uncle Prudent începu prin a pisa o cantitate mică de praf de puşcă, prefăcându-l într-o pulbere foarte fină, pe care o umezi uşor şi o vârî într-un fel de teacă de pânză în chip de fitil. Aprinse fitilul şi constată că în zece minute se consuma o bucată de cinci centimetri din el, adică un metru în trei ore şi jumătate. Îl stinse apoi şi-l înfăşură strâns cu o sfoară învârtită în spirală, introducându-l în capsula cartuşului.

Toată treaba asta se isprăvi pe la orele zece scara, fără să fi trezit nici cea mai mică bănuială. Atunci intră şi Phil Evans în cabină.

În ziua aceea fusese zor mare cu repararea elicei din faţă; se văzuseră însă nevoiţi s-o aducă pe bord ca să-i poată demonta braţele ce se strâmbaseră.

Cât priveşte pilele electrice, acumulatorii, niciuna din sursele de energie mecanică ale Albatrosului nu avusese de suferit din pricina urgiei ciclonului. Aparatul mai avea cu ce să se alimenteze încă patru, cinci zile.

Se înnoptase când Robur şi oamenii săi îşi întrerupseră lucrul. Propulsorul din faţă nu fusese încă montat la loc. Mai aveau de robotit vreo trei ore până să poată fi pus în funcţiune. Aşa că, după ce se statui cu Tom Turner, inginerul hotărî să lase echipajul frânt de oboseală să se mai odihnească, urmând ca a doua zi să facă şi ce mai rămăsese de făcut. De altminteri, ajustajul era o prea gingaşă operaţie pentru a fi efectuată altfel decât ziua-n amiaza mare, lumina reflectoarelor fiind totuşi prea slabă pentru aşa ceva.

Iată ceea ce nici Uncle Prudent şi nici Phil Evans n-aveau de unde să ştie. Bizuindu-se pe spusele lui Robur, chibzuiau că propulsorul din faţă avea să fie reparat până-n seară, când Albatrosul va porni, fără zăbavă, mai departe spre nord, îl socoteau, aşadar, desprins de insulă, când aparatul încă mai era ancorat acolo. Această împrejurare avea să dea lucrurilor o cu totul altă întorsătură decât îşi închipuiseră ei.

Era o noapte întunecoasă, fără lună. Norii groşi sporeau şi mai mult întunecimea. Un vânt uşor stătea gata să se stârnească. Se simţea când şi când suflând dinspre sud-vest câte o adiere ce nu reuşea să clintească însă din loc Albatrosul; aeronava stătea nemişcată în văzduh, în dreptul ancorei care, cu cablul întins vertical, o ţinea priponită.

În cabină. Uncle Prudent şi colegul său schimbau în răstimpuri câte un cuvânt, stând cu urechea aţintită la freamătul elicelor de suspensie ce acoperea toate celelalte zgomote de pe bord. Aşteptau amândoi clipa în care puteau să intre în acţiune.

În sfârşit, aproape de miezul nopţii, Uncle Prudent spuse:

— Acum e momentul!

Sub paturile din cabină se afla o ladă în chip de sertar. Acolo, în sertarul ăsta,puse Uncle Prudent cartuşul de dinamită împreună cu fitilul, care putea, astfel, să ardă fără să se dea în vileag nici prin miros, nici prin pârâitul prafului de puşcă. Aprinse apoi capătul fitilului şi, împingând la loc sertarul sub pat, spuse:

— Acum, hai cu mine la pupa să vedem ce se mai întâmplă.

Care nu le fu însă mirarea când, ieşind din cabină, văzură că timonierul nu era la postul său.

Phil Evans se aplecă atunci peste parmaclâc.

— Ia uite, Albatrosul tot acolo a rămas! şopti el. Se vede că n-au isprăvit încă treaba… De aceea n-au mai putut să plece!

Uncle Prudent făcu un gest înciudat.

— Trebuie să stingem fitilul!

— Ba nu… S-o ştergem, mai bine!… răspunse Phil Evans.

— Da!… Pe cablul ancorei, în jos; e întuneric şi nu ne vede nimeni! O sută cincizeci de picioare – nimica toată!

— Nimica toată, adevărat, Phil Evans; ar trebui să fim nebuni ca să nu profităm de un asemenea noroc!

Mai întâi însă intrară din nou în cabină şi luară cu ei tot ce puteau căra în vederea unei şederi mai mult sau mai puţin îndelungate pe insula Chatham. Pe urmă, după ce închiseră uşa, se îndreptară, tiptil, spre prova. Voiau să-l trezească pe Frycollin, silindu-l să-şi ia tălpăşiţa împreună cu ei.

Era întuneric beznă. Norii începeau să se bolovănească venind dinspre sud-vest. Aeronava, chiar, se cam legăna niţel în ancoră, făcând să se îndepărteze uşor de verticală cablul ce o ţinea priponită. Coborârea, deci, era mai dificilă acum. Oricât ar fi fost de dificilă, însă, nu-i putea opri pe nişte oameni care, mai înainte, nu şovăiseră să-şi pună viaţa în joc.

Amândoi merseră deci, tupilându-se, pe platformă şi oprindu-se în răstimpuri, să asculte, lipiţi de peretele vreunui ruf, dacă nu se auzea vreun zgomot. Tăcere desăvârşită peste tot. Nici o rază de lumină la hublouri. Aeronava era cufundată nu numai într-o linişte deplină, dar şi într-un somn adânc. Uncle Prudent şi însoţitorul său se apropiau, tocmai, de cabina lui Frycollin, când Phil Evans încremeni deodată locului.

— Straja! şopti el.

Într-adevăr, un om stătea întins pe jos, lângă ruf. Poate că dormea, dar dormea iepureşte. Mai fugi dacă poţi, în cazul când straja ar fi dat alarma!

Întâmplarea însă făcu să se afle la îndemâna lor nişte frânghii, nişte cârpe şi câlţi de care echipajul se slujise la repararea elicei.

Câteva clipe mai târziu, omul zăcea cu un căluş în gură, îmbrobodit cu cârpe şi legat de unul din stâlpii parmaclâcului, în aşa fel, încât nu putea nici crâcni şi nici face vreo mişcare.

Totul se petrecuse aproape pe nesimţite.

Uncle Prudent şi Phil Evans ciuliră urechea… Nici un zvon nu tulbură tăcerea ce domnea în cabine. Toată lumea dormea dusă pe bord.

Cei doi fugari – fiindcă putem să le spunem „fugari”, nu-i aşa? – ajunseră în dreptul cabinei lui Frycollin. Francois Tapage sforăia de zor, ceea ce nu putea decât să-i liniştească.

Spre marea lui mirare, Uncle Prudent nici nu trebui să-şi dea măcar osteneala să împingă uşa lui Frycollin, fiindcă era deschisă. Intră pe jumătate în cabină, apoi, trăgându-se îndărăt:

— Nu-i nimeni! spuse el.

— Nimeni!… Da' unde poate să fie? murmură Phil Evans.

Merseră amândoi de-a buşilea până la prova, socotind că, poate, Frycollin se culcase în vreun colţ, undeva…

Tot nimeni.

— Nu cumva puşlamaua ne-o fi luat-o înainte?… se întrebă Uncle Prudent.

— Ne-o fi luat-o sau nu, răspunse Phil Evans, gândeşte-te că nu mai avem timp de pierdut! Haidem!

Şi, fără să mai stea în cumpănă, unul după altul, fugarii apucară cablul cu amândouă mâinile şi-şi încolăciră picioarele în jurul lui; pe urmă, lăsându-se să alunece la vale, ajunseră jos sănătoşi, teferi.

Ce fericire pe ei să păşească din nou pe pământul a cărui lipsă o simţeau de atâta vreme, să umble pe un tărâm statornic, să nu mai fie jucăria văzduhului!

Se pregăteau tocmai să pătrundă în insulă, mergând pe malul râului în sus, când deodată o mogâldeaţă răsări în faţa lor. Era Frycollin.

Da, valetul avusese şi el aceeaşi idee ca şi stăpânu-său şi mai avusese şi îndrăzneala de a i-o lua înainte fără să-i spună nimic.

Nu era însă, acum, vreme pentru răfuieli; Uncle Prudent nu voia decât să caute un refugiu undeva, pe insulă, dar Phil Evans îl ţinu în loc.

— Uncle Prudent, fii bun şi ascultă-mă, spuse el. Iată-ne, în sfârşit, scăpaţi din ghearele lui Robur. Gândeşte-te, însă, ce moarte cumplită îl paşte şi pe el şi pe oamenii lui. O merită, nu zic nu! Dar, dacă şi-ar da cuvântul de onoare că nu va încerca să pună iarăşi mâna pe noi…

— Cuvântul unuia ca el…!

Uncle Prudent nu apucă să termine. O forfotă se iscase pe bordul Albatrosului.

Fără îndoială că se dăduse alarma şi evadarea avea să iasă la iveală.

— Ajutor!… Ajutor!… strigă cineva.

Era straja care izbutise să-şi scoată căluşul din gură. Paşi grabnici făceau să răsune platforma. Aproape imediat reflectoarele îşi azvârliră snopii de lumină asupra unui larg cuprins.

— Uite-i!… Uite-i! strigă Tom Turner.

Fugarii fuseseră descoperiţi.

În aceeaşi clipă, la o comandă dată cu glas tare de Robur, elicele de suspensie îşi încetiniră mersul şi, în timp ce cablul era tras pe bord, Albatrosul începu a se apropia încetul cu încetul de pământ.

Deodată glasul lui Phil Evans se auzi rostind răspicat:

— Inginer Robur, spuse el, îţi dai cuvântul de onoare că ne laşi în libertate aici, pe insulă…?

— Niciodată! strigă Robur.

Răspunsul fu însoţit de un foc de puşcă, şi un glonte zgârie umărul lui Phil Evans.

— Ah, golanii! izbucni Uncle Prudent.

Şi, cu briceagul în mână se năpusti spre stâncile între care stătea înţepenită ancora. Aeronava se afla la o distanţă de numai vreo cincizeci de picioare de la pământ…

Cât ai clipi, cablul fu retezat şi vântul, care se înteţise simţitor, suflând în coasta Albatrosului. Îl mână spre nord-est, deasupra mării.