Capitolul XVI.

CARE VA LĂSA CITITORULUI O NEDUMERIRE, POATE, REGRETABILĂ.

Era ceasul douăsprezece şi douăzeci. De pe bordul aeronavei fură slobozite încă vreo cinci, şase focuri de armă. Uncle Prudent şi Frycollin, sprijinindu-l pe Phil Evans, se pitulară la poalele stâncilor.

Nici un glonte nu-i nimerise. Deocamdată, nu mai aveau de ce să se teamă.

Primul lucru pe care-l făcu Albatrosul, în timp ce se îndepărta de insula Chatham, fu să se ridice la o altitudine de nouă sute de metri. Trebuia să atingă cea mai mare viteză de ascensiune ca să nu se prăbuşească în mare.

În momentul în care, scoţându-şi căluşul din gură, straja începuse să strige, Robur şi Tom Turner se şi repeziseră spre el şi se apucaseră să-l dezlege, dcscotorosindu-l totodată de cârpa cu care fusese îmbrobodit. Pe urmă contramaistrul dăduse fuga la cabina lui Uncle Prudent şi a lui Phil Evans: era goală!

Pe de altă parte Franţois Tapage scotocise cabina lui Frycollin: nimeni!

Văzând că-i fugiseră prizonierii, Robur se lăsă năpădit de o mânie năprasnică. Prin evadarea lui Uncle Prudent şi a lui Phil Evans, secretul său, identitatea sa aveau să fie date în vileag.

Mai înainte, cu prilejul documentului azvârlit în timp ce traversau în zbor continentul european, nu-şi făcuse prea mult sânge rău, zicându-şi că se putea foarte bine ca hârtia să se fi rătăcit cine ştie unde!… Dar acum…!

Pe urmă se mai linişti.

„Nu-i nimic dac-au fugit! îşi spuse el. Tot n-au să poată pleca de pe insula Chatham în câteva zile, aşa că am tot timpul să mă întorc înapoi!… Şi am să-i caut!… Las' că pun eu mâna pe ei!… Şi atunci…”

Într-adevăr, salvarea celor trei fugari era departe de a fi un lucru chiar atât de sigur. În momentul când Albatrosul devenea iarăşi stăpân pe cârmă, avea să facă, fără zăbavă, calea întoarsă spre insula Chatham, de unde fugarii nu puteau s-o şteargă prea curând. În mai puţin de douăsprezece ore vor fi încăput din nou pe mâna inginerului.

În mai puţin de douăsprezece ore! Bine, dar în mai puţin de două ceasuri Albatrosul avea să fie nimicit! Cartuşul cu dinamită nu era, oare, ca o torpilă agăţată de ca, ce urma să-şi împlinească misiunea distrugătoare în văzduh?

Între timp, vântul se înteţise, mânând aeronava spre nord-est. Deşi zbura cu o viteză redusă, probabil că pierduse din vedere insula Chatham în zori.

Pentru a se întoarce îndărăt, ţinând piept vântului, ar fi trebuit ca propulsoarele sau măcar unul dintre ele, cel din faţă, să poată fi pus în funcţiune.

— Tom, spuse inginerul, aprinde reflectoarele, să fie cât mai multă lumină.

— Da, maşter Robur.

— Şi toată lumea Ia lucru!

— Toată lumea! răspunse contramaistrul.

Nici nu mai putea fi vorba să lase treaba pe a doua zi. Cine se mai gândea la oboseală acum! Nu era om pe bordul Albatrosului care să nu împărtăşească simţămintele comandantului. Nu era unul singur printre ei care să nu fie gata Ia orice, numai să poată pune mâna pe fugari! Îndată ce elicea din faţă avea să fie montată la loc, aveau să-şi ia zborul din nou spre insula Chatham şi, aruncând iarăşi ancora, să pornească pe urmele prizonierilor. Atunci abia se vor apuca să repare şi elicea din spate şi aparatul va putea să-şi continue în deplină siguranţă zborul peste Pacific, spre. insula X.

Până una, alta, însă, lucrul cel mai de seamă era ca Albatrosul să nu fie purtat cine ştie până unde spre nord-est. Din păcate însă vântul sufla tot mai tare şi nu mai era chip nici să-l înfrunte, nici chiar să se oprească pe loc. Lipsit de propulsoare, aparatul era ca un balon nedirijabil. Fugarii, la pândă pe ţărm, îl văzuseră dispărând înainte ca explozia să-l fi prefăcut în ţăndări.

Fireşte că starea aceasta de lucruri îl silea pe Robur să se frământe, îngrijorat de soarta planurilor sale. Nu cumva o să ajungă prea târziu pe insula Chatham?

Aşa că, în timp ce reparaţiile se desfăşurau în cel mai mare zor, hotărî să coboare în păturile inferioare ale atmosferei, cu gândul că va da acolo peste nişte curenţi de aer mai slabi. Şi poate că, astfel, Albatrosul va reuşi să zăbovească prin partea locului până ce va fi iar în stare să ia vântul în piept?

Manevra fu numaidecât executată. Vă închipuiţi, cred, spaima ce-ar fi simţit-o echipajul unei corăbii, privind în momentul acela mişcările aparatului scăldat în lumina reflectoarelor!

Când Albatrosul ajunse la o distanţă de numai câteva sute de picioare de suprafaţa mării, se opri.

Din nefericire, Robur se văzu silit să constate că vântul sufla mai tare în zona atmosferică inferioară şi că aeronava se îndepărta cu o viteză sporită. S-ar fi putut deci să fie purtată aşa până cine ştie unde spre nord-est, din care pricină întoarcerea ei pe insula Chatham ar fi suferit o întârziere.

Până la urmă, după câteva încercări, se dovedi că era mult mai bine să rămână în păturile superioare, mai liniştite, ale atmosferei. Aşa că Albatrosul se înălţă din nou în văzduh, menţinându-se la o altitudine mijlocie de trei mii de metri. Acolo, chiar dacă nu putea să rămână pe loc, cel puţin mişcarea de deplasare era mai înceată.

Inginerul îşi îngădui,deci, să spere că, în zorii zilei, de la altitudinea la care se afla, va putea să mai zărească încă ţărmurile insulei, a cărei poziţie o determinase cu cea mai mare precizie.

Încolo, Robur nici măcar nu-şi pusese întrebarea dacă fugarii vor fi fost bine primiţi de băştinaşi, în cazul când insula era locuită. Faptul că s-ar fi putut ca băştinaşii aceştia să le sară într-ajutor nu-l preocupa câtuşi de puţin. Cu mijloacele ofensive pe care le avea la dispoziţie, Albatrosul avea să-i bage în răcori şi să-i împrăştie cât ai bate din palme. Captura prizonierilor nu putea fi nicidecum îndoielnică şi, după ce va fi pus iarăşi mâna pe ei…

„Nimeni nu poate să fugă de pe insula X!” îşi spuse Robur. Pe la unu după miezul nopţii, propulsorul din faţă era, în sfârşit, reparat. Mai rămânea doar să fie aşezat la loc, operaţie ce necesita încă o oră de lucru. Când toată treaba va fi terminată, Albatrosul putea să-şi ia din nou zborul în direcţia sud-vest şi atunci aveau să demonteze şi propulsorul din spate.

Şi-n vremea asta fitilul ardea în cabina părăsită! Fitilul, din care mai bine de un sfert se şi făcuse scrum! Şi licărirea focului ce se apropia cu încetul de cartuşul cu dinamită!

Dacă oamenii de pe bord n-ar fi fost atât de prinşi de lucrul lor, de bună seamă că vreunul dintre ei ar fi auzit trosnetele uşoare ce începeau să se desluşească în cabină. Ar fi simţit poate mirosul de pulbere arsă. Şi s-ar fi neliniştit. S-ar fi dus să-i dea de ştire inginerului sau lui Tom Turner. Ar fi căutat cu toţii şi ar fi descoperit sertarul în care fusese pus explozibilul… Ar mai fi fost încă timp ca năstruşnicul Albatros împreună cu cei pe care-i purta prin văzduh să scape teferi.

Oamenii însă munceau de zor la prova, adică la douăzeci de metri de cabina fugarilor. Nu aveau încă nimic de făcut prin partea aceea a platformei, după cum nimic nu i-ar fi putut smulge de la o treabă ce se cerea săvârşită cu cea mai mare atenţie.

Robur se afla şi el acolo şi, ca un bun mecanic ce era, nu stătea cu mâinile în sân. Îi îndemna să lucreze cu sârg, fără a nesocoti însă grija cu care totul trebuia făcut!

Era necesar – nu-i aşa? – să devină din nou cu desăvârşire stăpân pe aparatul născocit de el. Dacă nu reuşea să pună mâna pe fugari, aceştia aveau să se întoarcă până la urmă la ei, în ţară. Şi atunci s-ar face, nici vorbă, cercetări. Insula X n-ar mai putea rămâne tăinuită. Şi asta ar însemna sfârşitul existenţei pe care echipajul Albatrosului şi-o făurise – o existenţă fără seamăn, supraomenească!

La un moment dat, Tom Turner se apropie de inginer. Era ora unu şi un sfert.

— Maşter Robur, spuse el, vântul, pe cât mi se pare, a început să se mai domolească, dar în acelaşi timp tinde să-şi schimbe direcţia spre vest.

— Dar barometrul ce spune? întrebă Robur, după ce se uită la cer.

— E aproape staţionar, răspunse contramaistrul. Îmi face totuşi impresia că norii au început să coboare sub noi.

— Ai dreptate, Tom Turner. În cazul ăsta n-ar fi exclus să plouă pe mare. N-are decât, atâta vreme cât rămânem deasupra zonei ploioase! Măcar aşa ştim că vom putea isprăvi lucrul în tihnă.

— Dacă plouă, urmă Tom Turner, nu poate fi decât o bură de ploaie – cel puţin judecând după forma norilor – şi e posibil ca, mai jos, vântul să fi încetat cu totul

— Fără îndoială, Tom, răspunse Robur. Cred, totuşi, că-i mai bine să nu coborâm încă. Să reparăm întâi stricăciunile şi pe urmă o să putem manevra cum ne-o plăcea nouă. Aici i-aici.

La orele două şi câteva minute, prima parte a operaţiei se terminase. După ce elicea din faţă fu montată la locul ei, se făcu contactul cu pilele ce o puneau în mişcare.

Elicea începu a se învârti din ce în ce mai repede şi Albatrosul, luând direcţia sud-vest, o porni, cu o viteză mijlocie, înapoi spre insula Chatham.

— Tom, spuse Robur, să tot fie, cred, două ore şi jumătate de când plutim aşa spre nord-est. Vântul, între timp, judecând după compas, nu şi-a schimbat direcţia. Sper, aşadar, ca într-o oră, cel mult, să ne aflăm iarăşi în preajma insulei.

— Şi eu cred tot aşa, maşter Robur, răspunse contramaistrul, deoarece zburăm cu doisprezece metri pe secundă. Între orele trei şi patru dimineaţa, Albatrosul va fi ajuns la punctul de plecare.

— Cu atât mai bine, Tom! rosti inginerul. Interesul nostru e să sosim în puterea nopţii şi, dacă se poate, să aterizăm fără să ne vadă nimeni. Fugarii, crezându-ne acum cine ştie pe unde, în nord, nu mai stau cu ochii în patru. Când Albatrosul va coborî până aproape de pământ, vom căuta să-l dosim undeva, îndărătul unor stânci mai înalte de pe insulă. Pe urmă, chiar de-ar fi să zăbovim câteva zile la Chatham…

— O să zăbovim, nici vorbă, maşter Robur. şi chiar de ar fi să luptăm cu o armată întreagă de băştinaşi…

— O să luptăm, Tom, fără doar şi poate c-o. să luptăm, pentru Albatrosul nostru!

Inginerul se întoarse apoi către echipajul său, care aştepta noi ordine.

— Prieteni, spuse el, n-a sosit încă ceasul odihnei. Trebuie să muncim până-n zori.

Toată lumea, de altfel, era gata de lucru.

Aveau de tăcut aceleaşi reparaţii la propulsorul din spate ca şi la cel din faţă.

Amândouă suferiseră aceleaşi stricăciuni, din aceeaşi cauză, adică din pricina uraganului ce bântuia pe deasupra continentului antarctic.

Pentru a putea trage însă elicea înăuntru, socotiră cu cale să oprească în loc timp de câteva minute aeronava, ba chiar să-i imprime o mişcare de recul. La ordinul lui Robur, ajutorul mecanicului băgă motorul în marşarier, făcând să se învârtească în sens invers elicea din faţă. Aeronava începu, aşadar, să se dea încet, încet înapoi.

Toată lumea se pregătea, tocmai, să se ducă la pupa, când deodată Tom Turner fu izbit de un miros ciudat.

Gazele produse prin arderea fitilului se adunaseră în ladă şi începuseră acum să iasă din cabina fugarilor.

— Ia! tresări contramaistrul.

— Ce e? întrebă Robur.

— Nu simţiţi nimic?… Parcă miroase a praf de puşcă?!

— Într-adevăr, Tom.

Şi mirosul vine de acolo, din spate, de la ruf!

— Da… chiar din cabina…

— Nu cumva ticăloşii ăia or fi dat foc aparatului…?

— De-ar fi numai foc!… exclamă Robur. Sparge uşa. Tom, sparge repede uşa!

Abia apucase însă contramaistrul să facă un pas, şi o explozie cumplită zgudui Albatrosul.

Pereţii cabinelor se tăcură ţăndări. Reflectoarele se stinseră, deoarece curentul electric se întrerupse brusc şi se pomeniră cufundaţi în beznă. Totuşi, deşi majoritatea elicelor de suspensie, răsucite sau sfărâmate, fuseseră scoase din funcţiune, câteva, la prova, continuau încă să se învârtească.

Deodată, coca aeronavei se crăpă cam în dreptul primului ruf, ceva mai înapoi, în timp ce acumulatorii instalaţi înăuntru acţionau mai departe propulsorul din faţă, şi partea posterioară a platformei se rostogoli în adânc.

În aceeaşi clipă, aproape, se opriră şi ultimele elice de suspensie şi Albatrosul se prăbuşi în gol.

Vă închipuiţi ce cumplită cădere, de la asemenea înălţime de trei mii de metri, pentru cei opt oameni agăţaţi ca nişte naufragiaţi de epava aeronavei!

O cădere cu atât mai vertiginoasă cu cât propulsorul din faţă, ridicându-se în poziţie verticală, nu încetase să se învârtească.

Atunci Robur, cu o prezenţă de spirit ce dovedea un sânge rece nemaipomenit, se lăsă cu încetul să lunece în jos până la ruf, ai cărui pereţi începuseră să se desfacă din încheieturi, apucă maneta de comandă şi schimbă sensul turaţiilor elicei care, din propulsoare, cum era, deveni elice de suspensie.

Era totuşi o cădere, deşi frânată într-o oarecare măsură, cel puţin însă epava nu se prăvăli cu acea viteză accelerată pe care o dobândeşte, în genere, orice corp sub acţiunea gravitaţiei. Şi dacă, până la urmă, supravieţuitorii de pe Albatros erau sortiţi să moară înghiţiţi de valurile mării, cel puţin nu aveau să moară asfixiaţi din pricina coborârii năprasnice, care le-ar fi tăiat suflarea.

Într-un interval de cel mult optzeci de secunde după explozie, rămăşiţele Albatrosului se şi cufundaseră în mare.