Capitolul VII.A doua campanie

Căpitanul Bourcart porni în dimineaţa zilei de 19 iulie. Odată ancora virată, nu-i fu uşor să manevreze ca să iasă din golf. Vântul care sufla de la sud-est îl stingherea, dar deveni favorabil de îndată ce Saint-Enoch, depăşind ultimele extremităţi ale Insulei Vancouver, ajunse la câteva mile în larg.

De altfel, nava nu coborî prin Strâmtoarea Juan de Fuca, pe care o străbătuse ca să ajungă în port. Urcă spre nord, prin Strâmtoarea Reine Charlotte şi Golful George. Două zile mai târziu, după ce înconjură coasta septentrională a insulei, se îndreptă spre vest şi, înainte de căderea serii, pierdu din vedere uscatul.

Distanţa între Insula Vancouver şi Arhipelagul Kurile e socotită la aproximativ 1 300 de leghe. Când împrejurările o permit, o corabie o poate parcurge cu uşurinţă în mai puţin de cinci săptămâni şi domnul Bourcart se gândea să nu facă mai mult, dacă norocul lui persista. Oricum, navigaţia începuse în condiţii excelente. O briză bună, constantă, o mare agitată de valuri lungi îi permiseră lui Saint-Enoch să întindă toate velele.

Astfel, cu murele la babord, îşi menţinu capul spre vest-nord-vest. Dacă această direcţie lungea puţin drumul, evita însă curentul din Pacific care se îndreaptă spre est, curbându-se în jurul Insulelor Aleutine. În genere, traversarea se efectua fără neplăceri. Doar, din când în când, scotele trebuiau filate sau întinse, aşa că echipajul avea să fie odihnit şi bine dispus pentru campania grea de pescuit care-l aştepta în Marea Ohotsk.

Jean-Marie Cabidoulin era omul cel mai ocupat de la bord, având în grija sa aranjarea definitivă a butoaielor goale, dispunerea aparatelor, a burlanelor şi hârdaielor pentru trimiterea uleiului jos în cală. Dacă se prezenta ocazia de a prinde vreo balenă, înaintea sosirii lui Saint-Enoch pe coasta siberiana, căpitanul Bourcart n-avea s-o lase să scape.

Ar fi de dorit, domnule Filhiol, îi spuse el într-o zi doctorului. Sezonul e înaintat şi pescuitul nostru nu se va putea prelungi în Marea Ohotsk mai mult de câteva săptămâni. Gheţurile nu vor întârzia să se formeze şi navigaţia va deveni dificilă.

Într-atât, observă doctorul, încât mă şi mir că balenierele, totdeauna presate de timp, continuă să procedeze într-un fel atât de primitiv. De ce nu se folosesc vase cu aburi, şalupe cu aburi şi mai ales sistemele de arme mai perfecţionate?… Campaniile ar aduce profituri mai mari.

Ai dreptate, domnule Filhiol, va veni şi asta într-o zi. Deşi am rămas fideli vechilor noastre procedee, această a doua jumătate a secolului nu se va sfârşi fără să ne supunem progresului, care se impune peste tot.

Sunt convins, căpitane şi pescuitul va fi organizat cu mijloace mai moderne – numai dacă balenele, devenind tot mai rare, n-or să ajungă să fie strânse într-o rezervaţie.

O rezervaţie de balene! Exclamă domnul Bourcart.

Glumesc, declară doctorul Filhiol. Totuşi, am avut un prieten căruia îi venise ideea asta.

Să fie cu putinţă?

Da… Să se strângă balenele într-un golf. Aşa cum se adună vacile pe câmp. Acolo hrana n-ar costa nimic şi laptele lor s-ar putea vinde ieftin.

Să li se vândă laptele, doctore?

E la fel de bun ca laptele de vacă, pe cât se pare.

Bine, dar cum să le mulgi?

Asta îl şi încurca pe prietenul meu! De aceea a şi abandonat acest proiect mirific.

Şi a procedat foarte înţelept, conchise domnul Bourcart, râzând din toată inima. Ţi-am spus că nu vom putea prelungi campania în nordul Pacificului şi vom fi obligaţi să ne întoarcem chiar de la începutul Iui octombrie.

Unde va ierna Saint-Enoch, după ce va părăsi Marea Ohotsk? Întrebă domnul Filhiol.

Nu ştiu încă.

Nu ştii, căpitane?

Nu. Asta va depinde de împrejurări, dragă doctore. Să stabileşti dinainte un plan, înseamnă să te expui la decepţii.

N-aţi mai pescuit în ţinuturile de dincolo de Strâmtoarea Bering?

Ba da… Şi am întâlnit mai multe foci decât balene. De altfel, iarna, în Oceanul Arctic, e pretimpurie şi. Chiar din primele săptămâni ale lui septembrie, navigaţia e îngreunată de gheţuri. Nu cred ca anul acesta să trec de 60 de grade latitudine.

Înţeleg, căpitane; admiţând că pescuitul va fi fructuos în Marea Ohotsk, Saint-Enoch o să se întoarcă în Europa?

Nu, doctore, răspunse domnul Bourcart, ar fi preferabil, după părerea mea, să-mi vând uleiul la Vancouver, dat fiind că preţurile sunt ridicate.

Şi ai să-ţi petreci acolo iarna?

Pe cât se pare, da, aşa încât să mă aflu în locurile de pescuit la începutul sezonului viitor.

Totuşi, reluă domnul Filhiol, e bine să prevezi tot. Dacă Saint-Enoch nu reuşeşte în Marea Ohotsk. ai intenţia să aştepţi acolo sezonul favorabil?

Nu… deşi se poate ierna la Nicolaev sau la Ohotsk. În acest caz, ma-şi hotărî mai curând să mă întorc pe coasta americană, sau chiar în Noua Zeelandă.

Deci, căpitane, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să ne aşteptăm să ne întoarcem anul ăsta în Europa?

Nu, dragă doctore şi n-ai de ce să te miri. E lucru rar ca aceste campanii să nu dureze între patruzeci şi cincizeci de luni. Echipajul ştie cum stau lucrurile în această privinţă.

Fii sigur, căpitane, răspunse domnul Filhiol, că timpul n-o să mi se pară lung şi că, oricât ar dura campania, n-am să regret niciodată că m-am îmbarcat la bordul lui Saint-Enoch! E de la sine înţeles că, din primele zile ale traversării, oamenii de veghe îşi reluară postul.

Marea era supravegheată cu grijă. De două ori dimineaţa, de două ori după-amiaza, locotenentul Allotte se căţăra şi el pe vergile zburătorului. Adesea apăreau câteva jeturi anunţând prezenţa cetaceelor, dar la o distanţă prea mare pentru ca domnul Bourcart să se gândească să lase bărcile la apă.

Jumătate din parcurs se încheiase fără nici un incident, după şaptesprezece zile de navigaţie, când, la data de 5 august, către ora zece dimineaţa, căpitanul Bourcart recunoscu Insulele Aleutine.

Aceste insule, care aparţin astăzi Americii de Nord, făceau parte în acea epocă din Imperiul rus, care poseda toată imensa provincie Alaska, din care Aleutinele nu sunt în realitate decât o prelungire naturală. Acest lung şirag, care se întinde pe aproape 10 grade, numără nu mai puţin de cincizeci şi una de mărgele. E divizat în trei grupuri; Aleutinele propriu-zise, Andreanov şi Lisi. Acolo trăiesc câteva mii de locuitori, strânşi pe cele mai importante insule din arhipelag, care se ocupă cu vânătoarea, cu pescuitul şi comerţul de blănuri.

La cinci mile spre nord, Saint-Enoch trecu pe lângă una din insulele mari, Uniak; observară vulcanul Shisaldin, înalt de nouă mii de picioare, care era în plină erupţie. Domnului Bourcart nu i se păru potrivit să se apropie mai mult, temându-se că, din cauza vânturilor de la vest, avea să întâlnească o mare furioasă.

Grupul Aleutinelor închide la sud Bazinul Bering, limitat la est şi la vest de America de Nord cu litoralul Alaska şi de Asia cu litoralul Kamceatka. Acest grup prezintă particularitatea că descrie o curbă cu convexitatea întoarsă spre larg – particularitate pe care o oferă, de asemenea, în aşezarea lor Kurilele, Liu-Chien, Filipinele şi totalitatea pământurilor Imperiului Japoniei.

În cursul acestei navigaţii, doctorul Filhiol putu urmări cu privirea contururile capricioase ale arhipelagului, semănat cu munţi vulcanici, a cărui abordare este extrem de periculoasă în timpul sezonului nefavorabil.

Mergând de-a lungul acestei convexităţi, Saint-Enoch evitase curentele contrare. Favorizat de o briză constantă, nu mai avea decât să treacă una din ramificaţiile lui Kuro-Şivo care, în vecinătatea Kurdelor, urcă oblic spre nord-est, spre Strâmtoarea Bering.

Când Saint-Enoch depăşi ultima insuliţă din Aleutine, întâlni vânt de nord-est. Era o împrejurare foarte avantajoasă pentru o navă care se îndrepta spre sud-vest, în direcţia Kurilelor. După ce traversară acest grup, domnul Bourcart spera să ajungă la capătul extrem al Kamceatkăi înainte de două săptămâni.

Dar, la intrarea în Marea Bering, se dezlănţui un uragan căruia o navă, construită mai puţin solid şi manevrată mai puţin abil, poate ca nu i-ar fi rezistat. Prudenţa îi sfătuia să nu caute adăpost în fundul unui golf din Aleutine, căci ancorele n-ar fi ţinut şi vasul s-ar fi sfărâmat pe recifuri.

Însoţit de fulgere, amestecat cu grindină şi ploaie, uraganul dură patruzeci şi opt de ore. În prima noapte, nava fu cât pe ce să fie luată de valuri. Cum vântul urla cu violenţă crescândă, velele fuseseră reduse la minimum – rămăseseră numai trinca şi gabierul mare, fără terţarole.

În timpul furtunii, doctorul Filhiol nu putu decât să admire sângele rece al căpitanului Bourcart, curajul ofiţerilor săi. Îndemânarea şi devotamentul echipajului Nu puteau li aduse decât elogii meşterului Ollive, pentru promptitudinea şi abilitatea cu care executa manevrele. Puţin lipsi ca ambarcaţiunile de la tribord, deşi fuseseră trase înăuntru, să nu fie zdrobite, când ambardeele bruşte provocau o asemenea înclinare a navei, încât apa pătrundea prin canalele de scurgere.

În asemenea condiţii, e de înţeles că Saint-Enoch n-ar fi putut menţine capa normală. Trebui să fugă cu vânt de pupa şi chiar, o jumătate de zi, cu velele strânse, un lucru foarte periculos, căci nava riscă să fie «înghiţită de mare». Când navighează în direcţia vântului şi atât de repede, cârma nemaiavând nici un efect, e greu s-o împiedici de a veni când la babord, când la tribord. Atunci, valurile mari sunt cel mai de temut, căci nu lovesc prova, făcută pentru a le rezista, ci pupa, prost pregătită pentru a le primi asaltul.

Se întâmplă deci ca mai multe trombe de apă să măture de la un cap la altul puntea lui Saint-Enoch. Echipajul fu cât pe ce să facă găuri în parapet pentru a uşura scurgerea apei. Din fericire, canalele existente fură de ajuns şi capacele bocaporţilor, solid legate, rezistară. Oamenii aflaţi la cârmă putură menţine drumul spre vest.

Saint-Enoch reuşi să scape fără avarii grave. Căpitanul Bourcart n-avu de regretat decât pierderea unui trinchetin de vreme rea, pe care încercaseră să-l menţină la pupa şi din care, curând. Nu mai rămăseseră decât fâşii, plesnind ca nişte lovituri de bici sub violenţa rafalelor.

După această inutilă tentativă de a lua capa, căpitanul hotărâse să fugă cu vânt de pupa. Furtuna se linişti treptat, în noaptea de 10 spre 11 august. Aproape de apariţia zorilor, meşterul Ollive putu întinde o parte din vele. Era de temut ca vântul să nu treacă la vest. Atunci când Saint-Enoch se afla încă la aproape opt sute de mile de pământul Asiei. Ar fi Fost obligat să lupte împotriva vântului şi mersul i-ar fi fost întârziat în mod considerabil. Pe de altă parte, să navigheze în volte ar fi însemnat să rişte să intre în curentul rapid Kuro-Şivo şi să fie târât spre nord-est» ceea ce ar fi compromis, poate, campania din Marea Ohotsk.

Aceasta era marea dilemă a căpitanului Bourcart, încrezător în soliditatea navei sale. În capacitatea ofiţerilor şi echipajului, n-avusese altă grijă decât aceea că va vedea producându-se schimbarea bruscă a vântului, care i-ar fi întârziat sosirea în Kurile.

Oare ne va părăsi norocul, dându-i apă la moară cobitorului de Cabidoulin? Repeta el câteodată.

El nu ştie ce spune, replica meşterul Ollive şi ar face mai bine să-şi înghită limba!… Vorbele îi ies din gură ca suflul balenelor prin nări!… Numai că animalul ăsta suflă întotdeauna roşu!

Nu ne-am mira dacă bravul şef de echipaj ar fi fost încântat de acest răspuns al său.

Totuşi, o întârziere, chiar de numai cincisprezece zile, ar fi adus mari prejudicii. Către începutul lui septembrie, primele gheţuri se şi formează în Marea Ohotsk şi, în genere, balenierele nu-şi dau întâlnire acolo decât la sfârşitul iernii.

Cu toate astea, după trecerea furtunii, uitară repede că Saint-Enoch fusese o dată sau de două ori în mare primejdie, aşa că glumele se înteţiră la adresa lui Jean-Marie Cabidoulin.

Vezi, bătrâne, îi spuse meşterul Ollive, tu ne-ai adus pe cap necazul ăsta şi, dacă ratăm campania, tot din vina ta o să fie!

Ei bine, răspunse butnarul, nu ar fi trebuit să mă scoată din prăvălia mea din strada Tournettes şi să mă îmbarce pe Saint-Enoch.

Sigur, Cabidoulin! Dar, dacă eu aş fi căpitanul Bourcart, ştiu ce-aş face…

Ce-ai face?

Ţi-aş lega câte-o ghiulea de fiecare picior şi te-aş trimite peste bord!

Poate că ar fi cel mai fericit lucru care mi s-ar putea întâmpla, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, cu voce gravă.

Dracii să-l ia, strigă meşterul Ollive. Ăsta vorbeşte serios!

Fiindcă treaba-i serioasă şi-o să vezi cum o să se termine campania.

Tot aşa de bine cum a început, bătrâne! Cu o condiţie: tu să fii aruncat peste bord!

De altfel, indiferent de faptul dacă viitorul avea sau nu să-i dea dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin, în cursul traversării între Vancouver şi Kurile, echipajul nu avu ocazia să încălzească topitoarea. Oamenii de veghe se osteniră zadarnic. Cetaceele, extrem de rare, nu se arătau decât la mari distanţe. Şi, totuşi, în această epocă a anului, vecinătăţile Mării Bering erau frecventate de obicei în mod curent de balenoptere gigantice, balene arctice, adesea lungi de treizeci de metri, culammaki şi ungulliki care măsoară cincizeci de metri. Care să fi fost cauza rarităţii lor?… Nici domnul Bourcart, nici domnul Heurtaux nu reuşeau să şi-o explice. Oare animalele, excesiv urmărite în mările arctice, căutau un refugiu, aşa cum avea să se întâmple mai târziu, în mările antarctice?

— Ei, nu!… Ei, nu! Striga locotenentul Allotte. Dacă nu le găsim dincoace de Kurile, o să le găsim dincolo!… Balenele ne aşteaptă în Marea Ohotsk. Care s-ar putea umple toată cu uleiul lor!

Dacă fantezistele preziceri ale locotenentului aveau, poate, să se realizeze, nu era mai puţin adevărat că nici măcar o dată n-a fost nevoie să se lase bărcile la apă. E de notat, de asemenea, că nu se vedea nici o navă şi, în luna august, nu-i un lucru obişnuit ca balenierele să părăsească aceste ţinuturi. Poate că, la urma urmelor, pescuiau deja în Marea Ohotsk, unde balenele mişunau, după spusele lui Romain Allotte. Şi cine ştie dacă printre ele nu era şi Repton care, după informaţiile căpitanului Forth, părăsise Golful Marguerite, îndreptându-se spre nord-vestul Pacificului?

— Oricât de norocoasă i-ar fi fost campania, spuneau oamenii, n-o fi vânat tot; or fi rămas câteva balene şi pentru Saint-Enoch!

Temerile de schimbare a direcţiei vântului nu se împliniseră. În urma unei acalmii de douăzeci şi patru de ore, vântul se restabilise la sud-est. Se scurseră mai multe zile. Păsările de mare – dintre cele care se aventurează la câteva sute de mile în larg – zburând în jurul navei, se odihneau adesea pe extremităţile vergilor. Nava, cu toate velele sus, cu murele la babord, naviga cu o viteză medie de zece-unsprezece noduri Traversarea avea loc în astfel de condiţii, încât domnul Bourcart n-avea motive să se plângă.

La 21 august, după dubla observaţie, de la ora 10 şi de la prânz, pe un timp foarte senin, poziţia era de 165 grade şi 13 minute latitudine. La ora unu, căpitanul şi ofiţerii se reuniseră pe dunetă. Saint-Enoch, înclinat la tribord, lăsa în urma lui un siaj plat şi înainta repede pe valuri.

Deodată, secundul spuse:

— Oare ce văd acolo…?

Toate privirile se îndreptară în direcţia de înaintare a navei, spre o panglică lungă, negricioasă, care părea animată de o mişcare stranie de reptaţie.

Observată cu ajutorul lunetei, această panglică părea să măsoare între două sute cincizeci şi trei sute de picioare.

— Ia te uită! Striga locotenentul Allotte, glumind. Să fie marele şarpe de mare al meşterului Cabidoulin?… Şi, într-adevăr, de pe teugă, cu mina streaşină la ochi, butnarul privea în direcţia aceea, fără să scoată o vorbă.

Doctorul Filhiol se urcase pe dunetă şi căpitanul Bourcart îi spuse, trecându-i binoclul:

Priveşte, te rog…

Seamănă cu o stâncă deasupra căreia zburătăcesc o mulţime de păsări, declară domnul Filhiol, după câteva minute de studiu.

Nu ştiu să existe nici o stâncă-n locul ăsta, declară domnul Bourcart.

Şi, de altfel, adăuga locotenentul Coquebert, e limpede că panglica se deplasează… Cinci sau şase mateloţi îl înconjurau pe butnar, care, dacă nu deschidea gura, deschidea ochii. Atunci, şeful de echipaj îi spuse:

Ei bine, bătrâne. Ăsta să fie? Drept orice răspuns, Jean-Marie Cabidoulin făcu un gest care însemna: «Poate».

Monstrul – dacă era un monstru, şarpele dacă era un şarpe, ondula la suprafaţa apei, la aproape trei mile în direcţia de înaintare a lui Saint-Enoch. Capul lui enorm – dacă era un cap – părea înzestrat cu o coamă deasă, din acelea pe care legendele norvegiene, sau de altă origine, le-au atribuit întotdeauna krakenilor, calmarilor şi diverselor specimene ale teratologici marine.

Desigur că nici o balenă, chiar dintre cele mai viguroase, n-ar fi putut rezista atacurilor unui asemenea gigant oceanic. Şi, de fapt, prezenţa lui nu explica oare faptul că balenele părăsiseră această parte a Pacificului?… O navă de cinci, şase sute de tone s-ar fi putut oare degaja din inelele unui animal atât de prodigios…?

În clipa aceea, echipajul strigă într-un glas:

Şarpele de mare! Şarpele de mare! Şi privirile nu mai părăsiră monstrul.

Căpitane, întrebă locotenentul Allotte, nu sunteţi curios să ştiţi dacă animalul ăsta ar furniza atâta ulei cât o balenă comună? Pariez că scoatem două sute cincizeci de butoaie, dacă reuşim să-l prindem!

Din clipa în care fusese semnalat, animalul se apropiase cu o jumătate de milă, fără îndoială sub acţiunea curentului. I se distingeau mai bine inelele, desfăşurate într-o mişcare ondulatorie, coada lui în zigzaguri lungi, a cărei extremitate se ridica din când în când, capul formidabil, cu coama zbârlită, din care nu ieşea nici un suflu de aer sau de apă. La cererea formulată, apoi reînnoită a locotenentului, de a lăsa bărcile la apă, căpitanul Bourcart nu răspunsese încă.

Totuşi, când i se alăturară şi domnii Heurtaux şi Coquebert, domnul Bourcart, după o ezitare destul de firească, dădu ordin să se lase la apă două bărci, nu pentru a ataca monstrul, ci pentru a-l observa îndeaproape, căci Saint-Enoch n-ar fi putut să se apropie fără riscuri.

Când butnarul văzu oamenii ocupaţi cu degajarea ambarcaţiunilor, înainta spre căpitanul Bourcart şi îi spuse, nu fără emoţie:

Căpitane… căpitane Bourcart, vrei să…

Da, meştere Cabidoulin, vreau să ştiu o dată pentru totdeauna despre ce-i vorba, oare e… prudent?

În orice caz, trebuie făcut!

Du-te cu ei! Adăugă meşterul Ollive.

Butnarul se întoarse spre teugă, fără să răspundă. La urma urmelor, îşi bătuseră joc atât de des de «şarpele lui de mare», încât poate că nu regreta această întâlnire care avea să-i dea dreptate.

Cele două bărci, fiecare cu patru mateloţi la rame, într-una locotenentul Allotte şi harponierul Ducrest, în cealaltă secundul Heurtaux şi harponierul Kardek, îşi aruncaseră amarele şi se îndreptau către animal. Recomandările căpitanului erau formale: nu trebuiau să acţioneze decât cu cea mai absolută prudenţă.

Domnul Bourcart, domnul Coquebert, doctorul Filhiol şi meşterul Ollive rămaseră în observaţie pe dunetă, după ce nava se oprise. Butnarul, fierarul, marangozul, ceilalţi doi harponieri, stewardul, bucătarul, mateloţii stăteau la prova. Aplecaţi peste bastingaje, muşii manifestau o curiozitate amestecată cu oarecare teamă.

Toţi ochii urmăreau ambarcaţiunile. Acestea înaintau încetişor şi, curând, se aflară la numai o jumătate de ancablură de prodigiosul animal. Fiecare se aştepta ca acesta să se înalţe brusc…

Monstrul rămânea nemişcat, iar coada lui nu bătea apa.

Atunci văzură bărcile navigând de-a lungul lui, aruncând parâmele, fără ca el să fi făcut vreo mişcare, apoi luându-l la remorcă, pentru a-l aduce la bord.

Nu era decât o algă gigantică, a cărei rădăcină închipuia un cap, o vegetală asemănătoare cu acea panglică imensă pe care corabia Peking o întâlnise, în anul 1848, în mările Pacificului.

Şi când meşterul Ollive îi spuse butnarului, fără să-l scutească de batjocură:

Uite-ţi animalul… Uite-ţi faimosul şarpe de mare! O grămadă de ierburi… O sargasă!… Ei bine… tot mai crezi, bătrâne…?

Cred ceea ce cred, răspunse Jean-Marie-Cabidoulin şi-o să fiţi obligaţi să credeţi şi voi, mai curând sau mai târziu!