Capitolul VIII.Marea Ohotsk

Kurilele, mai puţin numeroase decât Aleutinele. Sunt în cea mai mare parte nişte insuliţe nelocuite. Trei sau patru pot fi considerate totuşi insule: Paramushir, Onekotan, Simushir, Matona. Destul de împădurite, ele au un sol productiv. Celelalte, stâncoase şi nisipoase, improprii oricărei culturi, sunt lovite de sterilitate.

O parte din acest grup e tributară Imperiului Japoniei, al cărui domeniu îl prelungeşte. Cealaltă parte, cea septentrională, ţine de provincia rusă a Kamceatkăi. Locuitorii ei, scunzi, păroşi, sunt desemnaţi cu numele de kamciadali.

Domnul Bourcart nu se gândea să facă o escală aici. Unde n-avea nici o treabă. Se grăbea să treacă de această barieră, care mărgineşte Marea Ohotsk la sud şi sud-est, pentru a-şi începe cea de-a doua campanie.

Depăşind Capul Lopatka, la extremitatea Peninsulei Kamceatka şi lăsând Paramushir la babord, Saint-Enoch pătrunse în apele siberiene la 23 august, după treizeci şi şase de zile de navigaţie de la Vancouver.

Acest vast Bazin Ohotsk, foarte bine apărat de lunga panglică a Kurdelor, are o suprafaţă de trei. Patru ori mai mare decât cea a Mării Negre, Asemenea unui ocean. Îşi are furtunile lui, adesea de o extremă violenţă.

Trecerea lui Saint-Enoch prin strâmtoare fu marcată de un accident nu prea grav, dar care ar fi putut să fie.

Nava se afla în locul cel mai îngust al strâmtorii când, sub acţiunea unui curent, etrava ei se lovi de o ridicătură a fundului, a cărei poziţie era inexact indicată pe hartă.

Căpitanul Bourcart se afla pe dunetă, lângă omul de la timonă, iar secundul lângă copastia din babord, în observaţie.

În momentul şocului, care fusese destul de uşor, se auzi comanda:

— Mascaţi cele trei gabiere!

De îndată, echipajul trecu la braţele vergilor şi ele fură orientate astfel, încât vântul, umflând velele din spate, Saint-Enoch se putu degaja, dând înapoi.

Dar căpitanul Bourcart constată că această manevră e insuficientă. Trebuia să se trimită o ancoră la pupa, ca să se tragă pe ea. Barca fu lăsată la apă cu o ancoră de furtună şi locotenentul Coquebert, însoţit de doi muşi, căută un loc convenabil.

După cum am spus, şocul nu fusese violent. O navă atât de solid construită ca Saint-Enoch trebuia să iasă dintr-o asemenea încercare fără nici o avarie.

În plus. Cum ancorase în timpul refluxului şi cum ancora o împiedica să se înfunde mai adânc în nisip, era de aşteptat ca, de îndată ce mareea avea să se facă simţită, nava să revină de la sine la linia de plutire.

Prima grijă a domnului Bourcart fusese să-i trimită pe şeful de echipaj şi pe marangoz în cală. Amândoi constatară că nava nu lua apă. Nici o urmă de avarie a bordajului sau a coastelor.

Nu mai trebuia decât să aştepte fluxul, care nu întârzie şi, după câteva vibraţii ale chilei, Saint-Enoch reveni la linia de plutire. Velele îi fură imediat braţete şi, o oră mai târziu, intra în Marea Ohotsk.

Oamenii de veghe îşi reluară postul în crucetele catargului mare şi ale trinchetului, pentru a semnala balenele care ar fi trecut la o distanţă convenabilă. Nimeni nu se îndoia că vor reuşi şi aici ca şi în Golful Marguerite, sau ca în Noua Zeelandă. In mai puţin de două luni, întors la Vancouver, Saint-Enoch avea să-şi plaseze cea de-a doua încărcătură, la preţuri nu mai puţin avantajoase.

Cerul era foarte curat. Sufla o briză plăcută de la sud-est. Marea se înălţa în valuri lungi, ce nu se spărgeau şi navigaţia nu risca să fie stânjenită.

Se zărea un număr oarecare de nave – în cea mai mare parte baleniere. Probabil că exploatau această zonă de câteva săptămâni şi aveau să-şi continue campania până la venirea iernii. Celelalte nave aveau destinaţia Nikolaevsk, Ohotsk, Ayan, principalele porturi din această regiune, sau ieşeau din ele îndreptându-se spre larg.

Încă de pe atunci, Nikolaevsk, capitala provinciei Amur, situată aproape la gura marelui fluviu cu acest nume, era un oraş important, al cărui comerţ căpăta din an în an o extindere tot mai mare. El oferea un port foarte bine adăpostit în Strâmtoarea Tartariei, care desparte litoralul de lunga Insulă Sahalin.

Poate că în mintea lui Jean-Marie Cabidoulin punerea pe uscat a lui Saint-Enoch fusese începutul erei ghinioanelor. Nu că butnarul s-ar fi exprimat categoric în acest sens, dar, ca s-o facă, n-ar fi trebuit îndemnat prea mult.

E de notat, totuşi, că începutul campaniei în Marea Ohotsk n-a fost norocos.

În timpul dimineţii, o balenă suflă la aproximativ doua mile – o balenă comună, pentru care domnul Bourcart hotărî să se lase la apă cele patru bărci. Însă urmărirea fu zadarnică. N-o mai revăzură după ce plonjase în trei rânduri, cu totul în afara razei lor de acţiune.

A doua zi, aceeaşi tentativă, acelaşi insucces. Ambarcaţiunile se întoarseră La bord fără ca harponierii să fi aruncat harponul.

Balenele nu lipseau deci din această mare. Alte câteva fură semnalate de oamenii de veghe, dar, foarte sperioase sau foarte înspăimântate, nu se lăsară ajunse. Oare celelalte nave erau mai favorizate?… Nu era de crezut.

E uşor de închipuit că echipajul nutrea o dezamăgire foarte legitimă. Mai mult decât oricine turba locotenentul Allotte şi era de temut să nu comită vreo imprudenţă, în ciuda recomandărilor căpitanului Bourcart. Atunci, acesta luă hotărârea să pornească spre Insulele Şantar, unde mai pescuise două sezoane în condiţii excelente.

Cu trei luni mai devreme, balenierele din Marea Ohotsk ar fi întâlnit ultimele gheţuri ale iernii. Încă ne dezagregate sau topite, ele ar fi făcut mai dificil pescuitul. Navele sunt constrânse să meargă de-a lungul banchizelor de gheaţă, pentru a le înconjura extremitatea. Adesea, chiar, se scurg două, trei zile înainte de a găsi un loc de trecere, care să le permită să-şi continue drumul.

Dar în luna august marea este în întregime liberă, chiar în partea septentrională. Mai curând era de temut formarea «gheţurilor tinere», înainte ca a doua campanie a lui Saint-Enoch să se fi sfârşit.

În ziua de 29, recunoscură Insulele Şantar, grupate în fundul golfului, în acel intrând îngust care brăzdează adânc litoralul provinciei Amur.

Dincolo de acesta se deschide un al doilea golf, numit Golful Finisto sau de Sud-Est, care nu oferă adâncimi prea mari. Domnul Bourcart îl cunoştea şi preferă vechiul lui loc de ancorare.

Acolo se produse un nou accident – de astă dată foarte grav.

În momentul când ancora atingea fundul, doi matei o ţi se urcaseră pe verga gabierului mic, pentru a degaja una din velele de manevră ale trinchetului.

Când lanţul ancorei fu întins, meşterul Ollive primi ordin să strângă gabierii. Din nefericire, uitară să strige mateloţilor să aibă grijă şi să se ţină bine.

Or, în clipa când, cu fungile desfăcute, velele cădeau de la înălţimea butucului, unul din mateloţi era cu un picior pe şart şi cu celălalt pe ţapape. Surprins în această poziţie, nu avut timp să se prindă cu mâinile de şart şi, dându-şi drumul, căzu pe bordul luntrii secundului şi apoi în mare.

De data asta, nefericitul – se numea Rollat şi n-avea nici treizeci de ani – mai puţin norocos decât camaradul său, care, după cum ne amintim, fusese salvat în circumstanţe identice în ţinuturile Noii Zeelande. Dispăru sub valuri.

Îndată, barca fu lăsată la apă şi. În acelaşi timp, colacii erau aruncaţi peste copastie.

Fără îndoială, Rollat se rănise grav, poate că-şi rupsese o mână sau un picior. Nu mai reveni la suprafaţă şi camarazii săi încercară zadarnic să-l regăsească.

Era prima victimă din această campanie a lui Saint-Enoch primul din cei care nu se întorc totdeauna în port.

Accidentul provocă o adâncă tulburare în inimile tuturor. Rollat era un bun matelot, foarte apreciat de şefii săi, foarte iubit de toată lumea şi n-aveau să-l mai vadă, ceea ce-l făcu pe marangoz să-i spună şefului de echipaj:

— Oare, într-adevăr, o să ne meargă prost?

Trecură mai multe zile şi chiar dacă fură văzute câteva balene, niciuna nu putu fi prinsă. Căpitanul unei nave norvegiene, care făcu escală în Golful Finisto, declară că, după cât îşi amintea toată lumea, niciodată nu fusese un sezon atât de prost. După el, Marea Ohotsk avea să fie curând abandonată ca loc de pescuit.

În dimineaţa aceea, în clipa când o navă intra în golf, locotenentul Coquebert strigă:

Eh, dar uite-l.

Pe cine? Întrebă domnul Heurtaux.

Pe Repton! Într-adevăr, baleniera engleză, înaintând spre nord-vest, se arăta la mai puţin de două mile.

Dacă fusese recunoscută de Saint-Enoch, fără îndoială că recunoscuse şi ea corabia franceză cu trei catarge. Dar, ca şi prima dată, căpitanul King nu încercă să intre în legătură cu căpitanul Bourcart.

Să-l ia naiba! Exclamă Romain Allotte.

Nu pare să fi fost mai norocos în Marea Ohotsk decât în Golful Marguerite, observă domnul Heurtaux.

Într-adevăr, declară locotenentul Coquebert, nu e prea încărcat şi mar mira să aibă un sfert din butoaie pline.

La urma urmelor, spuse atunci domnul Bourcart, nici celelalte nave nu par să fi pescuit mai bine anul ăsta. Trebuie oare să conchidem că, dintr-un motiv sau altul, balenele au părăsit aceste locuri ca să nu se mai întoarcă niciodată?

În orice caz, era îndoielnic ca Saint-Enoch să poată face o campanie fructuoasă, înainte de apariţia gheţurilor. Chiar în locul acela, fără a mai vorbi de porturi, coasta nu e cu totul pustie. Locuitorii coboară adesea din munţii din interior şi prezenţa lor nu este neliniştitoare.

Dar dacă, atunci când oamenii coboară pe uscat ca să taie lemne, n-au a se teme de bipezi, trebuie să ia măsuri de precauţiune împotriva unor patrupede foarte primejdioase. Urşii, numeroşi în această provincie, ies în grupuri din pădurile vecine, atraşi de carcasele balenelor eşuate pe plajă. Astfel că oamenii de pe Saint-Enoch se înarmară cu lănci, ca să se apere împotriva agresiunilor acestor plantigrade.

Ruşii procedează în alt mod. În prezenţa unui urs ei acţionează cu o îndemânare cu totul specială. Aşteaptă animalul cu calm, îngenuncheaţi pe pământ, cu mâinile puse pe cap şi ţinând un cuţit. Când ursul se aruncă supra lor, se înjunghie singur şi cade cu pântecul sfâşiat, alături de curajosul adversar.

Aproape în fiecare zi, după ridicarea ancorei, Saint-Enoch ieşea din Golful Finisto în căutarea balenelor şi se întorcea seara la locul de ancorare, fără vreo reuşită.

Alte daţi, profitând de un vânt bun, ridicând cei trei gabieri, trinca şi focurile, se îndreptau spre larg, cu oamenii de veghe la post. cu bărcile pregătite. Dar în douăzeci şi patru de ore abia dacă era semnalat un cetaceu şi la asemenea distanţe, încât nu se puteau gândi să-l urmărească.

Saint-Enoch se mută atunci în dreptul oraşului Ayan, mic port de pe coasta occidentală, unde comerţul de blănuri a căpătat o mare importanţă.

Acolo, echipajul reuşi să aducă la bord un pui de balenă de talie mijlocie – din specia celor pe care americanii îi numesc «krampsess». Plutea mort şi nu dădu decât şase butoaie dintr-un ulei asemănător cu cel al caşaloţilor.

După cum se vede, rezultatele acestei campanii în nordul Pacificului ameninţau să fie nule.

Dacă am fi în timpul iernii, ne-am ocupa de lupii de mare, repeta domnul Heurtaux doctorului Filhiol. Începând din octombrie, ei frecventează gheţurile Mării Ohotsk şi blănurile lor se vând destul de scump.

Din nefericire, domnule Heurtaux, iarna nu va sosi înainte de câteva săptămâni şi, la vremea aceea, Saint-Enoch va fi părăsit această regiune…

Atunci, domnule Filhiol, ne vom întoarce cu cala… sau, ca să zic aşa, cu burta goală!

E foarte adevărat că, de la formarea primelor gheţuri, aceste amfibii, lupii de mare şi altele, apar cu sutele, dacă nu chiar cu miile, la suprafaţa banchizelor. În timp ce se încălzesc la soare, sunt uşor de capturat, cu condiţia să le surprinzi adormite. Bărcile se apropie cu ajutorul velelor. Câţiva oameni debarcă, apucă animalul de labele dinapoi şi-l transportă în barcă. De altfel, aceşti lupi marini, foarte prudenţi, au auzul extrem de fin, privirea de-o ascuţime surprinzătoare, îndată ce unul din ei dă alarma, colonia fuge imediat sub gheţuri.

La 4 septembrie, locotenentul Coquebert întâlni încă o balenă moartă. După ce-i trecu parâma peste coadă, o aduse la bord, unde fu aşezată în poziţia necesară pentru a fi ridicată a doua zi.

Aprinseră deci topitoarea şi ziua întreagă o folosiră pentru topirea grăsimii. Era de remarcat că acest animal, rănit de curând într-o parte a trupului, nu fusese lovit cu un harpon. Rana se datora muşcăturii vreunui rechin. În total, balena nu dădu decât patruzeci şi cinci de butoaie de ulei.

De obicei, pescuitul în Marea Ohotsk se desfăşoară într-un mod deosebit. Bărcile, trimise departe de navă, rămân adesea cinci sau şase zile fără să se întoarcă la bord. Asta nu înseamnă că stau pe mare în tot acest timp. Seara se întorc la mal, sunt trase pe uscat şi culcate pe un bord, ca să nu le ia mareea. Apoi oamenii construiesc colibe din crengi, iau masa, se odihnesc până dimineaţa, păzindu-se împotriva atacurilor urşilor şi reiau vânătoarea.

Trecură mai multe zile înainte ca Saint-Enoch să-şi fi reluat locul de ancorare din Golful Finisto. Urcă spre nord, până în dreptul târgului Ohotsk, port frecventat al litoralului, dar nu se opri acolo.

Domnul Bourcart, care nu-şi pierduse orice speranţă, vru să treacă spre Peninsula Kamceatka, unde balenele se refugiaseră, poate, aşteptând epoca întoarcerii în trecătorile Kurilelor. Era exact ceea ce făcuse Repton, după ce încărcase câteva sute de butoaie.

Profitând de o briză bună de la sud-vest, Saint-Enoch se îndreptă spre acea porţiune îngustă din Marea Ohotsk, cuprinsă între peninsulă şi coasta siberiana. După ce aleseră locul de ancorat, la două sau trei mile de ţărm, aproape în dreptul micului port Yamsk, căpitanul Bourcart hotărî să trimită trei bărci în căutarea balenelor, fără să le fixeze un termen de întoarcere, cu condiţia să nu se despartă.

Barca secundului şi cele ale celor doi locotenenţi fură desemnate spre a naviga împreună cu harponierii Kardek, Ducrest şi Durut, patru mateloţi, doi muşi şi materialul necesar, lănci, puşti, aruncătoare de bombe şi barde.

Pornind la ora opt, bărcile se îndreptară spre nord-vest, navigând de-a lungul coastei. O briză uşoară le favoriza mersul şi curând pierdură din vedere locul de ancorare.

Dimineaţa trecu fără ca vreun cetaceu să fie zărit în larg. Se punea întrebarea dacă nu cumva părăsiseră Marea Ohotsk, aşa cum părăsiseră Golful Marguerite.

Totuşi, spre ora patru după-amiaza, mai multe jeturi se ridicară la trei mile spre nord-est – coloane albe, de o intermitenţă regulată. Câteva balene săltau la suprafaţa apei, de data asta vii.

Din nefericire, ziua se sfârşise aproape şi nu mai puteau să ie urmărească. Soarele cobora spre munţii siberieni de La vest. Seara avea să cadă înainte ca ei să poată arunca harponul şi prudenţa cerea să nu rămână noaptea pe mare.

Domnul Heurtaux făcu deci semn celor două bărci care se aflau la o jumătate de milă în vânt şi, când se apropiară, ordonă:

— La uscat! Mâine, în zori, o să ieşim în larg.

Poate că Romain Allotte ar fi preferat să continue vânătoarea, dar trebui să se supună, în fond, hotărârea domnului Heurtaux era înţeleaptă, în aceste condiţii, cine ştie până unde riscau să fie antrenate ambarcaţiunile… Şi oare nu trebuiau să ţină seama de distanţa de unsprezece sau douăsprezece mile care le despărţea atunci de Saint-Enoch…?

Când bărcile atinseră ţărmul, la capătul unui cot strimt, oamenii le traseră pe uscat. Pentru şapte sau opt ore de escală pe coastă, domnul Heurtaux nu socoti indispensabilă construirea unei colibe Mâncară sub copaci – un grup de stejari mari, foarte stufoşi. Apoi se culcară pe pământ. Prevăzător, domnul Heurtaux puse totuşi un om de gardă. Înarmat cu o lance şi un harpon, pentru a apăra tabăra de atacul urşilor, urma să fie schimbat din două în două ore.

— Şi iată cum, spuse locotenentul Allotte, dacă nu pescuim balene, pescuim măcar urşi! Noaptea nu fu tulburată în nici un fel; se auziră doar câteva urlete.

Îndepărtate şi de la primele luciri ale zorilor toată lumea era în picioare.

În câteva clipe, mateloţii armară cele trei bărci, care porniră în larg.

Timpul era ceţos – lucru destul de frecvent la această latitudine. Vizibilitatea se limita la o jumătate de milă. Dar ceaţa avea să se împrăştie, probabil, după câteva ore de soare.

Limpezirea surveni în timpul dimineţii şi, cu toate că cerul rămase acoperit pe alocuri, vizibilitatea se extinse până la orizont.

Bărcile se îndreptaseră spre nord-est, fiecare având libertate de acţiune şi nu era de mirare că locotenentul Allotte, stimulându-şi oamenii, se afla în frunte. El semnală primul o balenă, care sufla la trei mile în vânt şi fură luate toate măsurile pentru a o prinde.

Cele trei ambarcaţii începură să manevreze astfel, încât să ajungă din urmă animalul. Se cuvenea sa nu-i atragă atenţia. De altfel se scufundase, drept care trebuiră să aştepte să reapară.

Când balena reveni la suprafaţă, ia mai puţin de o ancablură, locotenentul Coquebert se afla la distanţa cea mai potrivită ca s-o atace. Harponierul Durut, în picioare la prova, stătea gata să arunce harponul, în timp ce mateloţii trăgeau la rame.

Balenoptera, de talie mare, cu capul întors spre larg, nu bănuia primejdia, întorcându-se, trecu atât de aproape de barcă încât Durut, cu multă îndemânare, o lovi cu cele două harpoane sub înotătoarele pectorale.

Balenoptera nu făcu nici o mişcare, ca şi cum n-ar fi simţit lovitura. Fu un noroc, căci, în acel moment, jumătate din trupul ei aflându-se sub barcă, ar fi fost de ajuns o lovitură de coadă ca s-o facă bucăţi.

Deodată se scufundă, însă atât de brusc şi la o asemenea adâncime, încât parâma scăpă din mâinile locotenentului şi acesta nu mai avu timp decât săi fixeze colacul în capăt.

Când animalul ieşi, domnul Heurtaux se afla foarte aproape de el. Kardek aruncă harponul şi, de data asta, nu mai fu necesară filarea pa rimei.

Atunci sosiră celelalte două bărci. Animalul fu lovit cu lăncile, barda îi reteză una din înotătoare şi balenoptera, după ce suflă roşu, expiră fără sa se li zbătut prea violent.

Acum trebuiau s-o remorcheze până la Saint-Enoch. Or, distanţa era destul de considerabilă – cel puţin cinci mile. Era o treabă dificilă, aşa că domnul Heurtaux spuse primului locotenent:

Coquebert, desfă-ţi parâma şi profită de briză ca să te duci la locul de ancorare din Yamsk, Căpitanul Bourcart se va grăbi să ridice pânzele şi să ne taie drumul, mergând spre nord-est.

Nu înţeleg, răspunse locotenentul.

Cred că ai să ajungi la Saint-Enoch înainte de căderea nopţii, reluă domnul Heurtaux. În orice caz, dacă trebuie să aşteptăm până la ziuă, o să aşteptăm. Cu o asemenea greutate la remorcă, n-am face nici o milă pe oră.

Era lucrul cel mai înţelept. Aşa că, după ce-şi ridică vela şi-şi scoase ramele, luntrea se îndreptă spre coastă. Celelalte două bărci, pe care curentul le favoriza, se îndreptară încet în aceeaşi direcţie.

Nu putea fi vorba să petreacă noaptea pe litoralul aflat la mai mult de patru mile. De altfel, dacă locotenentul Coquebert nu întârzia, poate că Saint-Enoch avea să ajungă înainte de căderea serii.

Din nefericire, către ora cinci, ceaţa începu să se îndesească, vântul căzu şi vizibilitatea se reduse cam la o sută de stânjeni.

Iată o ceaţă care-o să-l stânjenească pe căpitanul Bourcart, spuse domnul Heurtaux.

Admiţând că barca a găsit locul de ancorare, observă harponierul Kardek.

N-avem altceva de făcut decât să rămânem lângă balenă, adăugă locotenentul Allotte.

Într-adevăr, recunoscu domnul Heurtaux.

Proviziile, carne sărată şi biscuiţi, apă dulce şi rachiu de melasă, fură scoase din saci. Oamenii mâncară şi se întinseră ca să doarmă până-n zori. Totuşi, noaptea nu fu cu totul liniştită. Către ora unu, bărcile, scuturate de un violent ruliu, fură pe punctul de a-şi rupe amarele, care trebui să fie dublate.

De unde venea această stranie agitaţie a mării?… Nimeni nu putu să dea o explicaţie. Domnul Heurtaux se gândi că vreun steamer mare trecea la mică distanţă şi se temu de o ciocnire în ceaţă.

Unul din mateloţi sună de mai multe ori din cornet, dar nu primi răspuns. Nu se auzeau, de altfel, nici clipocirile unei elice, nici zgomotul aburului, care însoţesc un steamer în mers, după cum nu se vedea nici lumina fanalelor.

Tumultul acesta se prelungi timp de patruzeci de minute şi uneori fu atât de puternic, încât domnul Heurtaux aproape că se gândea să părăsească balenoptera.

Totuşi, după ce încetă, noaptea se încheie în linişte.

Care să fi fost cauza tulburării apelor?… Nici domnul Heurtaux, nici locotenentul Allotte nu-şi puteau da seama. Un steamer?… Dar, în acest caz, agitaţia n-ar fi durat atâta timp. Şi-apoi, li se păruse că aud un nechezat formidabil şi sforăituri foarte diferite de cele produse de vapori ieşind din supape.

Dimineaţa ceaţa se împrăştie, ca şi în ajun. Saint-Enoch nu se vedea încă. E adevărat că briza abia sufla. Totuşi, către ora nouă, vântul înteţindu-se, unul dintre harponieri îl semnală Ia sud-vest, pe drumul cel bun.

Când nu mai fu decât la o jumătate de ancablură, domnul Bourcart opri vasul şi bărcile aduseră balenoptera, care fu legată de coadă, îndată ce se află lângă bord.

Le trebui aproape o zi întreagă ca S-o ridice, căci era enormă. A doua zi aprinseră topitoarea şi, după o muncă de patruzeci şi opt de ore, butnarul Cabidoulin socoti la o sută douăzeci şi cinci de butoaie cantitatea de ulei trimis în cală.

Câteva zile mai târziu Saint-Enoch se mută în altă parte, lângă coasta Kamceatkăi. Bărcile îşi reîncepură cercetările, fără prea mare succes: două balene de volum mic, alte trei întâlnite moarte, cu pântecele deschis, cu măruntaiele sfâşiate, din care nu putură scoate nimic. Sucombaseră, oare, în timpul vreunui atac violent?… Era inexplicabil.

Hotărât, norocul nu mai era de partea lui Saint-Enoch şi, fără să se ajungă la supărătoarele preziceri ale lui Jean-Mane Cabidoulin, totul dădea de crezut că această a doua campanie avea să fie puţin fructuoasă.

Într-adevăr, sezonul se apropia de sfârşit. Baleniereie nu-l prelungeau niciodată mai târziu de septembrie în apele siberiene. Frigul începuse să înţepe şi oamenii trebuiseră să-şi îmbrace hainele de iarnă. Coloana termometrului oscila în jurul lui zero. Odată cu scăderea temperaturii, pe Marea Ohotsk începea domnia marilor furtuni. Gheţurile începeau să se formeze de-a lungul litoralului. Apoi banchiza avea să se întindă puţin câte puţin spre larg şi, în aceste condiţii, se ştie cât de dificil, ca să nu spunem imposibil, e pescuitul. Şi apoi, dacă Saint-Enoch nu fusese prea favorizat, celelalte baleniere nu păreau să fi fost mai mult decât el, potrivit informaţiilor culese de căpitanul Bourcart, fie în Insulele Şantar, fie la Ayan, fie la Yamsk, Majoritatea vaselor căutau să ajungă într-un loc de hibernare.

La fel se întâmplă cu Repton, pe care omul de veghe îl semnală în dimineaţa de 31. Tot fără încărcătură, plutea cu toate pânzele sus spre est, fără îndoială cu scopul de a trece de bariera Kurilelor. Foarte probabil că Saint-Enoch avea să fie ultima navă care părăsea Marea Ohotsk. Venise ziua s-o facă, altfel ar fi riscat să rămână blocată.

După socotelile meşterului Cabidoulin. Încărcătura nu atingea nici cinci sute cincizeci de butoaie – abia o treime din cât putea conţine cala.

Cred că nu mai e nimic de făcut aici, spuse domnul Heurtaux şi nu trebuie să mai întârziem…

E şi părerea mea, răspunse domnul Bourcart. Trebuie să profităm de faptul că trecătorile Kurilelor sunt încă deschise.

Intenţia dumitale, căpitane, întrebă doctorul Filhiol, e să ne întoarcem la Vancouver?

Probabil, răspunse domnul Bourcart. Dar înainte de această lungă traversare, Saint-Enoch va face o escală în Kamceatka.

Această escală era cât se poate de indicată pentru reînnoirea proviziilor de carne proaspătă. La nevoie, ar fi putut chiar să ierneze la Petropavlovsk.

Saint-Enoch ridică deci ancora şi, pornind în direcţia sud-est, cobori de-a lungul coastei Kamceatkăi. După ce depăşi Capul Lopatka, urcă din nou spre nord şi, la 4 octombrie, după-amiază, zăriră oraşul Petropavlovsk.