Capitolul VI. Vancouver

Insula Vancouver, de pe coasta occidentală a Americii de Nord, lungă de cinci sute de kilometri şi lată de o sută treizeci, e cuprinsă între paralelele 48 şi 51. Face parte din Columbia engleză, învecinată cu dominionul Canada, de care frontiera o desparte la est.

Acum vreo sută de ani, Compania Golfului Hudson fondase un post de comerţ la capătul de sud-vest al insulei, lângă vechiul port Cordoba, căruia indienii îi spuneau Camosin. Era o luare în posesiune a numitei insule de către guvernul britanic. Totuşi, în 1789, Spania pune mâna pe ea, dar după puţină vreme fu restituită Angliei, printr-un tratat semnat de ofiţerul spaniol Quadra şi ofiţerul englez Vancouver, al cărui nume figurează singur în cartografia modernă.

Satul n-avea să întârzie să devină oraş, graţie descoperirii unor filoane de aur în bazinul Fraser-ului, unul din cursurile de apă ale insulei. Devenit Victoria-City, fu proclamat capitala oficială a Columbiei britanice. Apoi fură întemeiate şi alte oraşe ca Nanaimo, la optzeci de leghe depărtare, tară a mai vorbi de micul port San Juan, care se deschide spre capătul meridional.

În epoca în care se desfăşoară acţiunea acestei povestiri. Victoria era departe de a cunoaşte dezvoltarea de astăzi. Insula Vancouver nu era încă deservită de calea ferată de nouăzeci şi şase de kilometri, care leagă capitala de Nanaimo. Abia în anul următor. În 1864, o expediţie avea să fie întreprinsă de doctorul Brown din Edinburg de inginerul Leech şi Frederic Wymper în interiorul insulei.

Căpitanul Bourcart avea să găsească în Victoria toate înlesnirile pentru tranzacţiile sale, ca şi resursele necesare unei noi campanii de pescuit. Nu era de loc neliniştit în această privinţă.

Chiar de la prima oră, Saint-Enoch părăsise locul de amarare din lagună. Ajutat de flux, coborî şenalul Golfului Marguerite şi intră în plină mare. Vânturi propice îi permiseră să navigheze pe lângă coastă, la adăpostul ţărmului, la câteva mile de-a lungul peninsulei Vechii Californii.

Domnul Bourcart nu puse veghe în arboradă, de vreme ce nu era vorba să vâneze balene. Lucrul cel mai grabnic era să ajungă la Vancouver, pentru a profita de preţurile ridicate ale uleiului. De altfel, nu fură semnalate decât trei sau patru balene la mare distanţă, pe o mare destul de agitată. Echipajul era mulţumit să le dea întâlnire în Insulele Kurile şi în Marea Ohotsk.

Sunt aproximativ 1400 de mile până la Juan de Fuca, strâmtoarea care desparte insula Vancouver de teritoriile Washingtonului, la extremitatea Statelor Unite. Cu o medie de nouăzeci de mile în douăzeci şi patru de ore, Saint-Enoch avea să efectueze traversarea cam în cincisprezece zile şi el îşi întinse toate pânzele, chiar şi bonetele, săgeţile, velele-strai.

Norocul care marcase începutul acestei prime campanii îi întovărăşea mereu. La aproape o treime din drum, nava înainta cu toate velele sus, în dreptul oraşului San Diego, capitala Californiei de Jos. După patru zile. Era lângă San Francisco, în mijlocul a numeroase nave care se îndreptau spre acest mare port american.

Poate că-i regretabil, spuse în ziua aceea domnul Bourcart secundului său, că nu putem face la San Francisco afacerile pe care le vom face la Victoria…

Fără îndoială, răspunse domnul Heurtaux, acum am fi ajuns la destinaţie. Dar drumul făcut e făcut. Dacă reîncepem pescuitul în apropierea Kurilelor, vom fi Înaintat foarte mult spre nord.

Ai dreptate, Heurtaux şi, de altfel, informaţiile căpitanului de pe Iwing sunt categorice. După părerea lui, Saint-Enoch poate ti revizuit la Victoria şi se poate aproviziona pentru mai multe luni.

În acest timp, vântul?care dovedea o anume tendinţă de slăbire, trecând spre sud, nu întârzie să sufle dinspre larg. Viteza lui Saint-Enoch se micşoră deci puţin. Acest lucru produse oarecare nerăbdare la bord, în fond, nu dură mai mult de patruzeci şi opt de ore şi. de altfel, în dimineaţa de 3 iulie, marinarul de cart semnală Capul Flattery. la intrarea Strâmtorii Juan de Fuca. Traversarea durase deci şaisprezece zile – una mai mult decât socotise domnul Bourcart, nava neatingând media de nouăzeci de mile pe zi.

Ei bine, bătrâne, declară meşterul Ollive meşterului Cabidoulin. Iată-ne la intrarea în port… şi totuşi, nu încetezi să gemi.

Eu? Replică butnarul.

Da, tu!

Eu nu spun nimic.

E ca şi cum ai face-o.

Adevărat?

Adevărat… şi înţeleg că te râcâie! Mormăi pe dinăuntru…

Şi-am să mormăi şi pe dinafară, când o să am chef! Ripostă Jean-Marie Cabidoulin. După formalităţile sanitare şi de vamă, Saint-Enoch ancoră lângă un ponton care avea să uşureze descărcarea butoaielor.

În orice caz, escala avea să ţină două săptămâni. Nu puteau pleca până ce echipajul n-avea să facă anumite reparaţii, în vederea, fie a unei noi campanii în regiunile septentrionale ale Pacificului, fie a unei întoarceri în Europa.

Secundul, cei doi locotenenţi, meşterii aveau deci cu ce să-şi petreacă timpul. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin decât să ducă pe uscat cele o mie şapte sute butoaie de ulei. În plus, căpitanul Bourcart trebuia să-şi supravegheze oamenii de aproape. Se putea aştepta la dezertări în aceste ţinuturi frecventate de căutătorii de aur, exploatatorii de zăcăminte aurifere în Insula Vancouver şi în câmpiile Caribou, din Columbia britanică.

În portul Victoria erau două nave, Chantenay din Nantes şi Forward din Liverpool, pe care dezertarea unui număr de mateloţi le pusese în mare încurcătură.

Totuşi, domnul Bourcart era atât de sigur de oamenii lui, pe cât putea fi cineva. Oare n-avea să-i reţină speranţa de a participa la beneficiile acestei campanii, la fel de fructuoasă pentru ei ca şi pentru armatorii lui Saint-Enoch?… Se impunea, totuşi, o supraveghere severă şi permisiunile de a părăsi nava erau acordate destul de rar. Era incontestabil de preferat să se dea raţii duble la bord. După câteva zile grele de muncă, decât să vadă echipajul colindând cârciumile şi barurile, unde-i atât de uşor să faci cunoştinţe deocheate.

În ce-l priveşte pe domnul Bourcart, trebui în primul rând să se ocupe de plasarea încărcăturii pe piaţa din Victoria, astfel că, imediat ce debarcă, se duse la domnul William Hope, unul din principalii agenţi comerciali maritimi.

Doctorul Filhiol, neavând nici un bolnav de îngrijit, putea sa viziteze în voie oraşul şi împrejurimile. Poate că ar fi pornit să cutreiere toată insula, dacă n-ar fi lipsit mijloacele de comunicaţie. Nici un fel de drumuri, abia nişte cărări prin pădurile din interior.

Oraşul i se păru interesant, ea toate cele care prosperă atât de repede pe pământul Americii şi cărora terenul le permite să se întindă nemăsurat. Construit geometric, brăzdat de străzi care se întretăiau în unghiuri drepte, umbrit de arbori frumoşi, el avea un parc vast – şi care oraş american nu are unul, sau chiar mai multe?… Apa de băut îi era furnizată de un rezervor instalat la patru mile depărtare, alimentat de cele mai bune izvoare din insulă.

Portul Victoria, adăpostit în fundul unui mic golf. Are o aşezare dintre cele mai favorabile. E punctul unde se întâlnesc strâmtorile Juan dela Kuca şi Queen-Charlotte. Navele pot ajunge aici fie prin vest, fie prin nord-vest. Traficul maritim, destinat să crească în viitor, avea să cuprindă întreaga navigaţie din aceste ţinuturi.

E cazul să adăugăm că, încă în acea epocă, portul oferea ample resurse navelor care necesitau reparaţii, după lungi traversări, majoritatea foarte dificile. Un arsenal bine aprovizionat, antrepozite pentru mărfuri, ea şi un bazin de carenaj le stăteau la dispoziţie.

Căpitanul de pe Iwing îi dăduse informaţii exacte domnului Bourcart. Cursul uleiurilor marine era în creştere şi Saint-Enoch sosea la timp ca să profite de asta. Cererile curgeau nu numai la Vancouver, ci şi la New Westminster, important oraş din Columbia, situat în Golful Georgia, puţin mai la nord-est de Victoria. Două baleniere, americana Flower şi norvegiana Fugg, îşi vânduseră încărcătura şi – aşa cum avea să facă şi Saint-Enoch – plecaseră din nou la pescuit, în nordul Pacificului, Afacerile fură, deci, repede încheiate între agentul maritim Hope şi căpitanul Bourcart. Vânzarea încărcăturii se făcu la preţuri niciodată atinse până atunci şi pe care nu le-ar fi obţinut pe pieţele din Europa. Nu mai aveau decât să debarce butoaiele şi să le transporte la antrepozit, de unde aveau să fie livrate cumpărătorului. Când se întoarse la bord, domnul Bourcart îi spuse secundului:

Heurtaux, afacerea e încheiată şi nu putem decât să ne felicităm c-am urmat sfatul cinstitului căpitan de pe Iwing!

Şi uleiul şi fanoanele, domnule Bourcart?

Şi uleiul şi fanoanele, vândute unei companii columbiene din New Westminster.

Atunci, oamenii noştri se pot apuca de treabă?

Chiar de azi şi socot că nava va fi în măsură să plece cel mult peste o lună, după ce va trece prin bazinul de carenaj.

Toată lumea la bord! Comandă secundul, ale cărui ordine meşterul Ollive se prezentase să le primească.

O mie şapte sute de butoaie de debarcat e o treabă care nu cere mai puţin de opt zile, chiar dacă e efectuată cu metodă şi sârguinţă. Palancurile fură instalate deasupra bocaporţilor şi jumătate din mateloţi se răspândiră în cală, în timp ce cealaltă jumătate trebăluia pe punte. Putându-se bizui pe voinţa şi zelul lor, căpitanul se dispensase de muncitorii din port.

Cel mai mult avu de lucru Jean-Marie Cabidoulin. Nu lăsa să fie ridicat un butoi, fără să fie examinat, fără să se asigure că suna a plin şi că n-avea să provoace vreo reclamaţie. Stătea tot timpul lingă rampa de descărcare, cu ciocanul de lemn în mână şi lovea fiecare butoi cu o lovitură seacă. N-aveau de ce să se neliniştească, uleiul era de calitate superioară. Pe scurt, descărcarea avu loc cu toate garanţiile posibile şi continuă toată săptămâna.

De altfel, obligaţiile meşterului Cabidoulin n-aveau să se termine cu descărcarea. Butoaiele pline trebuiau înlocuite cu acelaşi număr de butoaie goale, în vederea viitoarei campanii. Din fericire, domnul Bourcart le găsi în antrepozitul din Victoria şi le procură la un preţ convenabil Totuşi, trebui să le repare, să le repună în stare de folosinţă, o treabă destul de grea, pentru care timpul abia de ajungea şi dacă butnarul nu încetă să mormăie în gând şi chiar cu glas tare, o făcu în acompaniamentul miilor de lovituri de ciocan, pe care fierarul Thomas şi marangozul Ferut le dădeau lângă el.

Când ultimul butoi fu debarcat, se procedă la curăţenia completă a calei şi a bordajului interior.

După ce fu luată pasarela de descărcare, Saint-Enoch fu condus în bazinul de carenaj. Trebuiau să verifice exteriorul corpului nasi să se asigure că nu suferise în părţile importante. Secundul şi şeful de echipaj făcură verificarea şi domnul Bourcart avea încredere în experienţa lor. Nu se putea vorbi de avarii serioase. Fură necesare doar reparaţii: două sau trei benzi din dublajul de aramă de înlocuit, ca şi câteva ta chete din bordaj şi coaste, cusăturile de reumplut cu câlţi, părţile superioare de reacoperit cu vopsea proaspătă. Toate aceste lucruri se făcură fără pauze şi, desigur, escala din Vancouver n-avea să se prelungească peste timpul prevăzut. E de înţeles că domnul Bourcart nu înceta să-şi manifeste satisfacţia şi că doctorul Filhiol repeta întruna:

Norocul dumitale, căpitane, norocul dumitale! De-ar mai ţine.

O să ţină, domnule Filhiol şi ştii ce s-ar putea întâmpla?

Dacă vrei să-mi spui…

Peste două luni, după a doua campanie, Saint-Enoch să se întoarcă la Victoria ca să vândă o nouă încărcătură, la acelaşi preţ!… Dacă balenele din Insulele Kurile sau din Marea Ohotsk nu sunt prea sperioase…

Asta-i bună, căpitane!… Oare o să aibă vreodată ocazia să-şi livreze uleiul la preţuri mai avantajoase?

Nu cred, răspunse râzând domnul Bourcart, nu cred.

Am m ai spus că doctorul Filhiol nu-şi putuse prelungi excursiile în afara oraşului, pe cât de departe ar fi dorit. În vecinătatea litoralului întâlnise câteodată indigeni. Nu erau chiar cele mai frumoase tipuri din rasa pieilor roşii, din care mai există încă remarcabile specimene în Far-West…

În această parte a insulei şi în interior, pădurile sunt superbe, foarte bogate, mai ales în pini şi chiparoşi. A fost uşor să-şi procure lemn pentru Saint-Enoch. Singura oboseală rămânea tăiatul şi transportul Cât despre vânat, era din abundenţă.

Domnul Heurtaux, însoţit de locotenentul Allotte, împuşcă mai multe perechi de căprioare, de care bucătarul se servi din plin, atât pentru masa ofiţerilor, cât şi pentru masa echipajului.

Mişunau, de asemenea, lupii, vulpile, herminele – foarte iuţi şi greu de capturat, căutate totuşi pentru valoarea blănii – şi numeroase veveriţe cu coadă stufoasă. Cea mai lungă excursie a doctorului Filhiol îl duse până la Nanaimo. Ajunse acolo pe mare, pe un mic cuter afectat curselor între cele două oraşe. Era un târguşor al cărui port oferă navelor excelente locuri de ancorare. Traficul său tinde să se mărească în fiecare an. Cărbunele de aici, de excelentă calitate, se exportă la San Francisco, în toate porturile Pacificului de Vest, până în China şi Arhipelagul Sandwich. De multă vreme, aceste zăcăminte sunt exploatate de Compania Golfului Hudson.

Huila, mai mult decât aurul, e marea bogăţie, s-ar putea spune inepuizabila bogăţie a insulei. Fără îndoială, mai sunt încă mari rezerve neştiute. Cele din Nanaimo pot fi exploatate cu uşurinţă şi asigură o reală prosperitate.

De altfel, aurul acestei regiuni Caribou din Columbia britanică cere cheltuieli mari pentru a fi descoperit şi, după cum pretind minerii, ca să capeţi un dolar, trebuie să cheltuieşti doi.

Când doctorul Filhiol se întoarse din această excursie, coca lui Saint-Enoch era acoperită cu un strat nou de vopsea, până la linia de plutire, marcată cu o dungă albă. Câteva reparaţii fuseseră făcute la vele şi la arboradă, la bărcile atât de greu încercate uneori de loviturile de coadă ale balenelor. Pe scurt, după trecerea prin docul plutitor, nava ancoră în mijlocul portului şi plecarea ei fu fixată pentru 19 iulie.

Cu două zile înainte, o corabie americană intră în Golful Victoria şi aruncă ancora la o jumătate de ancablură de Saint-Enoch. Era Iwing, întors din Golful Marguerite. Ne amintim de bunele relaţii stabilite între căpitanul lui Iwing şi căpitanul Bourcart, relaţii nu mai puţin cordiale între ofiţeri şi echipaje. De îndată ce Iwing ancoră, căpitanul Forth se duse pe Saint-Enoch unde fu primit cu braţele deschise, în semn de recunoştinţă pentru sfaturile lui atât de folositoare. Domnul Bourcart, totdeauna fericit să facă un act de politeţe, vru să-l reţină la masă. Ora prânzului se apropia şi, fără fasoane, căpitanul Forth acceptă invitaţia, pe care gândea s-o întoarcă pentru a doua zi, la bordul lui Iwing. Conversaţia fu foarte animată în careu, unde se întruniseră domnul Bourcart, domnul Heurtaux, cei doi locotenenţi, doctorul Filhiol şi căpitanul american. Ea se axă mai întâi pe incidentul de navigaţie din timpul drumului celor două nave din Golful Marguerite la Insula Vancouver. Apoi, după ce povesti în ce condiţii avantajoase îşi vânduse încărcătura, domnul Bourcart se interesă prin căpitanul lui Iwing dacă pescuitul fusese bun, după plecarea lui Saint-Enoch.

— Nu, răspunse domnul Forth, a fost o campanie dintre cele mai mediocre şi, în ce mă priveşte, nu mi-am umplut nici un sfert din butoaie. Balenele n-au fost niciodată atât de rare.

— Asta s-ar putea explica, observă domnul Heurtaux, prin faptul că, în această epocă a anului, puii nu mai au nevoie de mamele lor şi unii şi altele părăsind golful şi îndreptându-se spre larg.

— E un motiv, fără îndoială, răspunse domnul Forth şi totuşi am pescuit adesea în golf şi nu-mi amintesc să-l fi văzut atât de pustiu la sfârşitul lui iunie. Treceau zile întregi fără să fie nevoie să se lanseze bărcile, cu toate că timpul era frumos şi marea destul de calmă… A fost un noroc, domnule Bourcart, că aţi început campania în ţinuturile Noii Zeelande. Altfel nu v-aţi fi făcut plinul în Golful Marguerite.

— Un mare noroc, declară domnul Bourcart, cu atât mai mult cu cât n-am observat decât balene de talie mijlocie.

— Şi noi tot aşa, încuviinţă domnul Forth. Am vânat unele care n-au dat nici treizeci de butoaie de ulei…!

— Spuneţi-mi, căpitane, întrebă domnul Bourcart, aveţi intenţia să vindeţi pe piaţa din Victoria?

— Da… dacă cursul continuă să fie favorabil.

— Continuă – şi desigur că nu sezonul prost din Golful Marguerite o să-l facă să scadă… Pe de altă parte, nu se aşteaptă încă nici o sosire din Kurile, nici din Marea Ohotsk sau din strâmtoarea Bering.

— Într-adevăr, spuse domnul Heurtaux, de vreme ce pescuitul nu se va sfârşi înainte de şase săptămâni, sau două luni…

— Şi sperăm să mai avem şi noi partea noastră, declară Allotte.

— Dar, căpitane Forth, interveni locotenentul Coquebert, oare celelalte baleniere din Golful Marguerite au fost mai favorizate ca dumneavoastră?

— N-au fost, asigură domnul Forth, aşa că, la plecarea noastră, majoritatea se pregăteau să ridice ancora spre largul mării.

— Se îndreaptă spre coastele de nord-est ale Asiei? Întrebă domnul Heurtaux.

— Aşa cred.

— Eh! O să fie mulţi acolo! Exclamă locotenentul Coquebert.

— Cu atât mai bine! Replică Romain Allotte. Asta îţi dă avânt, când două sau trei nave vânează aceeaşi balenă… când te căzneşti să o urmăreşti până sfărâmi ramele!… Şi ce onoare pentru cei care lovesc primii!

— Calmează-te, dragă locotenente! Îl întrerupse domnul Bourcart. Nu se vede, deocamdată nici o balenă.

— Atunci, reluă domnul Forth, sunteţi hotărî ţi să faceţi o a doua campanie?

— Absolut hotărâţi.

— Şi când plecaţi?

— Poimâine.

— Atât de curând?

— Saint-Enoch nu mai are decât să ridice ancora.

— Atunci, spuse domnul Forth, mă felicit că am venit la timp ca să reînnoiesc cunoştinţa şi ca să ne mai strângem o dată mina.

— Şi noi ne felicităm că am putut să reînnodăm bunele relaţii, răspunse domnul Bourcart. Ne-am fi necăjit dacă Iwing ar fi intrat în portul Victoria în clipa când Saint-Enoch ieşea. Acestea fiind zise, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi închinară în sănătatea căpitanului Forth, în termeni care dovedeau o vie simpatie pentru naţiunea americană.

— La urma urmelor, observă atunci domnul Heurtaux, chiar dacă nu ne revedeam la Victoria, poate că Saint-Enoch şi Iwing ar fi navigat împreună într-o a doua campanie, în împrejurimile Kurilelor…

— Căpitane, întrebă domnul Bourcart, intenţia dumneavoastră nu e să vă încercaţi norocul în nordul Pacificului?

— N-am cum. Domnilor, răspunse domnul Forth. Iwing ar ajunge cam târziu la locurile de pescuit. Peste două luni primele gheţuri vor începe să se formeze în strâmtoarea Bering, ca şi în Marea Ohotsk şi nu sunt deloc pregătit să pornesc imediat din nou pe mare> Iwing are nevoie de reparaţii, care vor dura trei, până la patru săptămâni.

— Regretăm sincer, domnule Forth, declară domnul Bourcart, dar aş vrea să revin asupra unui fapt care cere câteva explicaţii…

— Despre ce e vorba, căpitane?

— Spre sfârşitul şederii în Golful Marguerite, n-aţi remarcat oare că balenele începeau să fie rare şi chiar ca arătau o grabă neobişnuită să ajungă-n larg?

— Asta e sigur, declară căpitanul Forth. Fugeau într-un mod anormal. Nu cred că exagerez afirmând că păreau să se teamă de o primejdie deosebită, că se supuneau nu ştiu cărui sentiment de groază, ca şi cum ar fi fost cuprinse de panică. Ţâşneau la suprafaţă, apoi scoteau gemete cum n-am auzit niciodată…

— E foarte ciudat, fără îndoială, conveni domnul Heurtaux. Şi nu ştiţi cărui fapt să atribuiţi…

Nu, domnilor, răspunse domnul Forth. Doar dacă vreun monstru formidabil…

Eh! Căpitane, replică locotenentul Coquebert, dacă v-ar auzi meşterul Cabidoulin, butnarul nostru, ar striga: «E marele şarpe de mare!».

Pe cinstea mea, locotenente, replică domnul Forth, şarpe sau altceva, balenele au fugit în mare grabă.

Şi nu li s-a putut bara şenalul Golfului Marguerite, ca să se prindă câteva duzini? Strigă Romain Allotte.

Vă mărturisesc că nimeni nu s-a gândit la una ca asta, răspunse domnul Forth. Bărcile noastre ar fi ieşit cu mari pagube şi poate cu pierderi de oameni. Repet, s-a petrecut ceva neobişnuit.

Fiindcă veni vorba, întrebă domnul Bourcart, ce a devenit vasul acela englez. Repton? A pescuit mai mult decât ceilalţi?

Nu, după câte am aflat.

Credeţi că a rămas în Golful Marguerite?

Când am pornit noi, se pregătea şi el să plece.

Unde voia să meargă?

După cât se spunea, să-şi continue campania, în nord-vestul Pacificului.

Ei bine, adăugă domnul Heurtaux, măcar de nu l-am întâlni! Când căzu noaptea, căpitanul Forth se întoarse la bordul său, unde a doua zi îi primi pe domnul Bourcart şi ofiţerii săi. Discutară din nou despre evenimentele al căror teatru fusese Golful Marguerite, Cei doi căpitani se despărţiră cu speranţa că Saint-Enoch şi Iwing se vor revedea într-o zi, în locurile de pescuit.