Capitolul XII.Eşuarea

Vântul care sufla de la est, către orele cinci seara şi de care Repton voise să profite, nu se menţinuse. După apusul soarelui, el slăbi şi sfârşi prin a înceta cu totul. Agitaţia mării se reduse la un uşor clipocit de suprafaţă. Se iviră iar ceţurile dese care învăluiau de patruzeci şi opt de ore această porţiune a Pacificului.

Saint-Enoch eşuase chiar în momentul când echipajul era pe cale de a lansa bărcile la apă. Oare sfârşitul lui Repton trebuia atribuit unui accident de aceeaşi natură?… Şi, mai puţin norocoasă decât Saint-Enoch, nava engleză se sfărâmase de o stâncă submarină…?

Oricum, chiar dacă nu se scufundase, Saint-Enoch eşuase. Or, cum risca în fiecare clipă să fie înghiţit de valuri, fu imposibil să folosească bărcile pentru salvarea marinarilor englezi.

Prima senzaţie a domnului Bourcart şi a tovarăşilor săi fusese de stupoare.

Cărei cauze să-i atribuie eşuarea?… Saint-Enoch abia dacă simţise acţiunea brizei uşoare, care se ridicase către ora cinci seara. Ca să ajungă să se urce pe stâncă, suferise oare acţiunea vreunui curent a cărui existenţă n-o bănuia nimeni şi care nu putea fi observat?… Erau, aici, circumstanţe dintre cele mai inexplicabile şi, de altfel, momentul nu era potrivit pentru explicaţii.

Zguduitura, aşa cum am mai spus, fusese mai curând slabă. Dar, după doua izbituri ale călcâiului chilei, care nu distruseră cârma, nava primi în plin un val enorm. Din fericire, arborada nu se clinti, iar straiele şi şarturile rezistară. Fără avarii la cocă, nu părea ameninţată să se scufunde, ca Repton, Poate că nu-i lipseau decât câteva degete de apă ca să-şi revină la linia de plutire şi avea să se degajeze la venirea fluxului…?

Şocul avu drept prim rezultat ruperea parâmelor care ţineau balena şi curentul antrena cadavrul.

Dar aveau altceva de făcut, decât să se neliniştească de pierderea unei sute de butoaie de ulei. Saint-Enoch eşuase şi trebuiau să-l salveze din această situaţie neplăcută.

În urma accidentului, meşterul Ollive se ferea să-l interpeleze pe Jean-Marie Cabidoulin. Butnarului i-ar fi plăcut să-i răspundă:

Nu-i decât începutul sfârşitului! In acest timp domnul Bourcart şi secundul se sfătuiau pe dunetă.

Există deci praguri în partea aceasta a Pacificului? Spuse domnul Heurtaux.

Nu ştiu ce să cred, declară domnul Bourcart. Sigur e că hărţile nu indică niciunul, între Kurile şi Alcutine!

Într-adevăr, cele mai noi hărţi nu arătau nici praguri, nici recifuri în această parte a oceanului, unde meridianele o sută douăzeci şi o sută şaizeci se întretaie cu paralela cincizeci. E adevărat că, de şaizeci de ore, ceaţa îl împiedicase pe căpitanul Bourcart să facă punctul. Dar ultima observaţie îi situa la peste două sute de mile de arhipelagul Aleutin. Or, nu se putea admite că, de la 19 octombrie, vântul sau curenţii îl purtaseră pe Saint-Enoch la o asemenea distanţă.

Şi totuşi, ar fi putut eşua numai pe recifurile extreme ale Aleutinelor.

Coborând în careu, domnul Bourcart îşi întinsese hărţile pe masă şi le studia stabilind cu vârful compasului poziţia ocupată de navă, evaluând cu aproximaţie drumul parcurs în trei zile. Şi chiar dacă s-ar fi estimat până la două sute de mile în această direcţie, adică până la Insulele Aleutine, tot n-ar fi întâlnit nici un prag…

Totuşi, observă doctorul Filhiol, nu s-ar putea să se fi produs o ridicare a fundului în locul acesta, într-o epocă ulterioară întocmirii hărţilor?

O ridicare a fundului? Repetă domnul Bourcart, care nu părea să respingă o asemenea ipoteză.

Şi, în absenţa alteia, era oare lipsit de raţiune să o admită?… De ce nu sar fi ridicat pragul submarin la suprafaţa mării, printr-o presiune lentă, sau printr-o mişcare bruscă, datorată acţiunii forţelor plutonice? Oare lipsesc exemplele unor astfel de fenomene telurice, în regiunile unde încă se mai manifestă acţiunea eruptivă? Şi nu se învecinează această zonă cu un arhipelag vulcanic?… Cu două luni şi jumătate mai devreme, traversând-o, nu observaseră la nord flăcările lui Sicaldinskoi pe Insula Unimak…?

Deşi această explicaţie era plauzibilă, într-o oarecare măsură, majoritatea echipajului avea s-o respingă, aşa cum se va vedea îndată.

În definitiv, oricărei cauze i s-ar fi datorat, eşuarea lui Saint-Enoch era indiscutabilă. Sondând la prova, apoi la pupa, meşterul Ollive nu găsi sub chilă mai mult de patru, cinci picioare de apă.

Prima grijă a căpitanului Bourcart fusese să inspecteze cala. Jean-Marie Cabidoulin şi marangozul Ferut îşi dăduseră seama că marea nu pătrunsese prin bordaj şi că nici o infiltrare de apă nu se produsese în urma ciocnirii.

În concluzie, trebuiau să aştepte până a doua zi, pentru a determina natura acestui prag necunoscut al Pacificului şi poate că aveau să reuşească să-l degajeze pe Saint-Enoch, înaintea începerii furtunilor.

Noaptea păru interminabilă. Nici ofiţerii nu se retraseră în cabine, nici oamenii în postul echipajului. Trebuiau să fie gata la orice. Din când în când se produceau hârşâituri ale chilei pe recif… Oare n-aveau să se desprindă de pe acest prag de stânci sub influenţa vreunui curent? Nu s-ar fi putut ca nava să alunece în partea în care era liberă şi să-şi regăsească linia de plutire…?

De altfel, ca măsură de prevedere, căpitanul Bourcart coborâse Micile pe mare, cu cât mai multe provizii, pentru cazul în care ar fi trebuit să-l părăsească pe Saint-Enoch, Cine ştie dacă n-avea să fie nevoie să se îmbarce în ele. Pentru a ajunge la pământurile cele mai apropiate?… Iar acestea trebuiau să fie insulele arhipelagului Aleutin, afară de cazul că, în urma unor împrejurări absolut de neînţeles, nava ar fi fost deviată din drumul ei. Ea nu ameninţa să se răstoarne, ceea ce s-ar fi întâmplat, poate, dacă balena ar mai fi fost legată de bordaj.

Printre alte împrejurări care ar fi putut aduce degajarea lui Saint-Enoch, domnul Bourcart nu înceta să se bizuie pe flux. El ştia că mareele sunt, în general, slabe pe toată întinderea Pacificului. Dar poate că o ridicare de câteva degete a mării ar fi fost de ajuns. Nava nu părea să se fi angajat foarte departe pe stâncă, aderând la ea doar prin călcâiul chilei.

Fluxul începu să se facă simţit pe la ora unsprezece şi marea avea să aibă înălţimea maximă spre orele două dimineaţa, Căpitanul şi ofiţerii urmăriră, deci, cu atenţie înaintarea mareei anunţată printr-un clipocit de curent pe care urechea îl înregistra în noaptea atât de calmă.

Din nefericire, în momentul aşteptat, când marea fu staţionară, nu se produse nici o schimbare. Saint-Enoch simţi câteva scut urât uri slabe, chila i se mişcă poate uşor pe pragul submarin… La acea dată a lunii octombrie, mareele echinocţiului trecuseră şi şansele de a se degaja în felul acesta aveau să scadă odată cu lunaţiile apropiate.

Şi acum, când refluxul avea să se accentueze, nu era oare de temut că situaţia se va înrăutăţi?… Oare înclinarea n-avea să se mărească pe măsură ce apa se retrăgea şi nava nu risca să se răstoarne?

Acest grav motiv de nelinişte nu încetă decât spre patru şi jumătate dimineaţa. De altfel, pentru a face faţă oricărui eveniment, căpitanul Bourcart pregătise proptele din vergile zburătorului, dar nu fu nevoie să le folosească.

Puţin înainte de ora şapte, o lumină împurpura ceţurile dinspre est. Soarele, care răsărea la orizont, nu putu să le risipească şi greementul se încarcă de umezeală.

După cum vă închipuiţi, ofiţerii pe dunetă, mateloţii pe teugă încercau să străpungă ceaţa cu privirile, în partea în care eşuase nava, aşteptând ca bărcile să-i poată da ocol Fiecare era nerăbdător să afle poziţia pragului stâncos. Se întindea oare pe un spaţiu mare?… Forma un prag unic?… Se zăreau vârfuri de stânci ieşind din marea joasă?

Nu se putea vedea nici la câţiva metri dincolo de copastie. Totuşi, nu se auzea zgomotul caracteristic al resacului produs de curent pe stânci le de la suprafaţa apei.

Deci, nimic de făcut înainte de împrăştierea cetii şi poate că avea să se risipească la fel ca în zilele precedente, în clipa când soarele avea să se apropie de meridian. Atunci, dacă circumstanţele permiteau, domnul Bourcart avea să încerce să determine poziţia cu sextantul şi cronometru!

Era nevoie de o inspecţie mai amănunţită a calei. Meşterul Cabidoulin şi marangozul Ferut se asigurară din nou, deplasând un număr de butoaie din spate, că apa nu o invadase. Nici coastele, nici bordajul nu cedaseră în momentul eşuării. Deci nici o avarie gravă. Dar, deplasând butoaiele, butnarul nu-şi spunea oare că trebuiau, fără îndoială, ridicate pe punte şi aruncate în mare, atât cele pline cât şi cele goale, pentru a uşura nava…?

Dimineaţa înainta şi cerul rămânea acoperit. O recunoaştere făcută de domnul Bourcart şi secund în jurul lui Saint-Enoch, pe o rază de jumătate de ancablură, nu aduse nici o lămurire în legătură cu poziţia şi natura stâncii.

Înainte de toate, ar fi trebuit să ştie dacă se găseau în apropierea unui ţărm, pe care ambarcaţiunile ar fi putut acosta, dacă devenea necesară părăsirea navei. E adevărat că domnul Bourcart nu putea admite existenţa unui continent sau a unui arhipelag în această zonă şi îi răspunse pe un ton hotărât doctorului, care-l chestiona în această privinţă:

Nu, domnule Filhiol, nu, acum câteva zile am obţinut o determinare exactă, repet… Mi-am revăzut calculele şi trebuie să fim la cel puţin două sute de mile de extremitatea Kurilelor!

Mă întorc, deci, la explicaţia mea, reluă doctorul Filhiol. Trebuie să se fi produs o ridicare a solului submarin, de care s-a ciocnit Saint-Enoch…

E posibil şi refuz să cred că o eroare sau o deviere din drum ne-ar fi aruncat la o asemenea distanţă spre nord.

Era, într-adevăr, un mare ghinion, că vântul nu părea să se ridice. Mai întâi, ar fi măturat ceaţa şi ar fi degajat orizontul. Apoi, dacă ar fi suflat dinspre vest, echipajul, ridicând velele pe catarge, l-ar fi silit poate pe Saint-Enoch să se smulgă de pe pragul stâncos…

— Să aşteptăm… Să aşteptăm, prieteni! Repeta căpitanul Bourcart. Care simţea crescând nerăbdarea şi neliniştea oamenilor săi. Sper că ceaţa se va ridica în timpul după-amiezii şi vom cunoaşte exact situaţia din care sper că vom ieşi fără mari pagube!

Dar când mateloţii şi muşii se uitau la Jean-Marie Cabidoulin, îl vedeau clătinând din capul lui mare şi zbârlit, semn că nu împărtăşea deloc acest optimism şi asta nu-i liniştea.

Între timp, pentru a împiedica fluxul de la est să împingă nava înainte pe stâncă, domnul Bourcart, de acord cu secundul, hotărî să fixeze o ancoră la pupa.

Meşterul Ollive şi doi mateloţi pregătiră una din bărci, pentru a efectua această prudentă operaţie, sub conducerea locotenentului Allotte.

Barca porni, în timp ce de pe Saint-Enoch se fila garlinul ancorei.

Conform ordinelor căpitanului Bourcart, locotenentul sondă la vreo cincizeci de picioare de navă. Spre marea lui surpriză, nu dădu de fund nici după ce desfăşură douăzeci de braţe de sondă. Operaţia reluată în mai multe locuri avu un rezultat identic şi plumbul nu atinse fundul nicăieri.

În aceste condiţii, aruncarea ancorei ar fi fost inutilă de vreme ce nu putea să muşte. Trebuiau să conchidă că, cel puţin în acea parte, laturile stâncii erau tăiate vertical.

Când barca se întoarse, locotenentul Allotte dădu raportul căpitanului.

Domnul Bourcart se arătă destul de surprins. El credea că stâncă trebuia mai curând să coboare în pante laterale foarte alungite, căci eşuarea se produsese aproape fără zdruncinături, ca şi cum nava ar fi lunecat pe suprafaţa unui prag abia înclinat.

Era cazul să efectueze sondaje în jurul lui Saint-Enoch, pentru a determina, pe cât posibil, întinderea stâncii şi adâncimea apei la suprafaţa ei. Căpitanul Bourcart se îmbarcă în luntre cu secundul, şeful de echipaj şi doi mateloţi. Luară cu ei un fir cu plumb a cărui saulă măsura două sute de braţe.

După ce repetară operaţia locotenentului Allotte, se convinseră că extremitatea sforii nu atinge fundul. Trebuiră să renunţe deci la fixarea unei ancore la pupa, operaţie care, în alte condiţii, ar fi permis degajarea navei, virând vinciul ancorei.

Căpitane, spuse domnul Heurtaux. Am face bine să sondăm numai la câteva picioare de corpul navei.

Sunt de aceeaşi părere, răspunse domnul Bourcart.

Meşterul Ollive agăţă cangea într-unui din portsarturi şi dispuse barca astfel, încât să înconjoare coca navei la cel mult cinci, şase picioare. Din trei în trei metri, secundul sondă. Nicăieri plumbul nu întâlni pragul nici chiar la doua sute de braţe.

Va să zică, pragul nu ocupa decât o suprafaţă foarte restrânsă, la unul sau doi stânjeni sub mare. Asta însemna că Saint-Enoch eşuase în vârful unui con submarin nesemnalat în această regiune.

Orele treceau şi nimic nu anunţa ridicarea ceţurilor. Domnul Bourcart vru să încerce să degajeze vasul cu ajutorul bărcilor, în momentul când mareea avea să atingă înălţimea maximă. Trăgându-l de pupa, poate ar fi reuşit să-l readucă în largul mării.

Această manevră se execută în condiţiile cele mai favorabile. Cele şase bărci îşi reuniră forţele într-un efort comun şi mateloţii traseră cu toată puterea la rame. Făcu oare nava o uşoară mişcare de recul?… Abia de un picior. Fu tot ce obţinură şi, până la urmă, echipajul îşi pierdu speranţa de a o smulge de pe stâncă.

Or, dacă vântul nu făcea ceea ce nu putuseră face bărcile, ce avea să se întâmple cu Saint-Enoch la primele furtuni?… Prăvălit pe pragul de stâncă, în curând n-ar fi rămas din el decât resturi informe Şi cât aveau să mai întârzie furtunile care bântuie aceste porţiuni ale Pacificului, în această perioadă a anului?

Mai rămânea de încercat o operaţiune. După ce reflectă îndelung, după ce se sfătui cu ofiţerii şi cu meşterii, căpitanul Bourcart trebui să se hotărască, amânând-o totuşi cu câteva ore, din moment ce nu părea de temut.

O schimbare a vremii. Amintita operaţiune ar fi avut drept scop uşurarea navei, prin aruncarea încărcăturii în mare. Scăpând de cele opt sute, nouă sute de butoaie de ulei, avea poate să se ridice suficient pentru a pluti în intervalul dintre maree. Aşteptară, socotind că, în ziua aceea, ca şi în ajun, ceaţa se va împrăştia.

Era unul dintre motivele pentru care domnul Bourcart nu aplică imediat proiectul de sacrificare a încărcăturii. Într-adevăr, chiar dacă nava avea să se elibereze, ar fi fost oare posibil s-o dirijeze în mijlocul ceţurilor?… Marile adâncimi, pe care sondele le înregistraseră în jurul stâncii, însemnau oare că nu există în apropiere alte stânci submarine, pe care Saint-Enoch risca să eşueze din nou?… Oare, la mai puţin de o milă, Repton nu se ciocnise şi el şi încă atât de teribil, încât se scufundase aproape imediat…?

Această reflecţie, pe care o făcu fiecare, redeschise discuţiile asupra balenierei engleze. Nu era cazul să se întrebe dacă măcar câţiva oameni nu supravieţuiseră naufragiului?… Oare bărcile lor nu încercau să-l regăsească pe Saint-Enoch?… Domnul Bourcart şi echipajul stăteau cu urechile ciulite…

Nu se auzea nici un strigăt şi, fără îndoială, nici un matelot de pe Repton nu putuse scăpa din cumplita catastrofa…

Trecură trei ore. Marea retrăgându-se, era inutil să spere că nava se va desprinde singură. De altfel, diferenţa dintre înălţimea maximă a fluxului şi cea minimă a refluxului avea să fie destul de mică, Stâncă n-avea să se arate decât poate la mareea de lună plină. Domnul Heurtaux constată că apa nu scăzuse sensibil, în raport cu reperele trasate pe cocă şi, când sondau împrejur, lăncile atingeau fundul zgrunţuros la o adâncime constantă de cinci picioare.

Asta era situaţia. Cum se va rezolva ea?… Saint-Enoch îşi va putea relua navigaţia?… Oamenii n-aveau să fie constrânşi să-l părăsească, înainte ca vreo furtună să-l fi nimicit?… Erau treizeci şi trei la bord şi puteau încăpea în ambarcaţiuni, cu provizii pentru câteva zile. Dar la ce distanţă se afla coasta cea mai apropiată?… Dacă trebuiau să străbată sute de mile…?

Domnii! Bourcart se hotărî să sacrifice încărcătura. Poate că vasul, uşurat de câteva sute de tone, avea să se ridice destul în timpul fluxului, pentru ca echipajul să-l poată degaja.

Odată luată hotărârea, oamenii se apucară de treabă, blestemând nenorocul care-i făcea să irosească profiturile acestei ultime campanii!

Meşterul Ollive grăbea lucrul. Cu ajutorul unor palancuri fixate deasupra celor două bocaporte, butoaiele fură ridicate pe punte, apoi aruncate în mare. Unele se scufundau imediat. Altele, sparte de stâncă în cădere, se goleau de conţinutul lor, care urca la suprafaţa mării, Saint-Enoch fu înconjurat curând de un strat de grăsime, ca şi cum ar fi turnat ulei ca să liniştească valurile unei furtuni. Dar marea nu fusese niciodată mai calmă. Nici cea mai uşoară hulă la suprafaţă sau pe perimetrul pragului, deşi domnul Heurtaux constatase existenţa unui curent venind dinspre nord-est.

Mareea nu mai putea întârzia. Totuşi, delestarea navei n-avea să-şi producă efectul decât în momentul când fluxul avea să atingă înălţimea maximă. Mai aveau la dispoziţie trei ore, aşa că operaţia avea să se termine la timp. Nu era vreme de pierdut, altfel Saint-Enoch ar fi rămas eşuat până în noaptea următoare şi era mai bine să se îndepărteze de stâncă în timpul zilei.

Scoaterea din cală a celor opt sute de butoaie ceru timp, fără a mai vorbi de oboseală. Către ora cinci, jumătate din treabă era isprăvită. Cum mareea câştigase între trei şi patru picioare, se părea că Saint-Enoch ar fi trebuit să se resimtă şi totuşi nu se produse nici o mişcare…

La dracu! S-ar spune… că nava noastră e ţintuită în locul ăsta, zise meşterul Ollive.

Şi nu tu ai s-o desţintuieşti! Murmură Jean-Marie Cabidoulin.

Ce spui, bătrâne?

Nimic! Replică butnarul, aruncând unul din butoaiele goale.

Pe de altă parte, speranţa că negurile se vor risipi nu se realizase. Întunericul ameninţa să fie îndesit de brumă. Deci, dacă nava nu se elibera decât la mareea următoare, căpitanului Bourcart avea să-i fie foarte greu s-o scoată din această zonă plină de primejdii. Puţin după ora şase, când semiobscuritatea invada spaţiul, se auziră strigăte dinspre vest, unde se zăreau vagi lumini.

Meşterul Ollive, postat pe teugă, se duse la căpitanul Bourcart. la piciorul dunetei.

Căpitane… Ascultaţi! Ascultaţi! Spuse el. Auziţi? Acolo… parcă…

Da… e o chemare! Întări locotenentul Coquebert. In mic tumult se iscă în rândul echipajului.

Linişte! Ordonă domnul Bourcart. Şi fiecare ciuli urechea. Într-adevăr, apelurile încă depărtate ajungeau la bord. Fără îndoială că erau adresate lui Saint-Enoch.

Un strigăt puternic le răspunse imediat, la un semn al căpitanului Bourcart:

— Ohe!… Ohe! Aici…!

Erau oare indigenii de pe uscat sau de pe o insulă din vecinătate veniţi cu luntrile lor?… Nu era vorba mai curând de supravieţuitorii de pe Repton?… Ambarcaţiunile lor nu căutau, oare, din ziua precedentă, în mijlocul cetii dese, să ajungă la baleniera franceză…?

Această ipoteză, cea mai verosimilă, era adevărată. Câteva minute mai târziu. Ghidându-se după strigăte după detunăturile armelor de foc, două ambarcaţiuni ajunseră la Saint-Enoch. Erau bărcile lui Repton, cu douăzeci şi trei de mateloţi, inclusiv căpitanul Kirig.

Bieţii oameni, extenuaţi de oboseală, nu avuseseră timp să ia provizii atât de neaşteptată fusese catastrofa. După ce rătăciseră douăzeci şi patru de ore, mureau de foame şi de sete…

Supravieţuitorii de pe Repton fură aduşi la bord şi primiţi de domnul Bourcart cu politeţea de care nu se despărţea niciodată, cu toate că nu-i putea lăuda pentru comportarea lor anterioară. Înainte de a-l chestiona pe căpitanul King, înainte de a-l întreba despre împrejurările în care-şi pierduse nava, înainte de a-i aduce la cunoştinţă situaţia lui Saint-Enoch, domnul Bourcart ordonă să li se dea tuturor de mâncare şi de băut. Căpitanul King fu condus în careu, iar mateloţii coborâră în postul echipajului. Treisprezece oameni lipseau din echipajul căpitanului King, treisprezece înghiţiţi de mare, în timpul naufragiului lui Repton.