Capitolul XI.Între marinarii englezi şi francezi

Dacă predispoziţiile ostile, care aţâţau cele două echipaje, de pe Repton şi Saint-Enoch, au avut vreodată un motiv să se manifeste, el a fost, trebuie să recunoaştem, împrejurarea de faţă.

Că balena fusese observată mai întâi de marinarii de veghe de pe Saint-Enoch, că francezii porniseră primii în urmărirea ei, aceste fapte nu puteau fi contestate. Era cât se poate de limpede că, trei ore mai devreme, barca secundului şi cele ale locotenenţilor fuseseră coborâte în vederea vânării culammakului. Dacă l-ar fi lovit pe loc, n-ar fi fost niciodată semnalat de la bordul vasului englez, care nu se arătase încă în larg. Dar balena fugise în direcţia nord-est, acolo unde, două ore mai târziu, apăruse Repton, aşa că, deşi animalul era urmărit de bărcile franceze, căpitanul Kingle coborâse şi pe ale lui pe mare.

Totuşi, dacă cele două harpoane loviseră în acelaşi timp, cel al englezului nu atinsese culammakul decât în partea din spate a corpului, la baza cozii, pe când cel al lui Ducrest atinsese înotătoarea din stingă, pătrunsese până la inimă şi forţase culammakul să sufle roşu.

De altfel, admiţând că vasele ar fi trebuit s-o împartă în mod egal, fiecare din ele n-ar fi putut decât să se felicite pentru această captură. Nici Saint-Enoch, nici Repton nu capturaseră în tot timpul sezonului o balenoptera care să se poală compara cu aceasta.

E de la sine înţeles că, la francezi ca şi la englezi, nimeni nu înţelegea să consimtă la o împărţeală. Fără îndoială, unul dintre harpoane făcuse o rană care determinase moartea – lovitură foarte fericită şi foarte rară – dar celălalt atinsese şi el animalul.

Din această stare de fapt rezultă că, în clipa în care oamenii domnului Heurtaux se pregăteau să treacă o remorcă în jurul cozii, oamenii domnului Strok erau gata să-i imite:

— În larg, bărcile lui Saint-Enoch, în larg! Îndată, locotenentul Allotte replică:

— În larg cu bărcile voastre!

— Această balenă ne aparţine de drept, declară secundul de pe Repton.

Nu… nouă ne aparţine şi o s-o ţinem bine! Declară domnul Heurtaux.

Parâma… parâma! Comandă domnul Strok, ordin repetat în aceeaşi clipă de secundul de pe Saint-Enoch. Luntrea locotenentului Allotte acostă enormul animal şi-l amară, ceea ce făcură şi mateloţii de pe Repton.

Dacă cele trei bărci ale englezilor şi cele trei bărci ale francezilor se apucau să tragă, nu numai că animalul n-avea să fie adus nici la Saint-Enoch, nici la Repton, dar remorcile n-aveau să întârzie să se rupă, datorită acestei duble tracţiuni în sensuri opuse.

Asta se şi întâmplă, după mai multe eforturi simultane. Atunci, de acord asupra acestui punct, bărcile renunţară la ideea remorcării şi, manevrând una spre alta, se găsiră aproape bord la bord.

În starea de spirit în care erau, se putea presupune că echipajele au să ajungă la un schimb de lovituri. Armele nu lipseau: harpoane de schimb, lănci, barde, fără a mai număra cuţitul de buzunar de care marinarul nu se desparte niciodată. Conflictul ar fi degenerat în luptă. Sângele ar fi curs din plin, aşteptând ca navele să ia cunoştinţă şi să intervină în apărarea bărcilor.

În acel moment, secundul Strok. cu un gest ameninţător, cu o voce iritată, adresându-se domnului Heurtaux, a cărui limbă o vorbea fluent, spuse.

Aveţi deci intenţia să contestaţi că această balenă ne aparţine? Vă previn că n-o să vă meargă…

Şi pe ce vă întemeiaţi pretenţia? Replica domnul Heurtaux, după ce tăcuse semn celor doi locotenenţi să-l lase să vorbească.

Întrebaţi pe ce se întemeiază? Reluă secundul lui Repton.

Întreb…!

Pe aceea că balena venea spre noi şi că n-aţi fi putut s-o ajungeţi, dacă noi nu i-am fi barat drumul.

Şi eu afirm că, de mai bine de două ore, bărcile noastre o urmăreau.

După ale noastre, domnule! Declară domnul Strok.

În orice caz, a fost semnalată pentru prima oară la bordul lui Saint-Enoch, când nava voastră nici nu se zărea.

Şi ce importanţă are, din moment ce n-aţi putut să vă apropiaţi destul ca s-o loviţi…!

Toate astea sunt palavre! Replică domnul Heurtaux, care începea să se înfierbânte. La urma urmelor, o balenă nu e a celui care o vede, ci a celui care o omoară!

Nu uitaţi că harponul nostru a fost aruncat înaintea harponului vostru! Afirmă domnul Strok.

Da, da! Strigară englezii, fluturându-şi armele.

Nu, nu! Ripostară francezii, ameninţându-i pe cei de pe Repton. De data aceasta, domnul Heurtaux n-ar fi putut să le impună tăcerea. Poate că n-ar fi reuşit nici să-i reţină…

Într-adevăr, oamenii erau gata să se repeadă unii la alţii. Domnul Heurtaux, vrând să încerce un ultim efort, îi spuse secundului de pe Repton:

Admiţând, deşi nu e aşa, că harponul vostru a fost aruncat primul, n-a putut face o rană mortală şi moartea a fost provocată de al nostru…

E mai uşor de spus decât de dovedit!

Va să zică… nu vreţi să cedaţi…?

Nu! Urlau englezii.

Ajunşi la acest grad de iritare, mateloţii nu mai puteau decât să se încaiere. O împrejurare îi punea pe cei de pe Repton în inferioritate, dacă nu pentru începutul luptei, cel puţin pentru continuarea ei. Francezii ar fi sfârşit prin a-i obliga să bată în retragere.

Într-adevăr Repton, aflat sub vânt, nu se putuse apropia cu această briză slabă. Se afla încă la o milă şi jumătate, în timp ce Saint-Enoch se oprise la câteva ancabluri de bărci. Domnul Strok remarcă asta şi ezită să declanşeze încăierarea.

Şi englezii, ca nişte oameni foarte practici ce erau, înţeleseră că, în aceste condiţii dezavantajoase, nu puteau izbândi. Tot echipajul lui Saint-Enoch s-ar fi năpustit asupra lor şi ar fi fost bătuţi înainte ca Repton să le poată veni în ajutor. De altfel, căpitanul Bourcart tocmai lansase la apă a patra barcă şi asta însemna o întărire de doisprezece oameni, aflaţi pe drum.

Atunci domnul Strok comandă marinarilor săi, aflaţi într-o situaţie nefavorabilă:

— La bord!

Totuşi, înainte de a părăsi balena, adăugă pe un ton în care furia egala ciuda:

— O să ne mai întâlnim noi…!

Când doriţi, răspunse domnul Heurtaux. Iar tovarăşii lui nu se sfiiau să repete:

— V-am înfundat… englezilor… v-am înfundat!

Împinse de rame, bărcile domnului Strok se îndreptară spre Repton, care se afla atunci la distanţă de o milă bună.

Rămânea de văzut dacă domnul Strok ameninţase în van, sau dacă afacerea avea să fie reglată definitiv între cele două nave.

Căpitanul Bourcart, îmbarcat în a patra barcă, sosi în acea clipă. Pus Ia curent imediat şi după ce aprobă purtarea domnului Heurtaux, se mulţumi să spună:

— Dacă Repton vine «să ceară socoteală» lui Saint-Enoch, Saint-Enoch o să-i dea socoteală!… Până atunci, prieteni, legaţi balena!

Aceste cuvinte se potriveau atât de bine cu sentimentele tuturor, încât echipajul scoase câteva urale puternice, pe care le putură auzi şi englezii. Ah! Repton nu-i salutase!… Ei bine, îi salutau ei. cu glume nu mai puţin sărate decât apele Pacificului…!

Balenoptera fu remorcată şi era atât de grea, că mateloţii celor patru bărci trebuiră să vâslească, nu glumă, ca s-o ducă până la Saint-Enoch.

Meşterul Ollive, marangozul Ferut, fierarul Thomas trecuseră la teuga. In ce-l priveşte pe Jean-Marie Cabidoulin, părerea lui era că avea să scoată două sute de butoaie de ulei din acel culammak. Cu ce mai era în cală, Saint-Enoch avea să facă jumătate de încărcătură.

Ei, ce spui, bătrâne? Întrebă meşterul Ollive, interpelându-l pe butnar.

Spun că e un ulei bun pentru vărsat în timpul furtunii următoare, replică meşterul Cabidoulin.

— Haida-de!… No să ne lipsească nici un butoi, când o să ajungem la Vancouver!… Pe-o sticlă?

— Pe-o sticlă!

Unul dintre muşi anunţă că era ora şapte şi jumătate seara. Prea târziu ca să mai ridice balena. Se mulţumiră, deci, s-o lege de bordul navei. A doua zi, în zori, echipajul urma să treacă la tăierea ei, apoi la topirea grăsimii şi asta nu avea să le ia mai puţin de două zile pline.

În concluzie, era cazul să se felicite. Traversarea de la Petropavlovsk la Victoria îi permisese domnului Bourcart să obţină o jumătate de încărcătură, mai mult decât putea spera în aceste circumstanţe. Şi cum, probabil, cursul nu scăzuse încă pe piaţa din Victoria, această a doua campanie avea să aducă beneficii destul de frumoase.

Pe de altă parte, Saint-Enoch nu avusese nici o întâlnire neplăcută, în locul monstrului marin, semnalat de pescarii kamceadali, se lăsase prins acest magnific culammak.

La sosirea nopţii, cu velele strânse, nava nu mai avu decât să aştepte răsăritul soarelui.

Briza abia se simţea. Marea era absolut calmă. Ruliu era atât de slab, încât n-aveau de ce să se teamă pentru pa rimele care ţineau balena. Ce pierdere şi ce regrete dacă, în timpul nopţii, s-ar fi dus La fund!

Trebuiră să ia câteva măsuri de precauţie, sau cel puţin de supraveghere. Cine ştie dacă nu cumva căpitanul King avea să dea urmare ameninţărilor secundului său şi să încerce să răpească balena, atacându-l pe Saint-Enoch?

E, într-adevăr, de temut o asemenea agresiune? Întrebă doctorul Filhiol.

Pe cinstea mea, declară locotenentul Coquebert, cu englezii nu ştii niciodată la ce să te aştepţi…

Ce e sigur, adăugă domnul Heurtaux, e că au plecat foarte furioşi.

Îi înţeleg! Strigă locotenentul Allotte. Să le scape o bucăţică atât de bună…!

Aşa că. Reluă domnul Heurtaux, n-aş fi deloc surprins dacă ar veni…

Să vină! Răspunse căpitanul Bourcart. Vom fi gata să-i primim! Şi dacă vorbea aşa, era pentru că putea fi sigur de întregul său echipaj. Nu era prima oară că izbucneau dispute între baleniere pe tema unei lovituri de harpon contestate – dispute însoţite adesea de cele mai regretabile violenţe.

O severă supraveghere se stabili deci la bordul lui Saint-Enoch şi oamenii de cart îşi făcură datoria. Dacă, în lipsa vântului, lui Repton i-ar fi fost greu să ajungă la Saint-Enoch, îşi putea trimite bărcile şi era cazul să nu se lase surprinşi în timpul nopţii.

De altfel, securitatea navei franceze fu asigurată: spre ora zece, o ceaţă destul de deasă o învălui. Ar fi fost greu să se găsească locul unde se afla în pană.

Orele trecură fără nici o alarmă. Când soarele răsări, ceaţa care nu se împrăştiase l-ar fi ascuns pe Repton chiar la o jumătate de milă. Şi poate că englezii nu renunţaseră să-şi pună ameninţările în aplicare şi aveau să încerce un atac la ridicarea cetii. Însă vântul n-avea să-i ajute. Nici un suflu nu traversa spaţiul şi starea atmosferică nu se modifică toată dimineaţa. Echipajul lui Saint-Enoch putu să se apuce de treburi, fără să fie tulburat.

Din zori – era în 21 octombrie – domnul Bourcart procedase la ridicarea balenei, dând ordin oamenilor să se grăbească. Folosiră palancuri şi oamenii lucrară cu schimbul la vinci.

În prealabil, meşterul Ollive, ajutat de câţiva mateloţi, trecuse un lanţ peste înotătoarea dinafară şi animalul se răsuci în loc, ceea ce uşura tăierea în bucăţi. Desprinseră atunci capul şi, nu fără mari eforturi, îl depuseră pe punte. Îi tăiară buzele, limba, fanoanele, operaţie care se simplifică după ce-l împărţiră în patru bucăţi.

Topitoarea fiind aprinsă, lemnul ne lipsind, graţie proviziilor îmbarcate la Petropavlovsk, bucătarul putu întreţine focul sub cele două cazane. In ele topiră mai întâi grăsimea scoasă din cap, din limbă şi buze, care-i de calitate mai fină. Apoi procedară la împărţirea corpului în bucăţi de opt până la nouă braţe, reduse apoi la două picioare pentru a fi introduse în topit oare.

Întreaga dimineaţă şi o parte din după-amiază fură consacrate acestei munci. Abia spre ora trei, ceaţa se mai risipi puţin. Dar aburul fin îi împiedica să vadă mai departe de o jumătate de milă.

De la Repton nici o veste, N-ar fi putut să se apropie, din cauza brizei, decât remorcat de ambarcaţiuni, ceea ce ar fi cerut o mare cheltuială de energie.

Totuşi, domnul Bourean se afla în continuare în alertă. Barca locotenentului Allotte fu trimisă în recunoaştere spre nord-est. Se întoarse fără să aibă ceva de semnalat, dat fiind că nu se aventurase nici la o jumătate de leghe spre nord.

În fond, poate că echipajului nu i-ar fi părut rău să se ia la bătaie cu englezii. E o tradiţie la francezi şi, mai ales, la marinari. Ei se mai gândesc încă să-şi ia revanşa pentru Waterloo! Dar probabil că. de data asta, tunul de pe muntele Saint Jean n-avea să se facă auzit şi Wellington avea să bată în retragere, spre largul mării.

Lucrul continua în condiţii excelente. Domnul Bourcart socotise că jumătate din grăsime avea să fie topită în timpul zilei. Deci, dacă vântul sar fi înteţit, spera să poată ridica velele peste patruzeci şi opt de ore, cu două sute de butoaie în plus în cală.

Către ora patru, se produse totuşi o alarmă.

Fierarul Thomas, îmbarcat în luntrea cea mică, era pe cale de a consolida una din piesele cârmei, când i se păru că aude un fel de clipocit venind dinspre vest.

Să fi fost un zgomot de rame, anunţând apropierea bărcilor lui Repton?… Descoperiseră oare englezii poziţia lui Saint-Enoch?

Fierarul îl preveni imediat pe domnul Bourcart. Cine ştie dacă nu venise momentul să desprindă puştile de pe suporturile din careu şi să se pregătească de apărare…?

Suspendară lucrul şi oamenii ocupaţi cu tăierea balenei trebuiră să se întoarcă la bord.

Dat fiind că ochii nu erau de nici un folos, în mijlocul ceţurilor, se ciuliră urechile. O tăcere absolută domnea la bord. Lăsară să se stingă şi focul, care pâlpâia sub topitoare. S-ar fi putut auzi cel mai mic zgomot venit din larg.

Trecură câteva minute. Nici o barcă nu apăru – şi ar fi fost o mare îndrăzneală din partea căpitanului King să încerce un atac asupra lui Saint-Enoch în aceste condiţii. Deşi ceaţa, care-i stânjenea pe englezi, le-ar fi permis să se apropie fără să fie zăriţi, ei trebuiau să presupună că domnul Bourcart era cu ochii-n patru. Dar meşterul Ollive repeta întruna:

— Nimic nu m-ar mira din partea lui John Bull.

După cum nu întârziară să-şi dea seama, fusese o alarmă falsă Clipocitul provenea, probabil, de la una din acele brize capricioase care străbat ceaţa, fără a avea însă putere s-o împrăştie. Constatară chiar că briza începea să se înteţească, suflând intermitent, fără direcţie fixă. Dacă n-avea să răzbească ceaţa, cerul avea să rămână tulbure până la răsăritul soarelui. Acestui calm, destul de rar în acel anotimp, în partea septentrională a Oceanului Pacific, aveau să-i urmeze probabil mari furtuni. Era de temut că navigaţia n-avea să mai fie atât de favorizată ca la plecarea din Petropavlovsk. Totuşi, cum vasul se comportase bine în timpul atâtor uragane, fără să fi suferit vreodată avarii grave, Jean-Marie Cabidoulin ar fi făcut mai bine să-i scutească de poveştile lui ameninţătoare pe oamenii lui Saint-Enoch, din Havre, având drept căpitan pe Evariste-Simon Bourcart!

La urma urmelor, de ce nu şi-ar regăsi norocul din prima campanie, de ce n-ar întâlni alte balene, care să permită completarea încărcăturii înainte de a ancora în Vancouver…?

După-amiaza înainta. Pe cât se părea, noaptea avea să fie la fel de întunecoasă ca şi cea dinainte, în orice caz, precauţiunile fuseseră luate şi, la întoarcerea locotenentului Allotte, bărcile fuseseră urcate înapoi, la bord.

În definitiv, pentru treaba care rămăsese de făcut, era mai bine ca Saint-Enoch să stea imobilizat încă douăzeci şi patru de ore, cu condiţia ca un vânt bun să-l împingă spre coasta americană.

Deodată, puţin înainte de ora cinci, nişte şuierături de o extremă violenţă sfâşiară aerul. În acelaşi timp, marea se tulbură până în străfunduri. O imensă pânză de spumă îi albi suprafaţa. Saint-Enoch, săltat pe spinarea unui val enorm, fu scuturat de un ruliu şi de un tangaj din cele mai violente. Velele, care atârnau pe strângătoare, trosniră cu zgomot mare şi echipajul se temu că întreaga arboradă se va prăbuşi.

Din fericire, corpul balenei, bine legat de-a lungul bordului, nu se desprinse, ceea ce fu un adevărat miracol, într-atât se înclinase vasul.

— Ce-i asta? Strigă domnul Bourcart, năpustindu-se afară din cabina lui.

Apoi urcă pe dunetă, unde secundul şi locotenenţii se grăbiră să-l ajungă.

Trebuie să fi fost un val seismic, declară domnul Heurtaux şi Saint-Enoch era gata să fie Luat de ape…

Da… un val seismic, repetă meşterul Ollive, căci vânt nu-i nici cât să-mi umple pălăria.

Dar, cum ar putea fi însoţit de o vijelie, reluă căpitanul Bourcart, pune să strângă toate velele, Heurtaux!… Nu trebuie să ne ia prin surprindere!

Era un lucru prudent şi chiar oportun. După câteva minute, vântul crescu cu destulă impetuozitate, gonind o parte din ceaţă spre sud.

— Navă la pupa, în babord! Acest strigăt, scos de unul dintre mateloţii agăţaţi de şarturile trinchetului, făcu să se întoarcă toate privirile în partea aceea. Nava semnalată era oare Repton…?

Da, era vasul englez, aflat la aproximativ trei mile de Saint-Enock.

Mereu în acelaşi loc, observă locotenentul Coquebert.

Ca şi noi, răspunse domnul Bourcart.

S-ar zice că se pregăteşte să întindă velele, remarcă locotenentul Allotte.

Fără îndoială, o să pornească, declară domnul Heurtaux.

Vrea oare să vină spre noi? Întrebă doctorul Filhiol.

E în stare! Strigă meşterul Ollive.

Vom vedea, se mulţumi să spună căpitanul Bourcart. Cu luneta la ochi, nu înceta să urmărească baleniera engleză. Aveau toate motivele să creadă că domnul King voia să profite de briza care sufla de la est, pentru a se apropia de Saint-Enoch. Vedeau oamenii căţărându-se pe vergi. În curând, gabierii, trinca, brigantina fură braţate cu murele la tribord, apoi murele şi micul foc, care înlesniră volta lui Repton.

Problema era de a se şti dacă avea să-şi continue drumul spre est, strângând vântul, pentru a se îndrepta înspre vreun port din Columbia britanică.

Dar nu, nu aceasta era intenţia căpitanului King şi cei de pe Saint-Enoch n-aveau cum să se înşele. În loc să se îndrepte spre est, Repton mergea astfel, încât să-i taie drumul Lui Saint-Enoch.

— Cu noi are ce are! Strigă Romain Allotte. Vrea să-şi ceară partea din balenă! Ei bine… n-o să capete nici măcar o bucată de coadă!

Spusele locotenentului fură repetate de echipaj. Dacă Repton îl ataca pe Saint-Enoch, avea cu cine să stea de vorbă!… Aveau să-i răspundă cum se cuvine, cu puştile, cu pistoalele şi cu securea…!

Era ora şase şi câteva minute. Soarele cobora repede spre orizont, cam la sud-vest. Marea continua să fie eliberată de ceaţă, în partea de unde sufla briza. Nu scăpau din vedere nici o mişcare a lui Repton, care înainta cu o viteză mijlocie. In mai puţin de o jumătate de oră avea să fie bord la bord cu Saint-Enoch dacă nu-şi schimba direcţia.

În vederea unui atac, se dădu ordin să fie pregătite armele. Încercară cele două catapulte cu care sunt înarmate. În genere, balenierele. Dacă domnul Ring va arunca câteva ghiulele de cinci, şase livre, căpitanul Bourcart putea să-i răspundă cu un număr egal şi de aceeaşi greutate.

Repton se afla doar la trei sferturi de milă, când starea mării se modifică brusc, fără nici o schimbare în condiţiile atmosferice. Vântul nu se întărise, cerul nu se acoperise. Nici un nor ameninţător nu se ridica la orizont. Calm plat în zonele joase, ca şi în cele înalte ale spaţiului.

Fenomenul extraordinar care se pregătea avea să se localizeze, deci, în această parte a oceanului.

Deodată, se auziră mugete îngrozitoare, a căror natură şi cauză nimeni de pe Saint-Enoch nu le putu recunoaşte. Marea începu să fiarbă, se albi de spumă, se denivela, ca şi cum o erupţie submarină i-ar fi răscolit adâncurile chiar în locul ocupat de baleniera engleză, în t: mp ce baleniera franceză nu simţea încă efectele acestei tulburări inexplicabile.

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii lui, surprinşi mai întâi, îl priveau pe Repton şi ceea ce văzură le transformă surpriza în groază.

Repton se ridicase pe coama unui val enorm, apoi dispăru în spatele acestuia. Din val ţâşneau puternice jeturi lichide, aşa cum ar fi putut ţâşni din nările unui monstru, al cărui cap gigantic s-ar fi aflat sub navă şi a cărui coadă ar fi bătut marea la o jumătate de ancablură, adică la aproximativ o sută de metri…

Când nava reapăru, era descumpănită, cu arborada căzută, greementul sfărâmat, coca spartă, asaltată de valuri formidabile.

Un minut mai târziu, rostogolită încă o dată de monstruoasa trombă de apă, ea fu înghiţită de abisurile Pacificului.

Căpitanul Bourcart, ofiţerii şi echipajul scoaseră un strigăt de groază, cutremuraţi de acest inexplicabil şi înspăimântător cataclism…

Dar poate că oamenii de pe Repton nu pieriseră toţi, odată cu nava?… Poate câţiva reuşiseră să fugă în bărci, la timp, pentru a nu fi antrenaţi în genune?… Poate că ar fi reuşit să-i salveze pe câţiva dintre acei nefericiţi, înainte ca noaptea să fi cuprins marea?… În faţa unor asemenea catastrofe, orice motiv de duşmănie se uită!… Era o datorie umanitară de îndeplinit şi aveau s-o îndeplinească…

— Bărcile la apă!

Se scurseseră abia două minute de la dispariţia lui Repton şi mai era încă timp să fie ajutaţi supravieţuitorii naufragiului. Deodată, înainte ca bărcile să fi fost coborâte, se produse un şoc nu prea violent. Ridicat cu şapte, opt palme la pupa, ca şi cum s-ar fi ciocnit de o stâncă, Saint-Enoch se înclină la tribord şi râmase nemişcat.