Capitolul XIII.O stâncă submarină care se mişcă

Atunci când căpitanul King şi însoţitorii lui îl acostaseră pe Saint-Enoch, ceaţa era atât de deasă. Încât, dacă nu li s-ar fi auzit strigătele, bărcile ar fi trecut pe lângă stâncă. Plutind spre sud, englezii n-ar fi întâlnit nici coasta asiatică, nici cea americană. Admiţând chiar că vântul ar fi risipit ceaţa, cum ar fi străbătut ei sute de mile spre est sau spre vest?… Şi, de altfel, iară pesmeţi ca să-şi astâmpere foamea, fără apă dulce ca să-şi astâmpere setea, în cel mult patruzeci şi opt de ore n-ar mai fi rămas viu niciunul.

Cu ofiţeri şi mateloţi, Repton avea în total treizeci şi şase de oameni. Numai douăzeci şi trei se aruncaseră în ambarcaţiuni şi adăugindu-i personalului de pe Saint-Enoch, micşorat de la moartea mate lot ului Rollat, se obţinea cifra de cincizeci şi şase. In cazul că nu reuşea să-şi degajeze nava, care avea să fie soarta căpitanului Bourcart, a vechilor şi noilor săi tovarăşi?… Chiar în eventualitatea că un ţărm, continent sau insulă, s-ar fi aflat nu prea departe, ambarcaţiile de la bord nu-i puteau lua pe toţi!… La prima rafală puternică de vânt – şi ele sunt frecvente în această zonă a Pacificului – Saint-Enoch, asaltat de valurile monstruoase, care s-ar fi spart de stâncă, avea să fie sfărâmat în câteva minute!… Ar fi trebuit deci să-l părăsească… Atunci, proviziile, pe care domnul Bourcart socotea să le reînnoiască la Vancouver, n-aveau să se epuizeze, hrănind un echipaj aproape dublu de la sosirea naufragiaţilor de pe Repton…?

Ceasurile de bord indicau ora opt. Nici o urmă de vânt la apusul soarelui, sub perdeaua groasă de ceaţă. Noaptea, care cobora încet, încet, avea să fie calmă şi foarte întunecoasă. Nu puteau spera o degajare a navei în timpul fluxului, căci mareea următoare avea să fie şi mai redusă decât precedenta şi nu puteau uşura vasul mai mult, decât dacă ar fi sacrificat arborada.

Aceste lucruri le află căpitanul King, atunci când se întâlni în careu cu domnul Bourcart, domnul Heurtaux, doctorul Filhiol şi cei doi locotenenţi. Dacă el şi tovarăşii săi găsiseră refugiu la bord. Asta nu însemna o salvare sigură. Oare viitorul nu-i rezerva în curând lui Saint-Enoch soarta lui Repton…?

Erau nerăbdători să afle în ce condiţii se produsese naufragiul navei engleze. Şi iată ce povesti căpitanul King:

Repton era imobilizat în mijlocul cetii, când, cu o zi înainte, o limpezire pasageră îl descoperi pe Saint-Enoch la trei mile sub vânt. De ce se îndrepta Repton spre el?… Cu intenţia mai mult sau mai puţin ostilă de a regla chestiunea balenei harponată de cele două echipaje?… Căpitanul King nu se pronunţă în această privinţă. De altfel, nu era momentul să-şi facă reproşuri. Se mulţumi să spună că Repton, pe când navele se mai aflau doar la o milă una de alta, suferi un şoc dintre cele mai violente. Coca fu spartă la fund. la babord pătrunse apa. Secundul Strok şi doisprezece oameni din echipaj fuseseră unii aruncaţi peste bord. Ceilalţi striviţi de căderea catargelor. Căpitanul King şi tovarăşii lui ar fi pierit ca şi ei, dacă două dintre bărcile aflate pe mare nu i-ar fi cules, în număr de douăzeci şi trei. Mai mult de douăzeci şi patru de ore, supravieţuitorii de pe Repton rătăciseră la noroc, fără nici un fel de provizii, căutând să-l descopere pe Saint-Enoch şi hazardul îi adusese la locul eşuării sale.

Dar, adăugă căpitanul King, care vorbea curent franţuzeşte, ceea ce nu-mi explic este existenţa unei stânci aici!… Eram sigur de poziţia mea, ca latitudine şi longitudine.

Ca şi eu de a mea, răspunse domnul Bourcart, doar dacă s-o fi produs recent o ridicare submarină…

Evident, este singura ipoteză admisibilă, declară domnul Heurtaux.

În orice caz, căpitane, reluă domnul King, Saint-Enoch a fost mai puţin lovit decât Repton.

Fără îndoială, mărturisi domnul Bourcart, dar cum şi când va putea întinde iar velele…?

N-are avarii grave?

Nu şi coca e intactă… Dar pare ţintuită de stâncă asta şi, chiar după ce am sacrificat toată încărcat ura, nu s-a putut degaja. În plin flux…!

La ce soluţie să ne oprim? Întrebă căpitanul King, a cărui privire trecu succesiv asupra domnului Bourcart şi a ofiţerilor săi.

Această întrebare râmase fără răspuns. Tot ce încercase până atunci echipajul, pentru a-l readuce pe Saint-Enoch pe linia de plutire, nu dăduse nici un rezultat… Natura avea să facă, oare, ceea ce nu putuseră să facă oamenii?… Cât despre îmbarcarea în bărci, nu însemna, oare, să alerge spre o moarte sigură?… Spre nord ca şi spre est, ca şi spre vest, sute de mile îi despărţeau de pământurile cele mai apropiate, fie ale Kurilelor, fie ale Aleutinelor. Sfârşitul lui octombrie se apropia… Furtunile aveau să se dezlănţuie curând. Nişte ambarcaţiuni slabe, fără punte, ar fi fost la bunul lor plac. N-ar fi rezistat nici primei rafale… De altfel, cincizeci şi şase de oameni n-ar fi încăput în ele… Şi ce şansă ar fi avut să fie salvaţi cei care rămâneau, în afară de cazul că i-ar fi cules vreun vapor care ar fi traversat această parte a Pacificului…!

Atunci, doctorul Filhiol îi puse căpitanului King următoarea întrebare:

Când am părăsii împreună Petropavlovskul, aflaseşi, fără îndoială, că pescarii semnalaseră în larg prezenţa unui monstru marin, din faţa căruia fugiseră cu toată graba…?

Într-adevăr şi mărturisesc că echipajul de pe Repton fusese cuprins de groază…

Credeau în existenţa monstrului? Reluă domnul Heurtaux.

Credeau că era un calmar, un kraken, o caracatiţă gigantică – şi nu prea văd de ce n-ar fi crezut…

Pentru motivul că aceste caracatiţe, krakeni, calmari nu există, căpitane, reluă doctorul.

Să nu fim atât de categorici, domnule Filhiol, replică Romain Allotte.

Să ne înţelegem, dragă locotenente. Au fost întâlnite, într-adevăr, specimene de astfel de monştri, câţiva au fost urmăriţi, unii chiar ridicaţi la bord… Dar n-aveau deloc dimensiunile colosale care li se atribuie şi care sunt pură imaginaţie… Giganţi ai speciei, dacă vrei, care ar fi putut să distrugă o barcă – dar nu să antreneze o navă de câteva sute de tone în adâncurile mării… nu… nu…!

E absolut şi părerea mea, confirmă domnul Bourcart şi monştri capabili de asemenea isprăvi trebuie trecuţi printre animalele legendare…

Totuşi, insistă locotenentul Coquebert, pescarii din Petropavlovsk vorbeau despre un şarpe de mare enorm, pe care-l zăriseră…

Şi spaima le-a fost atât de mare, încât s-au întors rapid în pori, adăugă căpitanul King.

Ei bine, de la plecarea dumneavoastră din Petropavlovsk, îl întrebă doctorul Filhiol, v-a apărut vreodată acest Briareu cu cincizeci de capete, cu o sută de braţe, acest descendent al faimosului gigant din antichitate, care ameninţa cerul şi pe care Neptun l-a închis sub muntele Etna…?

Nu, domnule, declară căpitanul King. Totuşi, Saint-Enoch, ca şi Repton, a întâlnit fără îndoială epave la suprafaţa mării, resturi de bărci, cadavre de balene care nu păreau să fi fost harponate… Nu s-ar putea ca monstrul marin semnalat la Petropavlovsk să fi fost cel care a devastat această zonă…?

Nu numai că e posibil, ci e cât se poate de probabil, declară locotenentul Allotte, nu le fie cu supărare domnilor Bourcart şi Filhiol.

Ce vrei, locotenente, replică doctorul, cât timp n-am să văd cu ochii mei, n-am să cred…

În orice caz, reluă domnul Bourcart, adresându-se căpitanului King, nu atribuiţi pierderea lui Repton atacului acestui kraken, calmar sau şarpe?

Nu, răspunse căpitanul King, nu… Şi, totuşi, dacă am da crezare unora dintre oamenii mei, nefericita noastră navă ar fi fost apucată de nişte braţe gigantice, de nişte cleşti formidabili, apoi răsturnată şi antrenată în abis… Vorbeau despre asta în timp ce bărcile noastre îl căutau pe Saint-Enoch…

Eh, făcu domnul Bourcart, spusele mateloţilor dumneavoastră vor găsi ecou la bordul meu!… în marea lui majoritate, echipajul nostru este convins că aceşti monştri există. Butnarul n-a încetat să-i servească tot soiul de istorii pe această temă. După părerea lui, distrugerea lui Repton se datorează unui animal extraordinar, care avea în acelaşi timp ceva de şarpe şi de caracatiţă… Dar până la proba contrarie, voi afirma că navele noastre au eşuat pe nişte recife de formaţie recentă, neindicate pe hărţile Pacificului…

E neîndoielnic, după părerea mea, adăugă doctorul Filhiol şi să-l lăsăm pe Jean-Marie Cabidoulin să cânte şi să descânte în această privinţă! Era ora nouă seara. Nu mai aveau nici o speranţă că Saint-Enoch s-ar fi putut degaja în timpul nopţii. După cum se ştie, fluxul trebuia să atingă o înălţime şi mai mică decât la mareea precedentă. Totuşi, nevrând să neglijeze nimic, căpitanul Bourcart coborî ambarcaţiunile, după ce le încă rea se cu cele mai grele piese ale arboradei. Inutil să se gândească să uşureze mai mult nava, afară doar de cazul că ar fi doborât gabierii şi zburătorul, velele şi vergile lor. Ar fi fost o muncă grea şi, admiţând că Saint-Enoch reuşea să se degajeze, ce ar fi devenit dacă l-ar fi surprins furtuna aproape dezgolit?… în sfârşit, a doua zi, dacă ceaţa se ridica, dacă soarele permitea o observaţie bună, dacă situaţia putea fi determinată cu exactitate, aveau să vadă ce era de făcut.

De altfel, nici căpitanul Bourcart, nici ofiţerii nu se gândeau la odihnă. Oamenii, întinşi pe punte, nu coborâseră în postul echipajului de la prova. Neliniştea îi ţinea treji. Numai câţiva dintre muşi luptaseră în van împotriva somnului. Tunetele şi trăsnetele n-ar fi reuşit să-i trezească – şi nici pe majoritatea mateloţilor de pe Repton, doborâţi de oboseală. Meşterul Ollive măsura duneta, în timp ce un grup de cinci, şase oameni îl înconjura pe butnar şi e prea uşor de imaginat ce povestea Jean-Marie Cabidoulin.

Conversaţia, care continuă în careu, ajunse la rezultatul că fiecare se încăpăţâna şi mai mult în ideile lui asupra existenţei sau inexistenţei monstrului marin. Discuţia dintre doctorul Filhiol şi locotenentul Allotte începea chiar să se în fierbinte.

Deodată, un incident îi puse capăt.

Atenţie… atenţie! Strigă domnul Heurtaux, care se ridicase dintr-un salt.

Nava e degajată, adăugă locotenentul Coquebert.

Va pluti… pluteşte! Afirmă Romain Allotte, al cărui scaun pliant, alunecând pe podea, fusese gata să se răstoarne cu el cu tot.

Câteva zguduituri clătinară coca lui Saint-Enoch… Chila părea că se degajase, zgâriind suprafaţa stâncii. Se produsese un oarecare balans, de la tribord la babord şi înclinarea vasului nu mai era atât de mare…

Într-o clipă, domnul Bourcart şi însoţitorii săi ieşiră din careu.

În noaptea neagră pe care ceaţa o făcea şi mai întunecoasă încă, nici o lumină, nici o scânteiere!… Nici un suflu nu străbătea văzduhul!… Marea abia se umfla într-o hulă uşoară şi resacul nici nu murmura pe panta abruptă a stâncii…

Înainte ca domnul Bourcart să fi apărut pe punte, mateloţii se ridicaseră în grabă. Simţind zdruncinăturile şi ei, îşi spuneau că nava se vadegaja. După mai multe balansări de ruliu, Saint-Enoch se înălţase uşor, Cârma se mişca în aşa fel, încât meşterul Ollive trebui să lege timona.

Şi atunci, strigătele echipajului se uniră cu cele ale locotenentului Allotte:

— Pluteşte!… Pluteşte…!

Căpitanul Bourcart şi căpitanul King, aplecaţi deasupra copastiei, iscodeau suprafaţa sumbră a mării. Şi ceea ce-i miră, în primul rând, ceea ce-i miră pe toţi cei ce se gândiră la asta, e că refluxul era aproape la nivelul cel mai scăzut. Deci revenirea navei pe linia de plutire nu putea fi atribuită acţiunii mareei.

Ce s-a întâmplat? Întrebă domnul Heurtaux, adresându-se meşterului Ollive.

Nava s-a degajat, desigur, răspunse acesta şi mă tem să nu se fi avariat cârma…

Şi acum?

Acum, domnule Heurtaux, suntem la fel de ţintuiţi ca şi înainte!

Domnul Bourean, doctorul Filhiol. Locotenenţii urcară pe dunetă şi un matelot aduse două felinare aprinse, care le îngăduiră cel puţin să vadă.

Căpitanul se gândea, poate, să trimită oameni cu bărcile, ca să încerce un nou efort de remorcare a lui Saint-Enoch, Dar cum nava redevenise imobilă, înţelese că manevra ar fi fost zadarnică. Era mai bine să aştepte următoarea maree de zi şi atunci aveau să încerce să se degajeze, dacă zdruncinăturile s-ar fi repetat.

Cât despre cauza acestor zdruncinături, cum s-o explice şi care-i fusese rezultatul?… Chila navei se desprinsese oare puţin de pe fundul stâncos la care părea să adere puternic prin călcâi, ceea ce indica avarierea probabilă a cârmei…?

Aşa trebuie să fie, îi spuse domnul Bourcart secundului şi, după cum ştii, în jurul stâncii marea e adâncă.

Atunci, căpitane, poate că ar fi de ajuns un recul de câteva picioare pentru reamplasare… Dar o să obţinem acest recul…?

Sigur e, reluă domnul Bourcart. Că poziţia navei s-a modificat şi cine ştie dacă, în noaptea asta sau mâine, în intervalul dintre maree, n-o să se degajeze singură…?

Nu îndrăznesc să sper asta, căpitane, căci mareea, în loc să crească, dimpotrivă, va scădea!… Şi dacă trebuie să aşteptăm luna nouă…?

Ar însemna să petrecem vreo opt zile în aceste condiţii, Heurtaux Pe mare calmă, Saint-Enoch n-ar trece prin mari primejdii… E adevărat, timpul nu va întârzia să se schimbe şi, în genere, acestor ceţuri le urmează rafale violente…

Cel mai regretabil lucru e că nu ştim unde suntem, observă secundul.

Dacă soarele s-ar arăta mâine dimineaţă, măcar o oră, declară domnul Bourcart, aş stabili poziţia navei şi ne-am cunoaşte situaţia cu precizie!… în orice caz, fii sigur, dragul meu Heurtaux, că eram pe drumul cel bun, când s-a produs eşuarea… Nu, curenţii nu ne-au deviat mai la nord decât trebuia!… Mă întorc deci la explicaţia care mi se pare cea mai acceptabilă… Din moment ce e inadmisibil ca hărţile să nu menţioneze poziţia acestei stânci submarine, înseamnă că e de formaţie recentă…

Şi eu cred la fel, căpitane şi ghinionul a făcut ca Saint-Enoch să se aşeze tocmai pe ea.

Ca şi Repton, pe o stâncă de aceeaşi natură, conchise domnul Bourcart. Slavă domnului, cel puţin nava noastră nu s-a scufundat şi mai am speranţa s-o scot de aici.

Aceasta era explicaţia pe care o dădea domnul Bourcart şi căreia bucuros i se alăturau domnul Heurtaux, doctorul Filhiol, şeful de echipaj, poate şi căpitanul King. Cei doi locotenenţi nu se pronunţau în această privinţă. Cât despre echipaj, opinia lui ieşi curând la iveală şi iată în ce condiţii.

Oamenii, grupaţi la piciorul marelui catarg, stăteau de vorbă între ei. Nu vedeau decât un lucru, anume, că zdruncinăturile n-ar fi putut fi pricinuite nici de mare, de vreme ce era absolut calmă, nici de maree, dat fiind că refluxul adusese şi mai puţină apă pe prag. Apoi, aceste zdruncinături încetaseră cu desăvârşire şi dacă Saint-Enoch se ridicase puţin la babord, acum era complet nemişcat. Este ceea ce remarca harponierul Pierre Kardek, spunând în concluzie:

Trebuie deci ca stâncă… da… stâncă însăşi să se fi mişcat…

Stâncă? Strigară doi sau trei dintre tovarăşii lui.

Haide, replică fierarul Thomas, ne iei drept nişte ageamii de pe uscat, al căror gâtlej e în stare să înghită asemenea gogoşi?

Această replică păru bine găsită, O stâncă mişcându-se ca un colac de salvare, clătinându-se sau având tangaj ca o navă pe hulă!… Nu erau lucruri de spus în prezenţa unor marinari încercaţi! Şi, desigur, nici măcar unul n-ar fi admis că o mişcare submarină agitase în locul acela pragul Pacificului…!

S-o creadă alţii! Strigă marangozul Ferut, Am văzut tot felul de minuni în vechea mea meserie de maşinist… dar aici nu suntem pe scena Operei, sau la Chatelet!… Nu există o echipă în stare să urnească o stâncă… dacă nu e de carton sau de pânză vopsită…

Bine spus, adăugă harponierul Louis Thiabault şi nici un mus de la bord nu ar crede o asemenea fantasmagorie!

Nu, desigur şi mai curând decât să accepte această explicaţie, destul de naturală, în fond, toţi erau dispuşi să admită altele, mult mai neverosimile…!

În clipa aceea, harponierul Jean Durut, spuse, destul de tare pentru ca domnul Bourcart să-l poată auzi de la dunetă, unde se mai găsea încă:

— Asta nu-i tot, S-a urnit sau nu stâncă – o să reuşim să ne degajăm?… Această observaţie răspundea preocupării generale. Dar, se înţelege, nu i se putea da nici un răspuns.

— Haide, băieţi… reluă Ferut, rânjind, să nu vorbim toţi deodată!… Oare Saint-Enoch o să rămână veşnic aşa, ca o stridie pe o stâncă…?

— Nu, răspunse o voce pe care echipajul o cunoştea prea bine.

— Dumneata ai spus «nu», meştere Cabidoulin? Întrebă Jean Kardek.

— Eu…

— Şi ne asiguri că vasul se va mişca până la urmă de aici?

— Da…

— Când?

— Când o să vrea monstrul…

— Care monstru? Strigară deodată mai mulţi mateloţi şi muşi.

— Monstrul care l-a prins pe Saint-Enoch şi care-l ţine cu braţele sau cu cleştii lui… monstrul care-l va duce cu el… dacă nu cumva chiar în fundul Pacificului…!

Nu era momentul ca echipajul să-l zeflemisească pe Jean-Marie Cabidoulin, în privinţa krakenilor şi a celorlalţi şerpi de mare ai lui. Părea că butnarul are dreptate, împotriva căpitanului Bourcart, a secundului, a doctorului Filhiol, împotriva tuturor celor care până atunci refuzaseră să-i împărtăşească vederile.

Atunci, meşterul Ollive strigă:

— Ai terminat… flecar bătrân?… Dar un murmur se ridică şi fu evident că echipajul ţinea cu butnarul. Da, tuturor celor care-l ascultau, vorbele lui le părură evidenţa însăşi.

Un monstru gigantic făcea prăpăd pe aici şi, fără îndoială, era cel semnalat de pescarii din Petropavlovsk. El sfărâmase bărcile, carcasele navelor ale căror epave le întâlniseră! El sfârtecase balenele zărite la suprafaţa mării!… El se aruncase asupra lui Repton şi-l trăsese la fund!… El îl apucase pe Saint-Enoch şi-l ţinea într-o formidabilă strânsoare…!

Auzindu-l pe meşterul Cabidoulin, domnul Bourcart se întreba dacă afirmaţia lui n-avea să stârnească panică. Împreună cu secundul şi ofiţerii, cobori de pe du netă.

Era şi timpul… poate era chiar prea târziu…!

Da, groaza nu le mai permitea acestor oameni să-şi păstreze sângele rece… Gândul că se aflau în puterea unui animal îngrozitor îi făcea rebeli la observaţiile şi ordinele căpitanului… Câţiva dintre meşteri, care-şi pierduseră firea, dădeau exemplul…

— Opriţi!… Opriţi! Strigă căpitanul Bourcart. Primului care încearcă să părăsească bordul, îi zbor creierii…!

Şi, prin fereastra cabinei lui, luă un revolver de pe masă.

— Domnul Heurtaux, locotenenţii Coquebert şi Allotte se alăturară şefului lor. Meşterul Ollive se repezi în mijlocul mateloţilor, pentru a restabili ordinea. Cât despre căpitanul King, ai lui nu-l mai ascultau…!

— Cum să-i opreşti pe aceşti oameni, îngroziţi la gândul că monstrul putea să-i tragă în adâncul oceanului…!

Şi iată că noi zdruncinături clătinară nava. Oscilaţiile o înclinau când la babord, când la tribord. Coca părea că o să se disloce. Catargele gemură. Câteva patarantine se desprinseră. Bara cârmei fu mişcată atât de brusc, încât unul din sacheţi se sparse şi roata se învârti cu atâta forţă, că n-ar fi putut s-o ţină nici doi timonieri.

— La bărci, la bărci! Acesta fu strigătul unanim şi, totuşi, n-ar fi încăput toţi în ele! Domnul Bourcart înţelese că, dacă nu-l va pedepsi cu asprime pe autorul acestei dezordini, nu va mai fi stăpân pe bord. Îndreptându-se spre butnarul care stătea în picioare, lângă marele catarg, strigă:

— Pe dumneata, Cabidoulin, te acuz de ce se întâmplă…!

— Pe mine… căpitane…?

— Da! Pe dumneata!… Şi, adresându-se meşterului Ollive: Pune-l în lanţuri… în fundul calei!

Se auziră proteste. Şi atunci butnarul răspunse cu voce calmă: Eu… în lanţuri, căpitane?! Pentru că am spus adevărul?

— Adevărul? Strigă domnul Bourcart.

— Da, adevărul! Repetă Jean-Marie Cabidoulin.

Şi, ca pentru a-i întări spusele, iată că vasul se ridică din prova spre pupa, într-o violentă mişcare de tangaj. În acelaşi timp, mugete îngrozitoare se auziră la câteva ancabluri spre sud. Apoi un val imens se înălţă peste Saint-Enoch şi, în mijlocul tenebrelor, nava fu purtată cu o viteză incalculabilă pe suprafaţa Pacificului.