Capitolul V.Golful Marguerite

De la revenirea vântului favorabil, domnul Bourcart gândea, pe bună dreptate, că Saini-Enoch nu va mai avea de suportai calmul în vecinătatea Tropicului Cancerului. Avea să ajungă fără mari întârzieri în Golful Marguerite, ce-i drept, la sfârşitul sezonului, Balenele care frecventează acest golf vin aici, de obicei, numai în momentul naşterii puilor, apoi se-ntorc în ţinuturile Pacificului septentrional. Totuşi, Saint-Enoch. Având de pe acum jumătate din încărcătura de ulei, va mai întâlni ocaziile necesare pentru a adăuga câteva sute de butoaie. Dar dacă nava engleză întâlnită nu-şi începuse campania, după cum se bănuia, dacă, tot cum se bănuia, avea de gând să o înceapă în Golful Marguerite, dat fiind anotimpul înaintat, era probabil că Saint-Enoch n-avea să-şi poată face acolo plinul.

Coasta americană fu zărită la 13 mai, în dreptul tropicului, Din primele ore fu observat Capul Saint Lucas, la extremitatea peninsulară sudică a Vechii California care mărgineşte strimtul golf cu acelaşi nume. al cărui mal opus formează litoralul Sonorei mexicane. Navigând pe lângă această coastă, Saint-Enoch trecu prin faţa mai multor insule locuite exclusiv de urşi, foci şi nenumărate stoluri de păsări de mare. Barca trimisă la ţărm cu domnul Heurtaux, care era un bun vânător, nu se întoarse goală. Lupii marini fură jupuiţi, pentru a li se păstra pielea. Puii fură tăiaţi pentru carne, care e de o calitate excelentă.

Continuând să înainteze de-a lungul litoralului, folosindu-se de o uşoară briză sud-vest. Saint-Enoch lăsă curând, la babord. Golful Broaştei Ţestoase, La extremitatea acestui golf observară, în timpul manevrelor, mai multe nave care vânau. Probabil, elefanţi de mare.

La 7 mai, ora şapte seara, căpitanul Bourcart se găsea la intrarea în Golful Marguerite, unde se gândea să arunce ancora. Ca măsură de prudenţă, nemaifiind mult până la coborârea nopţii, puse capul spre larg şi manevră cu velatura redusă, astfel ca a doua zi, chiar la răsăritul soarelui, să se afle din nou la intrare.

Curentul cobora atunci împotriva vântul ui. Ceea ce producea un clipocit comparabil cu cel de la fund. Era de temut ca apa să nu fie destul de adâncă, aşa că domnul Bourcart trimise două bărci cu sonde, pentru a măsura adâncimea exactă. Se linişti când sondele indicară o medie între cincisprezece şi douăzeci de braţe. Nava se angaja deci de-a curmezişul canalului şi, curând, intră în Golful Marguerite.

Oamenii de veghe nu mai re văzu seră nava engleză cu trei catarge. Poate că, la urma urmelor, această corabie căuta alte locuri frecventate de balene. Nimeni nu regretă că nu făceau drumul împreună cu ea.

Cum golful este plin de bancuri de nisip, Saint-Enoch înainta cu mare precauţie. Fără îndoială, domnul Bourcart mai vizitase acest golf, dar, bancurile fiind supuse deplasării, era important să recunoască direcţia şenalului. Aşa că ancoră în mijlocul unui mic col, foarte adăpostit.

De îndată ce velele fură strânse şi ancora trimisă la fund, cele trei bărci de la babord porniră spre ţărm, pentru a aduce pecten jacobeus, nişte scoici excelente, care abundă pe stânci şi pe plajă. De altfel, aceste ţinuturi mişună de peşti de mai multe specii: rândunici de mare roşu, somoni, peşti buzaţi şi câţi alţii… Focile şi broaştele ţestoase nu lipsesc – şi nici rechinii. De asemenea, se poate procura uşor lemn, din pădurile dese de pe marginea mării.

Golful Marguerite măsoară între treizeci şi treizeci şi cinci mile. Deci vreo douăsprezece leghe. Pentru a naviga aici fără avarii, e necesar să se urmeze în toată lungimea lui un şenal care, din loc în loc, nu e mai lat de patruzeci-cincizeci de metri, între bancuri sau stânci.

Pentru a-şi asigura drumul, căpitanul Bourcart puse să se adune câteva pietre mari, de care legară câte o parâmă, având celălalt capăt fixat de un butoi bine închis. Erau ca nişte geamanduri, pe care se plasară de o parte şi de alta a şenal ului, pentru a-i indica sinuozităţile.

Nu le trebuiră mai mult de patru zile, refluxul obligându-i să ancoreze de două ori în douăzeci şi patru de ore, ca să ajungă la o lagună adâncă de cel puţin două leghe. În timpul acestor opriri, domnul Heurtaux, însoţit de cei doi locotenenţi, pleca pe uscat şi vâna în împrejurimi, Uciseră mai multe perechi de iezi şi câţiva şacali, foarte numeroşi în pădurile din vecinătate. În acest timp, mateloţii făceau provizii de stridii savuroase şi pescuiau.

În sfârşit la 11 mai, în timpul după-amiezii, Saint-Enoch ajunse la Locul de ancorare, un mic golf adânc de trei lungimi de cablu, dominat în partea de nord de coline împădurite. Printre malurile plate, cu plaje nisipoase, se detaşau două limbi de pământ rotunjite, semănate cu stânci negricioase dintr-o rocă foarte dură. Golful se deschidea spre litoralul de vest al lagunei şi, chiar în timpul refluxului, păstra destulă apă pentru ca nava să nu se teamă că va eşua. In plus, ca în toate aceste mări ale Pacificului, mareele nu erau puternice, nici pe lună plină, nici pe lună nouă, diferenţa nefiind mai mare de două braţe jumătate între fluxul şi refluxul maxim.

Acest amplasament fusese fericit ales. Echipajul nu trebuia să se îndepărteze pentru a tăia Lemne. Un pârâu care şerpuia printre coline înlesnea aprovizionarea cu apă dulce.

E de la sine înţeles că Saint-Enoch nu se fixase acolo definitiv. Dacă ar fi zărit o balenă, fie în lagună, fie în afara ei, ar fi putut porni repede la vânătoare dacă vântul ar fi fost favorabil.

După patruzeci şi opt de ore, o navă cu trei catarge se arătă la patru mile în larg. Echipajul recunoscu fără greutate vasul englez. După cum aflară mai târziu, era Lepton din Belfast, cu căpitanul King şi secundul Strok, navă care îşi începuse campania în Golful Marguerite.

Această navă nu încercă să ancoreze în golfuleţul unde se găsea Saint-Enoch, Dimpotrivă, se îndreptă spre capătul lagunei şi aruncă ancora lângă mal. Cum nu era decât la o distanţă de două mile şi jumătate, n-aveau s-o piardă din vedere. Şi, de astă dată, pavilionul francez n-o mai salută, în trecere celelalte nave, de naţionalitate americană, se zăreau în diverse puncte ale Golfului Marguerite, de unde se putea trage concluzia că balenele nu-l părăsiseră definitiv.

Chiar din prima zi, aşteptând să se prezinte o ocazie de a lansa bărcile, meşterul Cabidoulin, marangozul Ferut şi fierarul Thomas, însoţiţi de câţiva mateloţi, se instalară la marginea pădurii, pentru a doborî copaci. Trebuiau să înnoiască urgent provizia de lemne, atât pentru nevoile bucătăriei, cât şi pentru a alimenta cuptorul topitoriei.

Această muncă importantă, pe care căpitanii de baleniere n-o neglijează niciodată, avea să fie fructuoasă, deşi era toarte cald, Nu e de mirare, dat fiind că Golful Marguerite este aproape traversat de paralela 25 şi, în emisfera sudică, această latitudine este cea a nordului Indiei şi al Africii. La 25 mai, o oră înainte de apusul soarelui, harponierul Kardek, care se afla în cruceta trinchetului, zări mai multe cetacee la două mile de golf, fără îndoială în căutarea unor locuri mai puţin adânci, potrivite pentru pui.

Se hotărî deci ca, a doua zi, la prima oră, bărcile să fie pregătite; probabil că şi celelalte nave luau măsuri similare.

În seara aceea, când domnul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart dacă pescuitul se va efectua în aceleaşi condiţii ca în Noua Zeelandă, primi următorul răspuns:

Nu tocmai, dragă doctore şi e cazul să fim mai circumspecţi. Aici avem de-a face cu femele, care, dacă dau mai mult ulei decât masculii, sunt şi mai de temut. Când una din ele observă că e urmărită, nu întârzie să fugă şi nu numai că părăseşte golful şi nu se mai întoarce tot sezonul, dar le antrenează şi pe celelalte. Şi atunci, du-te de le caută în largul Pacificului!

Şi dacă sunt urmate de pui, căpitane…?

Atunci, spuse domnul Bourcart, bărcilor le e uşor să le prindă. Balena, care ia parte Ia zbenguirile puiului, nu se păzeşte. Te poţi apropia până să o loveşti cu securea, rănind-o la înotătoare. Dacă scapă din harpon, e de ajuns să o urmăreşti, chiar dacă trebuie să te încăpăţânezi mai multe ore. Într-adevăr, puiul îşi încetineşte mersul, oboseşte, se epuizează. Şi cum mama nu vrea să-l părăsească, există şansa s-o prinzi.

Căpitane, nu spuneai că aceste femele sunt mai periculoase decât masculii…?

Da, domnule Filhiol şi e bine ca harponierul să fie foarte atent să nu rănească puiul. Mama s-ar înfuria şi ar face mari stricăciuni, aruncându-se asupra bărcilor, lovindu-le cu coada, sfărâmându-le în bucăţi. De aici. Accidente foarte grave. Astfel că, după o campanie de pescuit în Golful Marguerite. Nu rareori întâlneşti numeroase resturi de ambarcaţiuni şi nu numai un om a plătit cu viaţa imprudenţa sau neîndemânarea unui harponier…

Înainte de ora şapte dimineaţa, echipajul era gata să vâneze cetaceele observate cu o zi înainte. Fără a mai număra harpoanele, lăncile şi securile, căpitanul Bourcart. Secundul şi cei doi locotenenţi se înarmaseră cu puşti aruncătoare de bombe, folosite întotdeauna cu succes când e vorba să se captureze acest gen de balene.

La jumătate de milă de golf, se arătă o femelă cu puiul ei şi bărcile îşi ridicară velele, ca să se apropie fără să-i trezească atenţia.

Bineînţeles, Romain Allotte se afla în frunte şi ajunse primul, la şapte braţe de animal. Acesta se pregătea să se scufunde, observând probabil luntrea. Dar Ducrest ridică harponul şi-l lansă cu o asemenea forţă, că se înfipse tot. În clipa aceea, interveniră celelalte trei bărci, gata să captureze balena.

Dar, printr-o întâmplare care nu e rară, harponul se rupse şi balena fugi, urmată de puiul ei.

Atunci îi cuprinse o îndârjire extraordinară. Cetaceul depăşi ambarcaţiunile cu şaizeci-optzeci de braţe. Jetul pe care-l arunca – vapori de apă condensaţi într-o ploaie tină – se ridica la opt sau zece metri şi cum sufla alb, însemna că nu fusese rănit mortal.

În acest timp, mateloţii trăgeau tare la rame. Două ore fu imposibil să se apropie cât trebuia, ca să arunce din nou harponul. Poate c-ar 11 reuşit să lovească puiul, dacă nu s-ar fi opus căpitanul, din prudenţă.

Doctorul Filhiol, dornic să nu piardă nici un detaliu al pescuitului, luase loc în partea din spate a ambarcaţiunii domnului Bourcart. Simţea aceeaşi ardoare ca şi tovarăşii lui şi-şi exprima teama ca ea să nu se stingă înainte de a fi ajuns animalul.

Balena plonja şi reapărea la un interval de câteva minute. Nu se depărtase prea mult de golf – trei sau patru mile – şi acum se apropia. Se părea chiar că viteza ei se micşora, căci puiul nu rămânea în urmă.

Către ora unsprezece şi jumătate, un al doilea harpon fu aruncat din barca domnului Heurtaux.

De data asta nu trebuiră să fileze prea multă parâmă. Celelalte bărci li se alăturară, nu fără să se teamă de loviturile date cu coada. De îndată ce-l atacară cu securea şi lancea, animalul suflă sânge şi muri la suprafaţa mării, în timp ce puiul dispărea sub apă.

Curentul fiind favorabil, balena fu remorcată cu uşurinţă, până la Saint-Enoch, unde domnul Bourcart dispuse instalaţiile pentru a o ridica la bord în timpul după-amiezii.

A doua zi veni la bord un spaniol, care ceru să vorbească cu căpitanul Era unul din aşa-numiţii «carcasieri», cărora li se dă grăsimea rămasă în interiorul carcaselor.

După ce examina balena suspendată pe bordul navei, spuse:

E, într-adevăr, una dintre cele mai mari, pescuite în Golful Marguerite, de trei luni încoace…

Sezonul a fost bun? Întrebă domnul Bourcart.

Destul de mediocru, răspunse spaniolul şi n-am avut de spintecat decât vreo jumătate de duzină de carcase. Aşa că vă rog să mi-o cedaţi pe asta.

Cu plăcere.

În următoarele patruzeci şi opt de ore, spaniolul râmase la bord şi asistă la toate operaţiunile de topire a grăsimii. Balena nu dădu mai puţin de o sută douăzeci şi cinci de butoaie de ulei de calitate excelentă.

În ce priveşte carcasa, spaniolul puse să fie transportată la locuinţa sa, situată pe litoralul lagunei, la două mile de golf. După plecarea lui, doctorul Filhiol îi spuse căpitanului:

Domnule Bourcart, ştii cât ulei scoate omul acesta din resturile unei balene?

Cel mult câteva ulcioare.

Te înşeli, ştiu chiar de la el că obţine câteodată şi cincisprezece butoaie.

Cincisprezece, domnule Filhiol? Ei bine, e ultima oară că mă las păcălit şi de-acum înainte vom face noi operaţia asta! Saint-Enoch rămase până la 17 iunie în Golful Marguerite. Pentru a-şi completa încărcătura. În acest timp, echipajul vână mai multe balene, printre care masculi foarte dificili, dacă nu chiar foarte primejdioşi, într-atât erau de puternici.

Unul din ei fu capturat de locotenentul Coquebert, la intrarea în golf. Le trebui o zi şi o noapte ca să-l aducă în golf. În timpul curentului contrar, bărcile se ancorau de trupul animalelor şi oamenii dormeau, aşteptând schimbarea sensului mareei.

Nu mai e nevoie să spunem că celelalte vase urmăreau şi ele cetaceele, până la marginile golfului. Americanii, mai ales, fură destul de satisfăcuţi de campanie.

Căpitanul unuia dintre aceste vase Iwing, din San Diego – îi făcu o vizită domnului Bourcart, la bordul lui Saint-Enoch.

Căpitane. Îi spuse el, după ce schimbară câteva complimente, văd că v-a mers bine pe coastele Noii Zeelande…

Într-adevăr, răspunse domnul Bourcart. Şi sper să-mi termin aici campania. Asta o să-mi permită să mă întorc în Europa mai devreme decât mă aşteptam şi să ajung la Havre, înainte să se fi scurs trei luni.

Vă felicit, căpitane, dar, din moment ce soarta vă favorizează, de ce să vă întoarceţi direct la Havre?

Ce vreţi să spuneţi?

Vreau să spun că v-aţi putea plasa avantajos încărcătura fără să părăsiţi mările Pacificului. Asta v-ar permite să reîncepeţi pescuitul lângă insulele Kurile, sau în Marea Ohotsk, exact în lunile favorabile.

Explicaţi-vă, domnule. Unde mi-aş putea vinde încărcătura?

La Vancouver.

La Vancouver?

Da. Pe piaţa din Victoria. În acest moment, uleiul este foarte căutat de firmele americane şi aţi obţine preţuri avantajoase.

Pe cinstea mea, răspunse domnul Bourcart. E o idee şi, fară îndoială, una excelentă. Vă mulţumesc pentru informaţie, căpitane şi probabil că am să profit de ea.

Insula Vancouver, situată în apele americane, în dreptul Columbiei engleze, nu e decât la aproximativ 25 grade la nord de Golful Marguerite.

Cu vânt bun, Saint-Enoch putea ajunge acolo în două săptămâni. Hotărât, norocul îi surâdea domnului Bourcart. Jean-Marie Cabidoulin avea să termine cu profeţiile lui sumbre. După campania din Noua Zeelandă şi Golful Marguerite, campania din Insulele Kurile şi din Marea Ohotsk – şi toate astea în acelaşi an!

De altfel, probabil că şi balenierele americane şi chiar şi Repton s-ar fi dus la Vancouver, dacă şi-ar fi făcut plinul, din moment ce preţul uleiului era în urcare.

Când domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul navei Iwing dacă avusese legături cu Repton, răspunsul fu negativ. Nava engleză se ţinea mereu deoparte şi poate că nu saluta pavilionul înstelat al Statelor Unite, aşa cum nu saluta pavilionul tricolor.

Totuşi, în repetate rânduri, urmărirea cetaceelor în lagună, sau în mijlocul golfului, aduse alături bărcile engleze şi cele franceze. De altfel, nu urmăreau aceeaşi balenă – ceea ce ar fi putut provoca neînţelegeri, aşa cum se întâmpla câteodată. Desigur că, în starea de spirit în care se aflau ambele părţi, neînţelegerile s-ar fi putut termina prost. Domnul Bourcart nu înceta să recomande oamenilor lui să evite orice contact cu cei de pe Repton, fie pe mare, fie pe uscat, când ambarcaţiunile se duceau după lemne sau la pescuit printre stânci.

Pe scurt, nu se ştia dacă Repton avea sau nu succes şi, ca să spunem adevărul, asta nici nu preocupa pe nimeni. Saint-Enoch îl întâlnise în timpul traversării, între Noua Zeelandă şi coasta americană. După ce avea să părăsească golful, n-avea să-l mai vadă în cursul acestei campanii.

Înaintea plecării, un caşalot fu semnalat la trei mile în afara lagunei. Era cel mai mare pe care îl întâlniseră până atunci şi, de data asta, ambarcaţiunile de pe Repton începură urmărirea, ce-i drept cam târziu.

Barca locotenentului Allotte, navigând cu o briză uşoară, favorabilă, manevră în aşa fel, ca să nu sperie animalul. Totuşi, când ajunseră destul de aproape, acesta plonja şi trebuiră să aştepte să urce din nou la suprafaţă. Se scurseseră treizeci şi cinci de minute de la ultima cufundare, aşa că avea să rămână tot atâta timp sub apă. Apariţia lui avu loc la timpul prevăzut, la şapte sau opt lungimi de cablu de barcă şi aceasta porni cu toată viteza.

Harponierul Ducrest era în picioare, pe puntea teugei, Romain Allotte ţinea securea în mână. Dar, în acel moment, caşalotul, simţind primejdia, bătu marea cu asemenea violenţă, încât un val umplu pe jumătate barca.

Cum harponul îl atinsese în partea dreaptă, sub înotătoarea pectorală, animalul se scufundă şi parâma trebui filată cu o asemenea rapiditate, încât o udară, ca să nu se aprindă. Când reapăru, caşalotul sufla sânge şi câteva lovituri de lance îl dădură gata, fără prea multă greutate. Deci treaba fu terminată înainte de sosirea bărcilor engleze, care nu mai avură altceva de făcut decât să se întoarcă la Repton, După topirea grăsimii, meşterul Cabidoulin numără optzeci de butoaie de ulei.

Plecarea fusese fixată pentru 17 iunie. Domnul Bourcart, conformându-se sfatului căpitanului american, avea să pornească spre Vancouver. Saint-Enoch avea în cală o mie şapte sute de butoaie de ulei şi cinci mii de kilograme de fanoane. După livrarea lor la Victoria, căpitanul se hotărâse să întreprindă o a doua campanie, în nord-estul Pacificului. O sută cincizeci de zile se scurseseră de la plecarea din Havre şi escala în Golful Marguerite durase de la 9 mai la 19 iunie. Corpul şi greementul navei erau în bună stare şi la Vancouver avea să-şi poată reface proviziile. Cu două zile înainte de plecare, se prezentă o ocazie de a intra în legătură cu oamenii de pe Repton. Iată în ce împrejurări:

Bărcile secundului şi a locotenentului Coquebert, trimişi pe uscat, trebuiau să aducă lemne tăiate şi apă din pârâu. Domnii Heurtaux, Coquebert şi mateloţii ajunseseră pe plajă, când unul din ei strigă:

— Balenă!… Balenă! Într-adevăr, o femelă mare, însoţită de puiul ei, trecea la o jumătate de milă de golf, înaintând spre capătul acestuia.

Desigur, regretul de a n-o putea vâna era unanim. Dar cele două bărci, comandate pentru alt serviciu, nu erau în stare să vâneze, neavând nici harpon, nici parâma. Acelaşi lucru se întâmpla la bordul lui Saint-Enoch, care, cu palancurile demontate, stătea gata să ridice ancora.

Dar iată că la cotitura unuia din punctele extreme ale golfului apărură două ambarcaţiuni! Erau bărcile de pe Repton, care urmăreau balena semnalată. Cum se apropiau, cu intenţia de a surprinde animalul pe la spate, nu le pierdeau din ochi.

Înaintau fără zgomot, la o distanţă de o milă, una plecând mult după cealaltă. Prima îşi ridică pavilionul la pupa, pentru a anunţa că se pregăteşte să atace. În ce-l priveşte pe Repton, aştepta, cu velele reduse, la trei mile mai la est.

Domnii Heurtaux. Coquebert şi oamenii lor se urcară pe o colină, în spatele pârâului. de unde privirea îmbrăţişa întreaga lagună. Era ora două şi jumătate când harponierul primei ambarcaţiuni ajunse la depărtarea potrivită.

Balena, care se juca cu puiul, încă n-o zărise, când harponul fu aruncat.

Desigur, englezii nu ignorau că e primejdios să ataci un pui. Şi chiar acesta, trecând de-a lungul luntrii, primi lovitura de harpon. Era atins mortal şi, după câteva convulsiuni, rămase nemişcat la suprafaţa mării. Cum minerul harponului se redresa, avea, după spusele marinarilor, aerul că fumează o pipă, căci pulberea lichidă care-i ieşea din gură imita de minune fumul de tutun.

Balena fu cuprinsă atunci de un acces de furie. Coada ei bătea apa. Care ţâşnea în trombă. Se aruncă asupra bărcii. Zadarnic oamenii de la rame încercară să dea înapoi, atacul nu putu fi evitai. Envan încercară să arunce un al doilea harpon, în van încercară s-o lovească cu barda şi lancea, în van descărca asupră-i ofiţerul puşca aruncătoare de bombe…

Cea de a doua ambarcaţiune, care se găsea încă la trei sute de stânjeni sub vânt. Nu putea ajunge în timp util în ajutorul primei. Aceasta, atinsă de o lovitură puternică de coadă, se scufundă imediat, împreună cu oamenii de pe ea. Dacă unii dintre ci ar fi reapărut, admiţând că nu fuseseră răniţi, cine ştie dacă cealaltă ambarcaţiune ar fi putut să-i culeagă…?

La barcă! La barcă! Strigă domnul Heurtaux, făcând semn locotenentului să-l urmeze. Oamenii lor, văzându-i pe ceilalţi în primejdie să piară, nu şovăiră să le vină în ajutor, deşi aparţineau echipajului de pe Repton.

În câteva clipe, toţi coborâră colina, traversară plaja, desfăcură parâmele şi bărcile, împinse viguros înainte de rame, ieşiră din golfuleţ. În locul unde balena se zbătea mereu cu furie, din cei nouă oameni, azvârliţi în apă, numai şapte urcaseră la suprafaţă.

În ceea ce priveşte balena, după ce se îndreptase spre pui, pe care curentul îl dusese la o lungime de un cablu sub vânt, dispăruse în adâncul lagunei. Secundul şi locotenentul erau gata să ia la bord pe câţiva dintre englezi, când ofiţerul de pe Repton, care tocmai ieşise la suprafaţă, strigă cu o voce înciudată:

— In larg!… N-avem nevoie de nimeni!… în larg! Şi fără îndoială că dacă regreta moartea celor doi oameni, acest ofiţer nu regreta mai puţin ratarea magnificei prăzi. Când domnii Heurtaux şi Allotte se întoarseră la bord, le povestiră căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol cum se petrecuseră lucrurile. Domnul Bourcart îi felicită pentru ajutorul pe care voiseră să-l dea şi, când auzi răspunsul ofiţerului, zise: Va să zică, nu m-am înşelat: sunt englezi. Şi încă englezi adevăraţi…!

— Chiar aşa, declară şeful echipajului… dar să mă ia dracu dacă e permis să fie chiar atât de englezi!