Capitolul IV. Traversând Pacificul

În ziua de 3 aprilie, dis-de-dimineaţă, Saint-Enoch părăsi Golful Iles. Nu-i mai lipseau, ca provizii, decât nuci de cocos, păsări şi porci. Neputându-le procura în Noua Zeelandă, căpitanul Bourcart îşi propuse să facă o escală într-una din insulele Arhipelagului Navigatorilor, unde aceste obiecte de consum se găsesc uşor. Vântul sufla în direcţia bună şi cele două sute de mile care despart Ika-Na-Maoui de Tropicul Capricornului fură străbătute în opt zile, cu toate velele întinse şi murele la babord.

În ziua de 12 aprilie, ca răspuns la o întrebare a doctorului Filhiol, domnul Bourcart încuviinţă:

Da, poate că aici, unde paralela 23 se întretaie cu meridianul 175, Pacificul atinge cele mai mari adâncimi. În urma unor sondaje efectuate de la bordul Pinguinului, au fost desfăşurate patru mii nouă sute de braţe de saulă, fără să se atingă fundul.

Credeam că cele mai mari adâncimi se întâlnesc în mările Japoniei, observă domnul Filhiol.

Eroare! Declară căpitanul Bourcart. Aici sunt adâncimi mai mari cu două sute patruzeci şi cinci de braţe, ceea ce în total face nouă mii de metri.1

Oh! Exclamă doctorul Filhiol. E altitudinea muntelui Himalaya… opt mii şase sute de metri are Dhaulagiri în Nepal; nouă mii – Chomo Lhari în Bhulan.

Iată, dragă doctore, o comparaţie care nu poate fi decât instructivă.

Ea demonstrează un lucru, căpitane: cele mai înalte reliefuri ale Pământului nu egalează abisurile lui submarine. În epoca de formare, când globul nostru tindea să-şi ia configuraţia definitivă, depresiunile au căpătat mai multă importanţă decât ridicăturile şi poate că primele nu vor fi determinate cu oarecare exactitate niciodată.

După trei zile, la 15 aprilie, ajungând lângă Samoa, Arhipelagul Navigatorilor, Saint-Enoch aruncă ancora la câteva lungimi de cablu în insula Savaii, una dintre cele mai importante din grup.

O duzină de indigeni, însoţindu-şi regele, urcară la bord împreună cu un englez, care le servea drept interpret. Aceşti primitivi, foarte necivilizaţi, erau aproape goi. Însăşi Maiestatea Sa nu se arătă îmbrăcat altfel decât supuşii săi. Dar o cămaşă de pânză, pe care i-o dărui căpitanul Bourcart şi în mânecile căreia suveranul se încapă ţină mai întâi să-şi vâre picioarele, nu întârzie să-i acopere regala nuditate.

1 Adâncimea maximă cunoscută astăzi este de peste 11000 m (N. T.).

Bărcile, trimise la ţărm, după sfatul englezului, se întoarseră cu o încărcătură de nuci proaspete. La căderea serii, Saint-Enoch ieşi în larg, temându-se să rămână prea aproape de ţărm şi manevră toată noaptea.

În zori, căpitanul Bourcart se întoarse în locul unde ancorase cu o zi înainte. Indigenii furnizară stewardului vreo douăzeci de broaşte ţestoase de bună calitate, tot atâţia porci mici, păsări în mare cantitate. Aceste provizii fură plătite în obiecte de care samoezii fac mare caz – mai ales cuţite proaste, de cinci soli bucata.

La trei zile după plecare, oamenii de veghe semnalară un grup de caşaloţi, zbenguindu-se la patru, cinci mile în prova, la babord. Briza era slabă şi Saint-Enoch abia înainta spre larg. Era târziu, aproape de ora cinci, totuşi căpitanul Bourcart nu vru să piardă ocazia de a urmări unul sau mai multe din aceste animale.

Pe loc fură lăsate la apă două bărci, cea a secundului Heurtaux şi cea a locotenentului Coquebert. Aceşti ofiţeri, împreună cu harponierii lor şi mateloţii, coborâră în ele. De bătaia atâtor rame, marea se umflă ca un val lung şi bărcile se îndreptară spre grup. Din înaltul du netei, căpitanul Bourcart şi doctorul Filhiol urmăreau nu fără interes peripeţiile acestui pescuit.

— E mai greu decât pescuitul de balene, observă domnul Bourcart şi mai puţin fructuos. De îndată ce unul dintre caşaloţi a fost harponat, eşti obligat să desfăşori parâma, căci se scufundă la mari adâncimi, extrem de rapid. În schimb, dacă barei s-a putut ţine de parâma în timpul primei scufundări, eşti aproape sigur că ai să capturezi animalul. Odată revenit la suprafaţă, barda şi lancea îl termină repede. Aşa se întâmplă şi în acest caz. Cele două bărci prinseră un singur caşalot, de talie mijlocie (există unii a căror lungime depăşeşte pe cea a balenei comune). Noaptea începea să cadă şi, cum la est cerul se acoperea de nori, ar fi fost imprudent să se întârzie. Toată seara echipajul se ocupă de remorcarea animalului.

A treia zi, pescuitul nu putu fi reînceput: caşaloţii dispăruseră şi Saint-Enoch, favorizat de o briză bună, îşi reluă drumul spre nord-est.

În ziua aceea, apăru o navă care urma aceeaşi direcţie, la trei sau patru mile sub vânt. Era o corabie cu trei catarge, a cărei naţionalitate, la acea distanţă, era imposibil de recunoscut. Totuşi, forma corpului şi câteva detalii ale greementului permiteau să se creadă că era engleză.

Către mijlocul zilei se produse una din acele rapide schimbări de vânt de la vest la est, foarte periculoase prin violenţa, dacă nu prin durata lor; o corabie riscă să se piardă, dacă nu e pregătită să le primească.

Într-o clipă, marea se dezlănţui şi valuri mari se năpustiră pe punte. Căpitanul Bourcart trebui să ia capa, pentru a ţine piept rafalei, păstrând următoarele vele: gabierul mare, trinca, zburătorul de fugă şi focul mic.

În cursul manevrei, matelotul Gastinct, care se căţărase până la capătul focului mare, ca să degajeze una din scote, făcu o mişcare greşită.

— Om la apă! Strigă unul din camarazii lui, care, de pe teugă, îl văzuse cufundându-se sub apă. Toată lumea năvăli pe punte, iar domnul Bourcart alergă pe dunetă, ca să dirijeze salvarea.

Dacă Gastinet n-ar fi fost un bun înotător, ar fi fost pierdut. Valurile se spărgeau cu prea mare violenţă pentru a permite lansarea la apă a vreunei ambarcaţiuni. Nu mai rămânea decât aruncarea colacilor de salvare, ceea ce se şi făcu imediat.

Din nefericire, Gastinet căzuse în vânt şi, cum nava era în derivă, colacii nu puteau să ajungă până la el. Aşa că înota viguros spre ei.

— Fila trinca şi zburătorul de fugă! Ordonă căpitanul Bourcart. Saint-Enoch începu să facă volte, apropiindu-se de omul care se zbătea în mijlocul valurilor. De altfel, Gastinet nu întârzie să apuce unul din colaci şi. cu condiţia să nu-i dea drumul, putea fi sigur că va fi salvat.

Dar iată că situaţia se complică într-un fel înspăimântător.

— Un rechin, un rechin! Strigară câţiva mateloţi postaţi pe dunetă. Un rechin formidabil apărea şi dispărea în siajul navei, după ce trecuse în pupa ei. E cunoscută voracitatea extraordinară, forţa prodigioasă a acestor monştri, numai fălci şi stomac, cum s-a spus pe drept. Dacă nefericitul era înhăţat de rechin… dacă nu putea fi ridicat la bord înainte…

Ori deşi rechinul nu era decât la o sută de picioare de el, Gastinet nu-l observase. Nu auzise nici strigătul din înaltul dunetei şi nu bănuia primejdia care-l ameninţa.

În clipa aceea răsunară mai multe focuri de armă. Secundul Heurtaux şi Romain Allotte îşi desprinseseră carabinele de pe pereţii careului şi trăgeau în animal.

Fusese oare atins?… Nu se ştia. Totuşi, se scufundă şi capul nu-i mai apăru din valuri.

În acest timp nava începuse să vină în vânt. Dar, pe o mate atât de dezlănţuită, manevra avea oare să izbutească?… Dacă volta nu reuşea – ceea ce era foarte posibil, în aceste condiţii – totul ar fi fost inutil…

Fu o clipă de teribilă spaimă. În timp ce velele fluturau şi se zbăteau cu violenţă, Saint-Enoch avu câteva momente de ezitare. În fine, focurile Iui prinseră vântul din celălalt bord, făcându-l să se încline atât de mult, încât gurile de scurgere ajunseseră aproape la nivelul mării. Atunci, cu scotele fixate solid, strânse vântul cât mai mult şi înainta spre colacul de care se agăţase matelotul. Îi aruncară un capăt de parâma. pe care el îl apucă zdravăn şi astfel fu ridicat până la copastie, chiar în clipa când rechinul, întorcându-se, cu fălcile căscate, se pregătea să-i înhaţe picioarele, Când Gastinet ajunse pe punte, îşi pierdu cunoştinţa. Dar doctorului Filhiol nu-i fu greu să-l reanimeze.

Între timp, harponierul Ducrest îi aruncase monstrului un cârlig. În care înfipsese o bucată de carne de bou. Poate că rechinul fugise, căci nu se mai zărea… Deodată se produse o zdruncinătură violentă, care ar fi smuls parâma, dacă n-ar fi fost solid înfăşurată pe unul din tacheţii coastei. Cârligul se înfipsese în botul rechinului şi îl ţinea. Şase oameni apucară parâma şi îl l râseră din apă. Apoi, prinzându-i coada într-un nod. Îl ridicară cu ajutorul unui palane. Rechinul căzu pe punte, unde câteva lovituri de secure îl spintecară.

De obicei, mateloţii vor să ştie ce se află în stomacul acestor monştri, a căror nume, după cât se pretinde – şi nu întâmplător – vine de la cuvântul latin requiem.1

Iată ce scoaseră din pântecul rechinului, unde ar mai fi fost loc şi pentru bietul Gastinet: o mulţime de obiecte căzute în mare – o sticlă goală, trei cutii de conserve, goale şi ele» mai mulţi metri de sfoară, o bucată de mătură, resturi de oase, o caschetă de pânză cauciucată, o cizmă veche de pescar şi o ramă de coteţ de găina. E de înţeles că acest inventar îl interesă în mod special pe doctorul Filhiol.

Asta-i lada de gunoi a mării! Strigă el într-adevăr. Nu s-ar fi putut găsi o expresie mai potrivită şi el adăugă: Acum, nu mai avem altceva de făcut decât să-l aruncăm peste bord…

Ba deloc, dragul meu Filhiol, declară domnul Bourcart.

Şi ce vrei să faci cu rechinul ăsta, căpitane?

Să-l tăiem în bucăţi şi să păstrăm tot ce are de preţ!… Chiar numai în ceea ce te priveşte, doctore, din aceşti rechini se scoate o untură care nu se încheagă niciodată şi care egalează în proprietăţi curative untura de peşte. După ce e uscată şi lustruită, pielea serveşte bijutierilor la fabricarea unor obiecte fanteziste, legătorilor de cărţi pentru a face piele de sagri, tâmplarilor ca răzuit oare…

Ei, căpitane, întrebă doctorul Filhiol, pretinzi oare că această carne se şi mănâncă?

Fără îndoială şi aripioarele rechinului sunt atât de căutate, încât costă până la şapte sute de franci tona. Chiar dacă noi nu ne delectăm cu ele, facem din carnea asta un clei care este superior celui de nisetru în ce priveşte limpezirea vinurilor, berii şi lichiorului. În plus, pentru cei cărora nu le repugnă savoarea lui uleioasă.

Fileul de rechin nu-i deloc dezagreabil. Vezi, aşadar, că ăsta de aici valorează greutatea lui în aur!

Trecerea Ecuatorului fu notată de căpitanul Bourean în Jurnalul de bord la data de 25 aprilie.

La ora nouă dimineaţa, pe o vreme senină, efectuase cu sextantul o primă operaţie, cu scopul dea afla longitudinea, adică ora locului – şi avea s-o completeze când soarele va fi trecut de meridian, ţinând seama cu ajutorul lochului de distanţa parcursă între cele două observaţii.

La prânz, a doua operaţie îi indică latitudinea, după înălţimea soarelui deasupra orizontului şi el determină definitiv ora, cu cronometrul. Vremea era favorabilă, atmosfera limpede, aşa că rezultatele fură considerate foarte exacte şi domnul Bourcart, după terminarea calculelor sale, spuse:

— Prieteni, am trecut Ecuatorul şi iată-l pe Saint-Enoch întors în emisfera nordică. Dat Fiind că doctorul Filhiol – singurul de la bord care nu trecuse niciodată Ecuatorul – nu fusese supus botezului coborând Atlanticul, fu scutit şi de data aceasta de ceremoniile ale lui Moş Tropic.

1 Odihnă. Aluzie la faptul ca acest nume a fost dat unei rugăciuni pentru morţi (N. T.).

Se mulţumiră să bea pentru succesul campaniei – ofiţerii în careu, iar echipajul în postul de la prova.

Oamenii primiseră raţie dublă de rachiu, ceea ce se obişnuia ori de câte ori era prinsă o balenă.

În ciuda eternelor lui mormăieli, Jean-Marie Cabidoulin trebui să ciocnească şi el cu meşterul Ollive.

O duşcă bună, de dat pe gât, nu se refuză, îi spuse şeful de echipaj.

Nu, desigur! Replică butnarul, dar asta n-o să-mi schimbe felul de a vedea lucrurile!

Nu ţi-l schimbă, bătrâne. Dar bea totuşi!

În această parte a Pacificului, vânturile sunt de obicei foarte slabe primăvara şi Saint-Enoch fu aproape imobilizat. Cât de lungi par zilele! Fără a înainta, nava e jucăria hulei de seară până dimineaţa şi de dimineaţa până seara. Oamenii încearcă să se distreze citind, discutând, dacă nu cer somnului un refugiu împotriva căldurilor copleşitoare de la tropice.

Într-o după-amiază, la 27 aprilie, domnul Bourcart, ofiţerii, doctorul Filhiol şi meşterul Cabidoulin, adăpostiţi sub cortul dunetei, stăteau la taifas. Adresându-se butnarului, secundul spuse:

Haide. Cabidoulin. Mărturiseşte că a avea de pe acum nouă sute de butoaie pline în cală e un început bun, pentru un sezon de pescuit.

Nouă sute de butoaie, domnule Heurtaux, răspunse butnarul, nu înseamnă două mii, iar celelalte o mie o sută n-or să se umple aşa cum îţi umpli cana la cambuză!

Va să zică, observă râzând locotenentul Coquebert, n-o să mai întâlnim nici măcar o singură balenă…

Marele şarpe de mare le-a înghiţit pe toate, adăugă pe acelaşi ton, locotenentul Allotte.

Tot ce se poate, răspunse butnarul, care nici nu se gândea să glumească, Meştere Cabidoulin, interveni căpitanul Bourcart. Tot mai crezi în acest monstru al monştrilor?

Dacă mai crede, încăpăţânatul ăsta! Exclamă Ollive. Dar numai despre asta vorbeşte întruna pe teugă.

Şi o să mai vorbească! Afirmă butnarul.

Bine, spuse domnul Heurtaux. Asta nu-i mare paguba pentru majoritatea oamenilor noştri, care nu iau în serios poveştile lui Cabidoulin! Dar în ce-i priveşte pe muşi e altceva şi nu sunt sigur că ei n-or să sfârşească prin a se speria.

Atunci, ai grijă să-ţi ţii gura, Cabidoulin! Ordonă domnul Bourcart.

De ce, căpitane? Ripostă butnarul Aşa, cel puţin, echipajul va fi prevenit şi când va zări şarpele de mare, sau orice alt monstru marin…

Cum, întrebă domnul Heurtaux, îţi închipui că o să-l vedem pe acest faimos şarpe de mare?

Nu încape nici o îndoială în această privinţă.

Şi de ce, mă rog?

De ce?… Vedeţi, domnule Heurtaux. E o credinţă a mea şi glumele meşterului Ollive nu au nici o putere.

Totuşi, după câte ştiu, în cei patruzeci de ani de navigaţie prin Atlantic şi Pacific n-ai văzut niciodată acest animal fantastic. Şi speram să nici nu-l văd, de vreme ce mă pensionasem, răspunse butnarul Dat domnul Bourcart a venit să mă ia şi, de data asta, n-am să scap!

Ei bine, mie nu mi-ar părea rău să-l întâlnesc! Exclamă locotenentul Allotte.

Nu spune asta, locotenente, nu spune asta! Replică butnarul, cu voce gravă.

Haide, Jean-Marie Cabidoulin, reluă domnul Bourcart. Nu-i ceva serios!… Marele şarpe de mare!… Ţi-o repet pentru a suta oară: nimeni nu l-a văzut vreodată, nimeni nu-l va vedea vreodată, pentru bunul motiv că nu există şi nici nu poate exista.

E atât de sigur că există, căpitane, se încăpăţână să răspundă butnarul, încât Saini-Enoch va face cunoştinţă cu el înainte de sfârşitul campaniei… şi cine ştie dacă nu cumva ea se va sfârşi astfel! Trebuie să mărturisim că Jean-Marie Cabidoulin era atât de convingător, încât nu numai muşii de la bord, ci şi mateloţii ajungeau să creadă în prezicerile lui sumbre. Cine ştie dacă domnul Bourcart avea să reuşească să-i închidă gura unui om atât de convins…!

În clipa aceea, doctorul Filhiol, întrebat de domnul Bourcart ce ştie în legătură cu pretinsul şarpe de mare, răspunse: Am citit aproape tot ce s-a scris în materie şi nu ignor glumele pe care şi le-a atras Le Constitutionnel1, dând drept realităţi aceste legende.

Ori remarcă, te rog. Căpitane, că nu sunt noutăţi! Au apărut încă de la începutul erei noastre! De pe atunci, credulitatea umană acorda dimensiuni gigantice unor caracatiţe, unor calmari de diverse specii, sepiilor, unor cefalopode. Care de obicei nu măsoară mai mult de şaptezeci, optzeci de centimetri, cu tentacule cu tot e un drum lung de aici până la acei giganţi ai speciei, agitând braţe de treizeci, şaizeci sau o sută de picioare, care n-au trăit niciodată decât în închipuirile oamenilor!… Şi oare nu s-a ajuns să se vorbească până şi de un kraken lung de o jumătate de leghe, care trăgea corăbiile în abisurile oceanului? Jean-Marie Cabidoulin era cât se poate de atent în spusele doctorului, fără a înceta să protesteze împotriva afirmaţiilor lui, clătinând din cap.

Nu, reluă doctorul Filhiol, sunt simple poveşti. În care cei vechi credeau, poale, de vreme ce, în timpul lui Pliniu, se vorbea de un şarpe-amfibie cu cap mare de dine. cu urechile aplecate spre spate, cu corpul acoperit de solzi îngălbeniţi, cure se năpustea asupra vaselor mici şi le scufunda… Apoi, zece sau douăsprezece secole mai târziu, episcopul norvegian Pontoppidan susţinea existenţa unui monstru marin ale cărui coarne ar fi semănat cu nişte catarge şi, când pescarii se credeau în ape adânci, găseau fundul numai la câteva picioare, pentru că animalul plutea sub chila şalupei lor…!

1 Ziar francez, fondat în 1815 (N. T.).

Şi dacă ar fi să-i crezi, animalul avea un cap enorm de cal, ochi negri, o coamă albă, iar când se scufunda, deplasa un asemenea volum de apă, că marea se dezlănţuia în trombe ca ale Maelstromului!

Şi de ce să nu se spună toate astea, dacă au fost văzute? Observă butnarul.

Fuseseră văzute… sau se crezuse că au fost văzute, bietul meu Cabidoulin! Răspunse căpitanul Bourcart.

De altfel, adăugă doctorul Filhiol, nici chiar aceşti oameni de ispravă nu erau de acord între ei. Unu afirma că pretinsul monstru avea botul ascuţit şi arunca apa printr-o nară, alţii susţineau că era prevăzut cu înotătoare în formă de urechi de elefant… Şi apoi a fost marea balenă albă de pe coastele Groenlandei, faimoasa Moby Dick. pe care balenierele scoţiene au urmărit-o vreme de peste două secole, fără să o poată prinde, pentru bunul motiv că n-o văzuseră niciodată…

Ceea ce nu împiedica să se admită existenţa ei, adăugă, râzând domnul Bourcart.

Bineînţeles, răspunse doctorul Filhiol, ca şi cea a nu mai puţin legendarului şarpe care, acum patruzeci de ani, a apărut prima dată în golful Glocester, a doua oară la treizeci de mile de Boston, în apele americane.

Să se fi lăsat oare convins Jean-Marie Cabidoulin de argumentele doctorului? Nu, desigur şi ar fi putut răspunde:

Din moment ce marea ascunde plante extraordinare, alge lungi de sute până la o mie de picioare, de ce n-ar zămisli şi monştri de dimensiuni mari, trăind în adâncurile pe care nu le părăsesc decât rareori…?

În 1819, sloop-ul Concordia, aflându-se la cincisprezece mile de Race-Point, a întâlnit un soi de reptilă care ieşea deasupra apei la vreo cinci, şase picioare, cu pielea neagă şi cu cap de cal, dar măsurând numai vreo cincizeci de picioare, mai puţin decât caşaloţii şi balenele.

În 1848, la bordul Peking-ului echipajul crezu că vede un animal enorm, de peste o sută de picioare lungime, care se mişca la suprafaţa mării. Apropiindu-se, oamenii descoperiră că era doar o algă uriaşă, acoperită cu paraziţi marini de toate felurile.

În 1849. Căpitanul Schielderup pretindea că întâlnise, în canalul care desparte insula Osterssen de continent, un şarpe de şase sute de picioare, adormit la suprafaţa apei.

În 1857, oamenii de veghe de pe Castillian au semnalat prezenţa unui monstru cu cap enorm, în formă de butoi, a cărui lungime putea fi evaluată la două sute de picioare.

În 1862, Bouyer, comandantul avizoului Atecton…

Iertaţi-mă că vă întrerup, domnule Filhiol, spuse meşterul Cabidoulin, cunosc un marinar care era la bord…

La bordul lui Alecton? Întrebă domnul Bourcart.

Da.

Şi matelotul ăsta a văzut ce povestea comandantul?

Aşa cum vă văd şi echipajul a ridicat la bord un monstru adevărat.

Fie, răspunse domnul Filhiol, dar nu era decât un enorm cefalopod de un roşu-închis, cu ochii proeminenţi, botul în formă de cioc de papagal, corp fusiform, umflat la mijloc, înotătoare rotunjite în două labe cornoase, plasate la extremitatea posterioară, opt braţe în jurul capului. Această masă de carne moale nu cântărea mai puţin de două mii de kilograme, deşi animalul n-avea mai mult de cinci-şase metri, de la cap la coadă. Nu era, deci, un şarpe de mare…

Dacă există caracatiţe, calmari de felul ăsta, răspunse butnarul, mă întreb de ce şarpele de mare n-ar exista şi el…?

Iată, de altfel, descoperirile care aveau să fie făcute mai târziu, în privinţa specimenelor de teratologic pe care le ascund adâncurile mării.

În 1864, la vreo sută de mile în larg de San Francisco, vasul olandez Cornelis se ciocni de o caracatiţă şi una din tentaculele ei încărcată cu ventuze se încolăci în jurul subarbei bompresului şi-l făcu să se încline până la suprafaţa apei. Când acest tentacul fu tăiat cu lovituri de topor, alte două se agăţară de capul berbec al şarturilor arborelui trinchet şi de cabestan. După ce le tăiară şi pe acestea, mai trebuiră să reteze alte opt tentacule, care făceau nava să se aplece foarte tare la tribord.

Câţiva ani după aceea, în Golful Mexic, fu observat un batracian cu ochi bulbucaţi, prevăzut cu două braţe verzi-albăstrui, ale cărui labe late apucară bordul unei ambarcaţiuni. Şase gloanţe de revolver abia reuşiră să izgonească această «manta», ale cărei braţe se legau de trup printr-o membrana asemănătoare cu cea a liliecilor şi care împrăştia groaza în acea zonă.

În 1873, cuterul Lida. Aflat în strâmtoarea Sleat, între Insula Skyel şi continent, întâlneşte o formă vie, gigantică. Între Malacca şi Penang, Nestor trece nu departe de un monstru oceanic lung de două sute de picioare, lat de cincizeci, cu capul pătrat, zebrat de dungi negre şi galbene, semănând cu o salamandră.

În fine. În 1875, la douăzeci de mile de capul San Roque, la extremitatea de nord-est a Braziliei, comandantului navei Pauline, George Drevar, i se păru că zăreşte un şarpe enorm. Încolăcit în jurul unei balene, ca un boa constrictor. Acest şarpe, de culoarea tiparului de mare şi care ar fi trebuit să măsoare între o sută şaizeci şi o sută şaptezeci de picioare lungime, se juca cu prada sa şi sfârşi prin a o trage în abis.

Acestea sunt ultimele fapte relevate de treizeci de ani în jurnalele de bord. Pot ele lăsa vreo îndoială asupra existentei anumitor animale marine, cel puţin extraordinare? Admiţând o oarecare parte de exagerare, refuzând să admitem că oceanele sunt frecventate de fiinţe al căror volum ar fi de zece ori, de o sută de ori mai mare decât al celor mai puternice balene, e totuşi foarte probabil că trebuie să dăm oarecare crezare relatărilor raportate mai sus.

Dar a pretinde. Împreună cu Jean-Marie Cabidoulin, că marea adăposteşte şerpi, caracatiţe, calmari de o ademenea mărime şi de o asemenea putere, încât să reuşească să scufunde nave de tonaj mediu, asta desigur nu. Dacă numeroase corăbii dispar, fără să se mai audă de soarta lor, e fiindcă au pierit prin ciocnire, s-au sfărâmat de stânci, s-au scufundat în mijlocul cicloanelor. Există destule, chiar prea multe cauze de naufragiu, fără a face să intervină – ca încăpăţânatul butnar – aceşti pitoni, aceste himere, aceste hidre supranaturale.

În tot acest timp, calmul se prelungea, spre marea supărare a ofiţerilor şi echipajului lui Saint-Enoch. Nimic nu permitea să i se prevadă sfârşitul, când, la 5 mai, condiţiile atmosferice se schimbară brusc. Briza încreţi suprafaţa mării şi nava îşi reluă drumul spre nord-est.

În ziua aceea, o navă care fusese deja semnalată ca urmând aceeaşi direcţie reapăru şi se apropie la mai puţin de o milă.

Nimeni la bord nu se îndoi că era o balenieră. Ori nu-şi începuse campania de pescuit, ori nu fusese norocoasă, căci părea destul de uşoară, cu cala aproape goală.

— Îmi vine să cred, zise domnul Bourcart, că acest vas cu trei catarge încearcă să atingă, ca şi noi, coastele Californiei de Jos, poate Golful Marguerite…

Se poate, răspunse domnul Heurtaux şi dacă-i aşa, am putea să facem drumul împreună.

E oare american, german, englez, norvegian? Întrebă locotenentul Coqueber.

Putem să aflăm, spuse căpitanul Bourcart. Să ne ridicăm pavilionul, el îl va ridica pe al lui şi vom şti despre ce e vorba. O clipă mai târziu, tricolorul flutura la picul artimonului lui Saint-Enoch. Vasul străin n-avu politeţea să răspundă.

— Nu mai încape nici o îndoială, strigă locotenentul Allotte, e englez!

Şi Ia bord, toată lumea fu de părere că o navă care nu salută pavilionul Franţei nu putea fi decât un «English din Anglia»!