Capitolul IX.În Kamceatka

Kamceatka, această lungă peninsulă siberiana, udată de nul cu acelaşi nume, se întinde între Marea Ohotsk şi Oceanul Arctic. Ea măsoară nu mai puţin de 1 350 km lungime şi 400 km lăţime.

Această provincie aparţine ruşilor din anul 1806. După ce a făcut parte din gubernia Irkuţk, acum formează una din cele opt mari diviziuni administrative ale Siberiei.

Kamceatka este relativ puţin populată: abia un locuitor pe kilometru pătrat şi e vizibil că populaţia nu tinde să crească. De altfel, solul pare puţin susceptibil de-a fi cultivat, deşi temperatura medie e mai puţin scăzută decât în alte părţi ale Siberiei. Presărat cu lave, pietre poroase, cenuşă provenită din erupţii vulcanice, osatura lui e indicată de un mare lanţ muntos, care se întinde spre nord şi spre sud, mai aproape de litoralul de est, având câteva piscuri foarte înalte. Acest lanţ nu se opreşte la limita extremă a peninsulei. Dincolo de Capul Lopatka, el se prelungeşte de-a lungul şiragului Kurdelor, până în apropiere de pământurile Japoniei.

Porturile nu lipsesc pe coasta occidentală a istmului ce uneşte Kamceatka de continentul asiatic: Karajinsk, Cehalvesk, Svascinsk Cehaljulinsk, Ozernovsk. Cel mai important este, fără îndoială, Petropavlovsk, situat la aproximativ 250 km de Capul Lopatka.

Saint-Enoch ancoră în acest port către orele cinci seara, la 4 octombrie. Ancora căzu atât de aproape de ţărm, pe cât permitea adâncimea apei în Golful Avach, destul de larg ca să încapă în el toate flotele lumii.

Repton se afla acolo, în escală.

Dacă doctorul Filhiol visase vreodată să viziteze capitala Kamceatkăi, avea să-şi realizeze visul în cele mai favorabile condiţii, în acest climat salubru, cu un aer sănătos şi umed, orizontul e rareori perfect limpede. În ziua aceea, totuşi, chiar de la intrarea vasului în Golful Avach, putură urmări cu privirea profilul minunatei panorame muntoase.

Numeroşi vulcani se deschid în acest lanţ: Siveluş, Sivelţ, Kronasker, Kortaţker, Povbratnaja, Asatşinska şi, în Fine, în spatele orăşelului atât de pitoresc încadrat. Koriatski, alb de zăpadă, al cărui crater varsă vapori feruginoşi, amestecaţi cu flăcări.

Oraşul, încă în stare rudimentară, era doar o aglomerare de case de lemn. La picioarele munţilor înalţi, părea un oraş-jucărie, cu căsuţele împrăştiate fără ordine. Dintre diversele construcţii, cea mai curioasă era o biserică ortodoxă, de culoare roşie, cu acoperişul verde şi cu clopotniţa la o depărtare de vreo cincizeci de paşi.

Doi navigatori, unul danez, celălalt francez, au fost onoraţi cu monumente comemorative la Petropavlovsk: Bering şi comandantul La Perouse; o coloană pentru primul, o construcţie octogonală, blindată cu plăci de fier. Pentru cel de-al doilea.

Desigur că nu în această provincie ar fi putut întâlni doctorul Filhiol stabilimente agricole importante. Graţie umidităţii persistente, solul e bogat mai ales în păşuni şi dă până la trei recolte pe an. În schimb, gramineele sunt puţin abundente, iar legumele mediocre, cu excepţia conopidelor, care ating proporţii colosale. Nu se văd decât câmpii de orz şi de ovăz, poate mai productive decât în alte părţi ale Siberiei septentrionale, clima fiind mai puţin aspră între cele două mări care scaldă peninsula.

Domnul Bourcart se gândea să stea la Petropavlovsk doar atât cât îi era necesar pentru a-şi procura carne proaspătă. În realitate, problema iernării lui Saint-Enoch nu era încă rezolvată şi fu obiectul unei discuţii în care trebuia să se ia o hotărâre definitivă.

Iată ce spuse căpitanul Bourcart:

În orice caz, nu cred că trebuie să ne petrecem iarna în portul Petropavlovsk, deşi o navă n-are nimic de temut aici, în ceea ce priveşte gheţurile, de vreme ce Golful Avach rămâne întotdeauna liber, chiar pe cele mai mari geruri.

Căpitane, întrebă secundul, vă gândiţi să ne întoarcem la Vancouver?

Probabil, chiar dacă ar fi numai ca să vindem uleiul pe care-l avem în butoaie.

O treime din încărcătură… cel mult! Ripostă secundul.

Ştiu, Heurtaux, dar de ce să nu profităm de ridicarea cursurilor, care cine ştie dacă va ţine până anul viitor?

N-o să scadă, căpitane, dacă balenele, după cum se pare, vor să părăsească aceste ţinuturi ale Pacificului septentrional.

Aici e ceva, într-adevăr, inexplicabil, răspunse domnul Bourcart şi poate că balenierele nu vor mai fi tentate să vină în Marea Ohotsk.

Dacă ne-ntoarcem la Victoria, reluă domnul Heurtaux, Saint-Enoch va petrece iarna acolo?

Asta vom hotărî mai târziu. Traversarea de la Petropavlovsk la Victoria va dura între şase şi şapte săptămâni, oricât de puţine neplăceri am avea şi cine ştie dacă pe drum n-o să se ivească ocazia să prindem două sau trei balene!… în sfârşit… Undeva or fi ele, din moment ce nu sunt nici în Marea Ohotsk, nici în Golful Marguerite.

E posibil să se fi îndreptat spre strâmtoarea Bering, căpitane.

S-ar putea, Heurtaux, dar sezonul e prea înaintat ca să urcăm la o asemenea latitudine. Am fi repede opriţi de banchiză. Nu… Să încercăm să dăm câteva lovituri de harpon în timpul traversării.

Fiindcă veni vorba, observă secundul n-ar fi mai bine să ne întoarcem în Noua Zeelandă, în loc să iernăm la Victoria?

M-am gândit la asta, răspunse domnul Bourcart. Totuşi, ca să ne hotărâm, să aşteptăm ca Saint-Enoch să fi făcut escală în Vancouver.

Pe scurt, căpitane, nu poate fi vorba să ne întoarcem în Europa?

Nu înainte de-a profita de întreg sezonul din anul viitor.

Va să zică, spuse domnul Heurtaux în încheiere, nu vom întârzia să părăsim Patropavlovskul.

De îndată ce ne vom termina aprovizionarea, încuviinţă domnul Bourcart. Aceste proiecte, aduse la cunoştinţa echipajului, fură aprobate de toţi – în afară de butnar.

În ziua aceea, când meşterul Ollive îl prinse într-unui din cabaretele din târg, în faţa unei sticle de votcă, îi zise:

Ei bine, bătrâne, care-i părerea ta despre hotărârea căpitanului?

Părerea mea e că Saint-Enoch ar face mai bine să nu se întoarcă la Vancouver.

Şi de ce?

Fiindcă drumul nu e sigur!

Ai vrea să iernăm la Petropavlovsk?

Nici asta.

Atunci…?

Atunci, cel mai bine ar fi să pornim spre sud şi să ne întoarcem în Europa.

Asta e ideea ta?

Asta e ideea mea… şi e singura bună!

În afară de câteva reparaţii ne în semn a te, Saint-Enoch n-avea decât să-şi reînnoiască hrana proaspătă şi provizia de combustibil. Era un lucru indispensabil, de care echipajul se ocupă fără întârziere.

De altfel, Repton făcea acelaşi lucru, ceea ce indica aceleaşi intenţii. Părea deci probabil că şi căpitanul King avea să ridice ancora în câteva zile. Cu ce destinaţie?… Domnul Bourcart nu reuşise să afle.

În ce-l priveşte pe doctorul Filhiol. El îşi consacră timpul liber din aceasta escală vizitării împrejurimilor, la lei ca la Victoria, ce-i drept pe o rază mult mai restrânsa. Din punctul de vedere al facilităţii deplasărilor, Kamceatka nu ajunsese încă acolo unde ajunsese Insula Vancouver. Populaţia prezenta un tip foarte deosebit de cel al indienilor care locuiesc în Alaska şi în Columbia engleză. Aceşti indigeni au umeri largi, ochi proeminenţi, maxilare puternice, buze groase, părul negru. Bărbaţii au tenul brun-gălbui, iar femeile alb, după cât se poate judeca. Aceste cochete îşi acoperă faţa cu o băşica de bou fixată cu lipici şi se fardează cu roşu de iarbă de mare, amestecat cu grăsime de peşte.

Îmbrăcămintea se compune din piei vopsite în galben cu scoarţă de salcie, cămăşi din pânză de Rusia sau de Buhara, pantaloni pe care-i poartă ambele sexe. Pe scurt, sub acest raport, kamceadalii ar putea fi uşor confundaţi cu locuitorii Asiei septentrionale.

Obiceiurile locului, felul de viaţă sunt aceleaşi ca şi în Siberia de sub puternica administraţie moscovită şi populaţia e de religie ortodoxă. E cazul să adăugăm că, graţie salubrităţii climatului, kamceadalii se bucură de o sănătate excelentă şi bolile sunt rare în ţinut.

«Medicii n-ar face avere aici!» îşi spuse, probabil, doctorul Filhiol, văzând aceşti oameni dotaţi cu o remarcabilă vigoare, cu o supleţe puţin obişnuită, datorită practicării constante a exerciţiilor fizice şi care nu albesc niciodată înainte de şaizeci de ani.

De altfel, populaţia Petropavlovskului se arăta binevoitoare, ospitalieră şi, dacă există un defect care să îi poată fi reproşat, e acela că îi place prea mult să se distreze.

În definitiv, de ce să trudeşti din greu, dacă te poţi hrăni fără mare osteneală? Peştele, mai ales somonul, fără a mai vorbi de delfini, abundă pe acest litoral şi chiar câinii se hrănesc aproape exclusiv cu peşti. Aceşti câini, slabi şi robuşti, sunt înhămaţi la sănii. Un instinct foarte sigur le permite să se orienteze în vârtejul atât de frecventelor furtuni de zăpadă. Se întâlnesc de asemenea urşi negri, în mare număr, în munţii peninsulei. La fel de înspăimântători ca şi cei din Golful Ohotsk, ei obligă la anumite precauţiuni. Pentru oamenii care se aventurează în împrejurimile Petropavlovskului agresiunile lor sunt întotdeauna de temut.

Capitala Kamceatkăi nu număra atunci mai mult de 1 100 de locuitori. Sub Nicolae I, ea a fost înconjurată cu fortificaţii pe care, în timpul războiului din 1855, flotele unite anglo-franceze le-au distrus în parte. Aceste fortificaţii vor fi ridicate din nou, fără îndoială, căci Petropavlovskul e un punct strategic de mare importanţă şi e nevoie ca superbul Golf Avach să fie apărat împotriva oricărui atac.

Echipajul lui Saint-Enoch se ocupă de asemenea cu refacerea proviziei de lemne, în vederea unei lungi traversări şi pentru cazul că aveau să vâneze vreo balenă. Dar pe litoralul Kamceatkăi nu fu la fel de uşor să-şi procure combustibil, ca pe litoralul Mării Ohotsk.

Oamenii trebuiră să străbată trei sau patru mile, ca să ajungă într-o pădure care acoperă primele coaste ale vulcanului Koroatski. Fu deci necesar să se organizeze transportul cu sănii trase de câini, pentru a aduce lemnele La bord.

La 6 octombrie, meşterul Cabidoulin, marangozul Ferut şi şase mateloţi, înarmaţi cu fierăstraie şi securi, urcară într-o sanie închiriată de căpitanul Bourcart şi condusă cu îndemânarea unui adevărat mujic de un vizitiu indigen.

La ieşirea din oraş, sania o luă pe un drum, mai curând cărare decât drum, care şerpuia printre câmpurile de ovăz şi orz. Apoi străbătu vaste păşuni de pe care fusese secerată ultima recoltă şi pe care le udau numeroase pâraie. Câinii, dovedindu-se buni la fugă, ajunseră la pădure către ora şapte şi jumătate.

La drept vorbind, nu era decât un crâng de pini, de zadă şi alţi arbori răşinoşi, mereu verzi. Ar fi fost greu ca o duzină de baleniere să se aprovizioneze după nevoi. Aşa că marangozul Ferut spuse:

— Hotărât lucru, nu Kamceatka o să facă să ne fiarbă topitoriile!

— E aici mai mult lemn decât o să ardem noi, răspunse meşterul Cabidoulin.

— Cum aşa?

— Balenele s-au dus la dracu' şi e inutil să tai copaci, când n-ai de ce să faci foc sub oale!

— Fie, reluă marangozul, dar alţii nu-s de părerea asta şi se mai aşteaptă încă la câteva lovituri de harpon!

Într-adevăr, în locul acela, o echipă lucra la marginea cărării. Erau vreo jumătate de duzină de mateloţi de pe Repton care, cu o zi înainte, începuseră această muncă sub conducerea secundului Strok. Poate că nava engleză voia să pornească spre Vancouver, ca şi Saint-Enoch…

La urma urmei, chiar dacă n-ar fi fost acolo decât o sută de copaci, celor două baleniere le-ar fi ajuns din belşug. Oamenii n-aveau de ce să se certe pentru o rădăcină sau o creangă. Nici topitoarea englezilor, nici cea a francezilor n-aveau să şomeze din lipsă de combustibil.

De altfel, din prudenţă, marangozul nu-şi conduse echipa în partea ocupată de oamenii de pe Repton. N-avuseseră legături pe mare, n-aveau să aibă nici pe uscat. Pe bună dreptate, domnul Bourcart le recomandase, dacă s-ar fi ivit ocazia, să evite orice contact. Aşa că mateloţii de pe Saint-Enoch se apucară de lucru la celălalt capăt al cărării şi, chiar din prima zi, doi steri de lemne fură aduşi la bord. Dar, în ultima zi, în ciuda sfaturilor căpitanului Bourcart, echipele de pe Repton şi Saint-Enoch sfârşiră prin a se întâlni şi a se certa pentru un copac. Englezii nu erau deloc răbdători, francezii nici atât şi nu se aflau nici în Franţa, nici în Anglia, ci pe teren neutru, ca să spunem aşa.

Curând începură să fie schimbate vorbe necuviincioase şi de la vorbe la pumni nu-i drum lung între mateloţi. Se ştie că ranchiuna echipajului de pe Saint-Enoch data de câteva luni.

Or, în timpul disputei pe care nici meşterul Cabidoulin, nici Ferut n-o putură împiedica, matelotul Germinet fu împins cu brutalitate de marangozul de pe Repton. Aceasta fiinţă grosolană, pe jumătate beată de whisky şi gin, vărsă toată seria de înjurături care iese cu atâta abundenţă dintr-o gură saxonă, îndată, cele două echipe înaintară una spre cealaltă. Secundul Strok nu părea să aibă de gând să facă cel mai mic efort ca să-i oprească pe ai săi; poate că aveau să se încaiere. In primul rând, Germinet, care nu era om să înghită ghiontul primit, se repezi dintr-un salt la englez, îi smulse cascheta şi o calcă în picioare, strigând:

Dacă Repton nu l-a salutat pe Saint-Enoch, cel puţin englishul ăsta şi-a scos pălăria în faţa noastră…

Bine zis! Încuviinţară camarazii lui.

Cele două echipe erau egale ca număr şi nu se putea şti care ar fi câştigat lupta. Mateloţii, a căror animaţie creştea, erau înarmaţi cu securi şi cuţite. Dacă se aruncau unii asupra altora, ar fi curs sânge şi s-ar fi făcut poate moarte de om. Aşa că, cei dintâi, marangozul şi meşterul Cabidoulin încercară să-şi liniştească tovarăşii care erau gata să ia ofensiva. La rândul lui, secundul Strok, înţelegând gravitatea unei ciocniri, reuşi să-i oprească pe oamenii de pe Repton.

Pe scurt, nu se schimbară decât injurii în două limbi şi francezii se apucară din nou de lucru. De altfel, doborârea copacilor se termină în ziua aceea şi cele două echipaje nu mai avură ocazia să se întâlnească.

Două ore mai târziu, butnarul, marangozul şi oamenii lor se întoarseră la bord cu sania. Şi când domul Bourcart află ce se petrecuse, zise:

— Din fericire, Saint-Enoch nu va întârzia să ridice ancora, căci toate astea s-ar putea sfârşi prost!

Într-adevăr, era de temut că marinarii de pe cele două nave, din ce în ce mai surescitaţi, aveau să ajungă să se bată pe străzile Petropavlovskului, cu riscul de-a fi arestaţi de poliţia rusă. Astfel că, dornici să evite un conflict serios, căpitanul Bourcart şi căpitanul King nu mai dădură permisiunea de a se coborî pe uscat.

E adevărat că, Saint-Enoch şi Repton fiind ancorate la mai puţin de o ancablură unul de altul, provocările porneau şi se auzeau de la ambele borduri. Deci, cel mai bine era să fie grăbite pregătirile, să se îmbarce ultimele provizii, să se ridice ancora cât mai curând posibil şi apoi, odată pe mare, să nu navigheze împreună şi mai ales să nu se îndrepte spre acelaşi port.

Între timp, se produse un incident de natură să întârzie plecarea navei franceze şi a celei engleze.

În după-amiaza de 8 octombrie, deşi sufla o briză uşoară din larg, foarte propice pescuitului, toată lumea fu surprinsă văzând bărcile kamceadale forţând velele ca să ajungă în port. Atât de mare le fusese graba, încât mai multe se întoarseră fără plase, părăsindu-le la intrarea Golfului Avach.

Şi iată ce nu întârzie să afle populaţia din Petropavlovsk.

La o jumătate de milă în largul golfului, întreaga flotilă fusese lovită de spaimă la vederea unui monstru marin gigantic. Acest monstru luneca la suprafaţa apei pe care coada iui o bătea cu o violenţă de necrezut. Fără îndoială, erau de vină şi imaginaţiile surescitate, teama foarte firească de care fuseseră cuprinşi toţi pescarii. Dacă-i ascultai, animalul nu măsura mai puţin de trei sute de picioare lungime şi o lăţime variind între cincisprezece şi douăzeci de picioare, avea capul înzestrat cu o coamă, trupul foarte umflat la mijloc şi câţiva adăugau că era înarmat cu cleşti formidabili, ca un crustaceu enorm.

Hotărât lucru, dacă nu era şarpele lui Jean-Marie Cabidoulin şi cu condiţia să nu fie închipuire, această parte a mării, în largul Golfului Avach, fusese sau mai era încă frecventată de unul din aceste animale prodigioase, cărora nu mai e posibil să li se atribuie o origine pur legendară. Să fi fost o algă imensă, de felul celei pe care Saint-Enoch o întâlnise dincolo de Aleutine? Nu şi nu încăpea nici o eroare în această privinţă. Era, într-adevăr, vorba de o fiinţă vie, după cum afirmau cei cincizeci sau şaizeci de pescari care se întorseseră în port. Fiind de o asemenea mărime, trebuia să aibă o astfel de putere, încât un vas ca Repton sau Saint-Enoch nu iar fi putut rezista.

Şi atunci, domnul Bourcart, ofiţerii, echipajul se întrebară dacă nu cumva prezenţa numitului monstru în această zonă a Pacificului de Nord provocase fuga balenelor, dacă nu cumva acest gigant oceanic le gonise din Golful Marguerite mai întâi, apoi din Marea Ohotsk… Monstrul de care vorbise căpitanul lui Iwing şi care, după ce traversase această parte a oceanului, fusese acum semnalat în apele kamceadale. Iată ce se întrebau cu toţii la bordul lui Saint-Enoch – şi oare n-avea dreptate Jean-Marie Cabidoulin, împotriva tuturor, când susţinea existenţa marelui şarpe de mare sau a altui animal monstruos de acest fel?… Avură deci loc discuţii lungi şi pasionate pe această temă, în careu ca şi în postul echipajului. Pescarii, sub imperiul panicii, nu crezuseră oare că văd ceea ce nu văzuseră…?

Aceasta era părerea domnului Bourcart, a secundului, a doctorului Filhiol şi a meşterului Ollive. Cei doi locotenenţi erau mai puţin categorici. Iar cea mai mare parte din echipaj nu admitea că ar fi fost o eroare. Pentru ei, apariţia monstrului nu putea fi pusă la îndoială.

La urma urmelor, spuse domnul Heurtaux, dacă-i adevărat sau nu, dacă acest animal extraordinar există sau nu, noi n-o să ne întârziem plecarea!

Nici nu mă gândesc la asta, răspunse domnul Bourcart şi nu ne vom schimba cu nimic planurile.

Ce naiba, strigă Romain Allotte, oricât de monstruos o fi monstrul, o să-l înghită pe Saint-Enoch aşa cum înghite un rechin un sfert de şuncă…!

— De altfel, spuse doctorul Filhiol, în interesul general, e mai bine să aflăm despre ce e vorba!

— E şi părerea mea, răspunse domnul Bourcart şi poimâine pornim la drum. În genere, hotărârea căpitanului fu aprobată. Şi ce glorie pentru vasul şi echipajul care ar fi reuşit să cureţe aceste locuri de un asemenea monstru!

— Ei bine, bătrâne, îi spuse meşterul Ollive butnarului, plecăm totuşi şi dacă ne vom căi…

— Va fi prea târziu, răspunse Jean-Marie Cabidoulin.

— Atunci… ar trebui să nu mai navigam niciodată?

— Niciodată.

— Ţi-ai pierdut minţile, bătrâne!

— Mărturiseşti că, dintre noi doi, cel care a avut dreptate sunt eu?

— Haida-de! Răspunse meşterul Ollive, ridicând din umeri.

— Eu îţi spun… din moment ce şarpele de mare e aici…

— O să vedem asta.

— S-a şi văzut!

Şi, în fond, butnarul şovăia între teama pe care trebuia să i-o inspire apariţia monstrului şi satisfacţia de a fi crezut dintotdeauna în existenta lui.

În aşteptare, teroarea domnea în orăşelul Petropavlovsk. E uşor de închipuit că nu această populaţie superstiţioasă ar fi fost capabilă să pună la îndoială apariţia animalului în apele siberiene. Nimeni n-ar fi admis ca pescarii se înşelaseră. Kamceadalii nu se puteau arăta sceptici în faţa celor mai neverosimile legende ale Oceanului.

Deci, locuitorii nu încetau să supravegheze Golful Avach, temându-se ca teribilul animal să nu caute refugiu aici. Dacă în larg se ridica vreun val imens, el era cel care tulbura Oceanul până-n adâncuri! Dacă văzduhul era străbătut de vreo rumoare formidabilă, el era cel care bătea aerul cu coada lui puternică!… Şi dacă înainta până-n port, dacă, ofidian şi saurian în acelaşi timp, această amfibie ieşea din apă şi se arunca asupra oraşului?… N-ar fi mai puţin de temut pe uscat decât pe mare!… Şi cum să-i scapi…?

Saint-Enoch şi Repton îşi grăbeau pregătirile. Orice ar fi gândit englezii despre această fiinţă apocaliptică, aveau să-şi ridice pânzele, probabil în aceeaşi zi ca şi nava franceză. Din moment ce căpitanul King şi echipajul lui nu şovăiau să plece, căpitanul Bourcart şi ai săi puteau oare să nu le urmeze exemplul…?

Şi aşa se face că, la 10 octombrie, dimineaţa, cele două vase ridicară ancora la aceeaşi oră, pentru a profita de maree. Apoi, cu pavilionul la pic, ajutate de o uşoară briză dinspre ţărm, traversară Golful Avach, cu direcţia spre est, ca şi cum ar fi navigat împreună.

La urma urmei, în eventualitatea unei întâlniri redutabile, cine ştie dacă, în ciuda antipatiei lor, n-aveau să fie în situaţia de a-şi da ajutor? „.

Cât despre populaţia Petropavlovskului, pradă groazei, singura ei speranţă era că monstrul, după ce se va fi înverşunat împotriva lui Repton şi a lui Saint-Enoch, avea să se îndepărteze de apele siberiene!