Capitolul X.Lovitura dublă

Cele două nave mergeau spre larg, la şase sau şapte ancabluri una de cealaltă, supraveghind apele cu tot atâta atenţie cât şi nelinişte. E adevărat că trecuseră mai mult de patruzeci şi opt de ore de la întoarcerea grăbită a pescarilor kamceadali şi liniştea golfului nu mai fusese tulburată. Totuşi, teroarea locuitorilor din Petropavlovsk avea să dureze multă vreme. Venirea iernii n-avea să-i apere împotriva atacurilor monstrului, de vreme ce Golful Avach nu-i niciodată cuprins de gheţuri. De altfel, chiar dacă ar fi îngheţat, în cazul când numitul monstru ar fi fost apt să se mişte pe pământ ca şi pe mare, târgul n-ar ii fost la adăpost de agresiunile lui.

Sigur e că nici de la bordul lui Saint-Enoch şi nici, fără îndoială, de la bordul lui Repton, echipajele nu văzură nimic suspect. Lunetele se îndreptaseră spre toate punctele orizontului şi ale litoralului. Nici măcar o dată suprafaţa apelor nu trăda vreo agitaţie interioară. Sub acţiunea brizei, mareea se ridica în valuri înalte, care abia dacă se spărgeau spre larg.

Saint-Enoch – şi de asemenea însoţitorul lui, dacă ne e permis să-i dăm acest nume – avea velele întinse, cu murele la babord. Căpitanul Bourcart se afla în vântul căpitanului King şi, venind în vânt cu un cart, nu întârzie să mărească distanţa care despărţea cele două nave.

La ieşirea din golf, marea era absolut pustie. Nici fum, nici pânze la orizont. Probabil că aveau să treacă multe săptămâni înainte ca pescarii din Golful Avach să îndrăznească să iasă în larg. Şi cine ştie dacă această zonă a Pacificului de Nord n-avea să fie părăsită pe timpul întregii ierni…?

Trecură trei zile. Navigaţia nu fu tulburată de nici un incident sau accident. Oamenii de veghe de pe Saint-Enoch nu observară nimic care să indice prezenţa gigantului oceanic care înspăimântase Petropavlovskul. Şi totuşi, fuseseră cu ochii în patru – trei harponieri în crucetele catargului mare, trinchetului şi artimonului.

Dar, dacă marele şarpe de mare nu se arătă, nici domnul Bourcart n-avu ocazia să-şi coboare bărcile. Nici caşaloţi, nici balene. Echipajul se înciuda constatând că rezultatele acestei a doua campanii aveau să fie nule.

Într-adevăr, nu înceta să repete domnul Bourcart, toate astea sunt inexplicabile!… Se întâmplă ceva de care nu ne dăm seama!… în această epocă a anului. În nordul Pacificului, balenele abundă de obicei şi pot fi vânate până la jumătatea lui noiembrie. Nu vedem niciuna. Şi, ca şi cum ar fugi de aceste ţărmuri, nu sunt mai multe baleniere decât balene.

Totuşi, observă doctorul Filhiol, dacă cetaceele nu sunt aici, sunt în altă parte, căci nu-mi închipui că ai ajuns să crezi că le-a dispărut specia…

Doar dacă monstrul nu le-o fi înghiţit până la ultima! Interveni locotenentul Allotte.

Pe cinstea mea, reluă domnul Filhiol, părăsind Petropavlovskul, nu prea credeam în existenţa acestui animal extraordinar, dar acum nu cred chiar deloc!… Pescarii au fost jucăria unei iluzii. Or fi observat vreo caracatiţă la suprafaţa apei şi groaza lor i-a atribuit dimensiuni gigantice!… Un şarpe de mare lung de trei sute de picioare e o legendă ce-ar trebui trimisă la vechiul Constitutionnel!

Totuşi, nu aceasta era opinia dominantă la bordul lui Saint-Enoch. Muşii, majoritatea mateloţilor îl ascultau pe butnarul care nu înceta să-l sperie cu istoriile lui, în stare să-i facă părul măciucă unui chel… după cum spunea marangozul Ferut. Şi totuşi, nevăzând nimic, nu trebuiau să sfârşească prin a nu crede nimic…?

Jean-Marie Cabidoulin nu se dădea bătut. După părerea lui, pescarii din Petropavlovsk nu se înşelaseră. Monstrul marin exista în realitate, nu în imaginaţia acestor bieţi oameni, Butnarul nu avusese nevoie de această nouă întâlnire ca să fie edificat şi la cele câteva glume care-i fuseseră adresate în acea zi, răspunse:

Chiar dacă noi nu vom vedea animalul, chiar dacă nu-l vom întâlni în drum, asta nu schimbă lucrurile cu nimic. Kamceadalii l-au văzut, au să-l mai vadă şi alţii şi poate că n-au să scape aşa de ieftin. Şi sunt sigur că noi înşine…

Când? Întrebă meşterul Ollive.

Mai curând decât crezi, declară butnarul şi spre nenorocirea noastră…

Pariezi pe o sticlă de rachiu, bătrâne, că n-o să vedem nici vârful cozii şarpelui tău, înainte ca Saint-Enoch să ajungă la Vancouver?

Poţi să pariezi şi pe două… pe trei. pe o jumătate de duzină…

— De ce?

— Pentru că n-ai să ai ocazia să le plăteşti niciodată, nici la Victoria, nici în altă parte!

Şi, în mintea acestui încăpăţânat de Jean-Marie Cabidoulin. Răspunsul lui însemna că Saint-Enoch nu avea să se mai întoarcă din această ultimă călătorie.

În dimineaţa zilei de 13 octombrie, cele două nave se pierdură din vedere. De douăzeci şi patru de ore nu mai urmau acelaşi drum. Repton, schimbând direcţia vântului, se afla mai sus, ca latitudine.

Vremea nu înceta să se menţină frumoasă, cu o mare la fel. Briza varia de la sud-vest la nord-vest, în consecinţă, fiind foarte favorabilă navigaţiei spre pământurile Americii. Observaţiile domnului Bourcart îi indicau că ajunsese la patru sute de leghe de litoralul asiatic, adică la aproximativ o treime din traversare.

Pacificul era absolut pustiu, de când baleniera engleză înainta spre nord. Cât vedeai cu ochii, nu se zărea nimic pe toată întinderea apelor, abia tulburate de siaj. Păsările nu ajungeau la această distanţă de coastă. Dacă vântul se menţinea, Saint-Enoch n-avea să întârzie să zărească Aleutinele.

Era de remarcat că, de la plecare, undiţele agăţate la pupa nu prindeau nici un peşte. Astfel că hrana se reducea numai Ia proviziile de pe bord. De obicei, totuşi, în această parte a oceanului, navele pescuiesc cu sutele bonite, ţipari de mare, roşioare anges, spares, dorade şi alte specii. Ele navighează chiar în mijlocul cârdurilor de rechini, de marsuini, de delfini, de peşti-sabie. Or, lucru absolut ciudat, se părea că toate fiinţele vii fugiseră din aceste ţinuturi.

În rest, oamenii de veghe nu semnalară prezenţa vreunui animal excepţional prin formă sau dimensiuni. Şi desigur că el n-ar fi scăpat ochilor vigilenţi ai lui Jean-Marie Cabidoulin. Aşezat pe călcâiul bompresului, cu mâna streaşină la ochi, ca să vadă mai bine, mereu în observaţie, nici nu răspundea celor care-i adresau cuvântul. Ceea ce mormăia printre dinţi era numai pentru el, nu pentru ceilalţi.

Pe la orele trei, în după-amiaza de 13, spre marea mirare a ofiţerilor şi a echipajului, din înălţimea marelui catarg căzu acest strigăt:

— Balenă la pupa, la tribord! Harponierul Durut zărise un cetaceu în largul oceanului. Într-adevăr, în direcţia nord-est, o masă negricioasă se legăna pe ondulările hulei. Deîndată, toate lunetele se îndreptară într-acolo. Harponierul nu se înşelase oare?… Era vorba de o balenă, sau de coca unui vas naufragiat?… Se schimbară următoarele fraze:

Dacă-i o balenă, observă locotenentul Allotte, stă absolut nemişcată.

Poate că se pregăteşte să se scufunde, răspunse locotenentul Coquebert.

Afară de cazul că-i adormită, replică domnul Heurtaux.

În orice caz, reluă Romain Allotte, să aflăm ce e: poate căpitanul vrea să dea ordin…

Domnul Bourcart nu răspundea şi, cu luneta la ochi, nu înceta să observe animalul. Lingă el, sprijinit de balustradă, doctorul Filhiol privea cu aceeaşi atenţie şi sfârşi prin a spune:

S-ar putea să fie din nou o balenă moarta, cum am mai întâlnit.

Moartă? Exclamă locotenentul Allotte.

Şi chiar să nu fie o balenă, adăugă căpitanul Bourcart.

Atunci ce să fie? Întrebă locotenentul Coquebert.

O epavă… o navă abandonată.

De altfel, ar fi fost greu să se pronunţe, căci masa aceea plutea la nu mai puţin de şase mile de Saint-Enoch.

Căpitane, reluă locotenentul Allotte.

Da, răspunse domnul Bourcart, care înţelegea nerăbdarea tânărului ofiţer. De îndată, comandă să se pună bara dedesubt şi să se întărească scotele. Nava, schimbându-şi uşor drumul, o porni spre nord-est, înainte de ora patru, Saint-Enoch se afla la o jumătate de milă. Imposibil să se înşele. Nu era o epavă în derivă, ci un cetaceu de mari dimensiuni, despre care nu se putea spune încă dacă era mort sau viu. Atunci, domnul Heurtaux luă de la ochi luneta, declarând:

— Dacă această balenă este adormită, n-o să ne fie greu s-o înţepăm!

Bărcile secundului şi ale celor doi locotenenţi fură coborâte. Dacă animalul era viu, aveau să-l urmărească; dacă era mort, aveau să-l remorcheze până la Saint-Enoch. Fără îndoială că avea să dea o sută de butoaie, căci domnul Bourcart întâlnise rareori o balenă de o asemenea mărime.

Cele trei ambarcaţiuni porniră, în timp ce vasul se oprea.

De data asta, lăsând deoparte orice amor propriu, ofiţerii nu căutară să se întreacă. Cu pânzele ridicate, bărcile plutiră alături şi nu scoaseră ramele decât la un sfert de milă înainte de a acosta balena. Atunci se despărţiră, astfel, încât să-i taie drumul, în caz că ar fi vrut să fugă.

Precauţiunile se dovediră a fi de prisos şi secundul strigă aproape imediat:

Nu-i de temut c-o să fugă, c-o să se scufunde…

Nici c-o să se trezească! Adăugă locotenentul Coquebert. E moartă…

Hotărât lucru, replică Allotte, nu mai sunt decât balene moarte în ţinuturile astea!

S-o legăm, totuşi, răspunse domnul Heurtaux, căci merită! Era o balenoptera imensă, care nu părea într-o stare avansată de descompunere şi a cărei moarte nu data de mai mult de douăzeci şi patru de ore. Nici o emanaţie fetidă nu se degaja din această masă plutitoare.

Din nefericire, când bărcile înconjurară animalul, văzură că flancul stâng era sfâşiat. Măruntaiele pluteau la suprafaţa apei. O bucată din coadă lipsea. Capul prezenta urmele unei ciocniri puternice şi gura larg deschisă era lipsită de fanoane, care, desprinse din gingii, se scufundaseră. Grăsimea acestui corp sfâşiat şi îmbibat de apă nu mai avea nici o valoare.

Păcat, spuse domnul Heurtaux, nu mai e nimic de scos din carcasa asta…

Atunci, întrebă locotenentul Allotte, nu merită s-o luăm la remorcă?

Nu, răspunse harponierul Kardek şi e într-o asemenea stare, încât am pierde jumătate din ea pe drum.

La Saint-Enoch! Comandă domnul Heurtaux.

Cele trei bărci, având vântul în faţă, trecură la rame. Dar, cum nava se apropia, cu pânzele sus, ajunseră repede la ea şi fură ridicate la bord.

Când domnul Bourcart auzi raportul secundului, spuse:

Va să zică, era o balenoptera?

Da, domnule Bourcart.

Şi nu fusese lovită cu harponul?

Nu, desigur, declară domnul Heurtaux, căci loviturile de harpon nu fac asemenea răni. S-ar părea mai curând că a fost strivită…

Strivită… de cine?

N-ar fi trebuit să-l întrebe asta pe Jean-Marie Cabidoulin. E uşor de ghicit ce-ar fi răspuns el. Să fi avut oare dreptate împotriva tuturor şi aceste ţinuturi să fi fost devastate de un monstru marin de dimensiuni extraordinare şi de o putere prodigioasă…?

Navigaţia continua şi domnul Bourcart nu se putea plânge de vreme. Niciodată o traversare n-a fost mai favorizată de vânt. Dacă condiţiile atmosferice nu se modificau, Saint-Enoch n-avea nevoie, ca să se întoarcă la Insula Vancouver, decât de trei sferturi din timpul folosit ca să ajungă în Kurile. Dacă ar fi avut noroc la pescuit în aceste ţinuturi, ar fi ajuns la vreme ca să-şi vândă uleiul pe piaţa din Victoria.

Din nefericire, campania nu fusese deloc fructuoasă, nici în Marea Ohotsk, nici după plecarea din Petropavlovsk. Oamenii nu aprinseseră nici măcar o dată topitoarea şi două treimi din butoaie rămăseseră goale.

Trebuiau deci să facă haz de necaz şi să se resemneze cu speranţa că, peste câteva luni, aveau să se despăgubească în apele Noii Zeelande. Meşterul Ollive repeta muşilor, care n-aveau experienţa mateloţilor:

— Vedeţi, băieţi, aşa e meseria! Într-un an îţi merge, într-altul nu – şi nu trebuie nici să facem pe miraţii, nici să ne pierdem încrederea!… Nu balenele aleargă după vas, ci vasul aleargă după balene şi când au şters-o în larg, deşteptăciunea e să ştii unde să le cauţi!… Deci, înarmaţi-vă cu răbdare… Băga ţi-o în sac, puneţi batista deasupra… şi aşteptaţi!

Cuvinte înţelepte – şi era mai bine să-l asculţi pe meşterul Ollive decât pe meşterul Cabidoulin, cu care primul îşi termina invariabil discuţiile spunând:

Mai ţii rămăşagul cu sticla de rachiu?

Ţin! Replica butnarul.

De fapt, se părea că cu cât înaintau cu atât lucrurile îi dădeau dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin. Dacă Saint-Enoch nu întâlni nici o balenă, adesea zăriră resturi pe suprafaţa mării, resturi de bărci, epave în derivă. Şi era de notat că aceste nave păreau să fi pierit în urma unor ciocniri… Dacă fuseseră părăsite de echipajul lor, însemna că nu mai puteau naviga, în ziua de 20 octombrie, monotonia traversării fu întreruptă. Se ivi în fine o ocazie ca Saint-Enoch să-şi umple o parte din butoaiele din cală.

Vântul slăbind puţin faţă de ziua dinainte, domnul Bourcart pusese să se ridice velele-strai şi bonetele. Un soare strălucitor lumina cerul fără nori şi orizontul se desena limpede de jur împrejur.

Către ora trei, căpitanul Bourcart, doctorul Filhiol şi ofiţerii stăteau de vorbă sub cortul de pe dunetă, când se auzi din nou strigătul:

Balenă… balenă! Din cruceta marelui catarg, strigase harponierul Ducrest.

Bourcart n ce direcţie? Îl întrebă imediat şeful de echipaj.

La trei mile de noi, sub vânt.

De data asta, nu era nici o îndoială, căci un jet se înălţa deasupra mării, în direcţia indicată. Animalul, revenit la suprafaţă după scufundare, fusese zărit de Ducrest chiar în clipa când arunca acea coloană de aer şi de apă. Un al doilea jet nu întârzie să-i urmeze primului.

Nu vă veţi mira că locotenentul Allotte făcu această remarcă:

În sfârşit, asta nu e moartă!

Nu, replică domnul Heurtaux şi nici nu-i rănită, fiindcă suflă alb!

Cele trei bărci, la apă! Ordonă domnul Bourcart.

Niciodată nu li se oferiseră împrejurări mai favorabile pentru vânătoare: marea liniştită, o briză uşoară care umfla pânzele bărcilor, câteva ore de lumină care aveau să permită prelungirea urmăririi.

În câteva minute, bărcile secundului şi ale locotenenţilor fură pe mare, cu armamentul lor obişnuit. In ele luară loc domnii Heurtaux, Coquebert, Allotte, câte un matelot la cârmă, patru la vâsle şi harponierii Kardek, Durut şi Ducrest, în faţă. Apoi luară repede direcţia nord-est.

Domnul Heurtaux recomandă celor doi locotenenţi să fie extrem de prudenţi, să nu sperie balena şi s-o ia prin surprindere. Părea a fi de talie mare şi, uneori, apa bătută cu o formidabilă lovitură de coadă ţâşnea la mare înălţime.

Cu velele mici, gabieri şi focuri. Saint-Enoch se apropia încet.

Cele trei bărci mergeau în linie şi, la recomandarea expresă a domnului Bourcart, nu trebuiau să încerce să se întreacă. Era preferabil să fie împreună în momentul atacării animalului.

Deci, locotenentul Allotte trebui să-şi pondereze nerăbdarea. Nu-i era uşor şi, din când în când, domnul Heurtaux era obligat să-i strige:

— Nu atât de repede!… Nu atât de repede, Allotte şi rămâi în rând! Când fusese zărită, balena plutea la aproximativ trei mile de vas – distanţă pe care bărcile o parcurseră cu uşurinţă într-o jumătate de oră.

Strânseră pânzele şi culcară catargele sub banchete, ca să tiu stânjenească manevra. Fiecare harponier avea la dispoziţie două harpoane, din care unul de schimb. Lăncile şi bardele bine ascuţite stăteau la îndemână. Se asigurară că parâmele, înfăşurate pe tambure, n-aveau să se încurce în scobitura întărită cu plumb, din prova şi că vor fi uşor de desfăşurat pe cadrul fixat în corpul bărcii. Dacă animalul, odată lovit, avea să fugă la suprafaţa mării sau să plonjeze în adâncuri. Aveau să fileze parâma.

Era o balenoptera care nu măsura mai puţin de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de metri, din specia culammak. Cu înotătoarele pectorale lungi de trei metri şi înotătoarea codată triunghiulară de şase, şapte metri, trebuia să cântărească aproape o sută de tone.

Fără să dea vreun semn de nelinişte, culammakul se lăsa legănat de un val prelung, cu capul enorm întors spre larg. Desigur că Jean-Marie Cabidoulin ar fi declarat că se puteau scoate cel puţin două sute de butoaie de ulei.

Cele trei bărci, una pe fiecare flanc, ultima în spate, gata să intervină la dreapta sau în stingă, sosiseră fără să alarmeze balena. Durut şi Ducrest, în picioare pe teugă, legănau harponul. Aşteptând momentul să-l arunce sub înotătoarele balenei, astfel încât s-o rănească mortal, Dacă era atinsă de o lovitură dublă, captura avea să fie cu atât mai sigură. În caz că una din parâme s-ar fi rupt, aveau s-o ţină cel puţin cu cealaltă, fără teamă că o vor pierde când se va scufunda.

Dar, în clipa când barca locotenentului Allotte era gata să-l acosteze, culammakul, înainte ca harponul să-l fi putut lovi, se-ntoarse brusc, gata să sfărâme ambarcaţia, apoi se scufundă, după ce lovi valurile cu coada atât de violent, încât apa ţâşni la douăzeci de metri înălţime.

Îndată mateloţii strigară:

Animal blestemat!

Uite-o că fuge!

Nici măcar o lovitură de lance în slănină!

Şi nici parâma de desfăşurat…!

Şi când o să urce iar?

Şi unde o să urce? Sigur era că asta n-avea să se întâmple înainte de o jumătate de oră, timp egal cu cel care se scursese de la primul ei suflu.

După tumultuoasa vânzolire a apelor produsă de lovitura de coadă, marea redevenise calmă. Cele trei bărci se alăturaseră. Domnul Heurtaux şi cei doi locotenenţi erau absolut hotărâţi să nu abandoneze o pradă atât de frumoasă.

Acum, nu mai aveau decât să aştepte urcarea la suprafaţă a culammakului, pe care era imposibil să-l situeze cu ajutorul parâmei. Era de dorit să apară sub vânt, astfel încât bărcile să-l poată urmări cu ramele şi velele.

Nici un alt cetaceu nu se arăta prin împrejurimi. Trecuse puţin de ora patru, când culammakul apăru din nou. În clipa aceea ţâşniră două jeturi enorme, care şuierară ca mitraliile. Numai o jumătate de milă îl despărţea de bărci, sub vânt.

— Ridicaţi velele, pregătiţi ramele şi spre el! Strigă domnul Heurtaux. După un minut, bărcile pluteau în direcţia indicată. În acest timp animalul continua să se depărteze spre nord-est şi, cu spinarea la suprafaţă, înota cu oarecare viteză.

Briza întărindu-se puţin, bărcile nu încetau să se apropie.

La rândul său, căpitanul Bourcart, temându-se ca acestea să nu fie antrenate prea departe, orienta pânzele astfel, încât să nu le piardă din vedere. Drumul pe care-l făcea spre nord-est avea să economisească timp şi oboseală, atunci când bărcile aveau să se întoarcă la bord cu animalul la remorcă. Vânătoarea continuă în aceste condiţii. Culammakul fugea mereu şi harponierii nu reuşeau să se apropie destul ca să-l înţepe.

E sigur că, folosind numai ramele, bărcile n-ar fi putut să menţină mult timp această viteză. Din fericire, vântul le veni în ajutor şi marea era potrivită pentru o înaintare rapidă. Totuşi, noaptea n-avea oare să-i oblige, pe domnul Heurtaux şi oamenii săi, să se întoarcă la Saint-Enoch N-aveau destule provizii ca să rămână în larg până a doua zi… Dacă nu ajungeau balenoptera înainte de căderea serii, ar fi fost nevoiţi să renunţe la vânătoare.

Se părea că lucrurile aveau să se petreacă astfel şi era aproape şase şi jumătate când harponierul Durut, rămas în picioare pe teugă, strigă:

— Navă în prova! Domnul Heurtaux ridică privirea în clipa când locotenenţii Coquebert şi Allotte încercau să zărească vasul semnalat. O corabie cu trei catarge, cu toate velele sus, strângând vântul cât mai mult, apăruse la patru mile în direcţia nord-est.

Nu încăpea îndoială că era o balenieră. Poate, chiar că oamenii ei de veghe văzuseră culammakul, care se afla la jumătatea drumului între bărci şi ea. Deodată, Romain Allotte strigă, coborând luneta:

E Repton!

Da, Repton! Răspunse domnul Heurtaux. Se pare că vrea să ne taie drumul… Cu murele la babord, adăugă Ives Coquebert.

— Vine să ne salute! Replică locotenentul Allotte.

Trecuseră opt zile de când nava engleză şi vasul francez se despărţiseră, după ce plecaseră împreună din Petropavlovsk. Repton se îndreptase mai spre nord, probabil cu intenţia de a ajunge în Marea Bering şi iată-l că apărea din nou fără să Ti înconjurat ultimele ţărmuri ale Insulelor Aleutine. Căpitanul King voia deci şi el să vâneze animalul pe cane bărcile lui Saint-Enoch îl urmăreau de trei ceasuri lungi?

Se lămuriră în această privinţă când harponierul Kardek îi spuse domnului Heurtaux:

Uite-i că-şi coboară ambarcaţiile…

Evident… ca să prindă balena, declară locotenentul Coquebert.

N-or s-o aibă! Răspunse cu hotărâre Romain Allotte. Şi toţi ceilalţi îl aprobară în cor, ceea ce nu ne poate surprinde. In acest timp, deşi marea începea să se întunece, bărcile lui Repton înaintau cu toată viteza spre culammakul acum nemişcat, ca şi cum şovăia dacă să fugă spre est sau spre vest, Mateloţii de pe Saint-Enoch trăgeau tare la rame ca să le-o ia înainte, căci vântul căzuse şi trebuiseră să strângă velele.

— Curaj, copii, curaj! Trageţi tare! Repetau domnul Heurtaux şi locotenenţii, care-şi îmbărbătau oamenii cu vocea şi gesturile. Şi aceştia strigau, vâslind cu putere:

— Nu!… N-or s-o aibă… N-or s-o aibă!

De fapt, aveau aproape aceeaşi distanţă de străbătut. Erau toate motivele să se creadă că bărcile aveau să ajungă balenoptera în acelaşi timp, dacă aceasta n-ar fi dispărut într-o ultimă scufundare.

E de la sine înţeles că nu mai putea fi vorba să rămână în rând, aşa cum ordonase domnul Heurtaux. Fiecare ambarcaţiune înainta pe cont propriu. Ca de obicei, locotenentul Allotte se menţinea în frunte şi nu înceta să repete.

— Curaj, copii, curaj! La rândul lor, englezii câştigau teren şi chiar şi culammakul tindea să se apropie de ei. De altfel, în mai puţin de zece minute, chestiunea avea să fie hotărâtă: sau harponau animalul, sau acesta avea să dispară sub apă.

Câteva clipe mai târziu, cele şase bărci se pomeniră unele în faţa altora, la mai puţin de o ancablură. Ce avea să se întâmple, având în vedere animaţia echipajelor…?

— Dar animalul ăsta vrea să-şi ducă uleiul la englishi! Strigă unul din mateloţii din barca lui Coquebert. Văzând că balena evolua spre Repton.

Nu, culammakul se opri când ambarcaţiunile nu mai erau decât la vreo sută de picioare. Poate că se pregătea să se scufunde, ca să scape mai sigur…

În acel moment, Ducrest, din barca locotenentului Allotte, ridicându-şi harponul, îl aruncă, în timp ce harponierul din barca lui Strok, de pe Repton, îl arunca pe al său.

Culammakul fu atins. Un jet de sânge îi ţâşni din nări. Suflă roşu, bătu marea cu o ultimă lovitură de coadă şi după ce se întoarse pe burtă, rămase nemişcat.

Dar, în această lovitură dublă, care dintre cei doi harponieri îl lovise mortal…?