Capitolul III. Pe coasta de est a Noii Zeelande

Cam de treizeci de ani încoace, balenierele exploatează apele Noii Zeelande, unde pescuitul e deosebit de fructuos. În această perioadă, este poate regiunea Pacificului unde balenele comune se arată în cel mai mare număr Numai că sunt risipite şi rareori pot fi întâlnite la distanţă mică de navă. Totuşi, randamentul acestei specii de cetacee e atât de mare, încât căpitanii nu vor să ţină seama nici de oboseală, nici de primejdiile pe care le comportă dificila pradă.

Domnul Bourcart tocmai explica aceste lucruri doctorului Filhiol. Când Saint-Enoch ajunse în dreptul Insulei Tawai-Pounamou, marea insulă meridională a grupului neozeelandez.

— Desigur, adăugă el, o navă ca a noastră, dacă e favorizată de soartă, ar putea să-şi facă aici plinul în câteva săptămâni. Dar ar trebui ca vremea să fie frumoasă, iar pe coastele astea, în fiecare zi. Eşti la cheremul vântului, extrem de violent uneori.

— Nu există porturi în care să fie uşor să te refugiezi? Întrebă domnul Filhiol.

— Ba da, dragă doctore; numai pe litoralul de est sunt Dunedin. Timaru, Akaroa, Christchurch, Blenheim, ca să nu le amintesc decât pe cele principale. Dar c tot atât de adevărat că balenele nu vin să se zbenguie în mijlocul porturilor şi că trebuie să le cauţi la câteva mile în larg.

— Totuşi, căpitane, nu te gândeşti să faci escală în vreunul din ele, înainte de a-ţi pune echipajul la treabă?

— Chiar asta-i intenţia mea, trei sau patru zile, pentru a ne reînnoi o parte din provizii, mai ales cele de carne proaspătă – o variaţie faţă de sărăturile noastre obişnuite.

— Şi în ce punct de pe coastă va arunca ancora Saint-Enoch?

— În portul Akaroa.

— Când…?

— Mâine dimineaţă. V-aţi mai oprit vreodată acolo?

— De mai multe ori. Îi cunosc intrările şi, în caz de furtună, sunt sigur că pot găsi un adăpost excelent.

Oricât de obişnuit era domnul Bourcart cu portul Akaroa, Saint-Enoch nu putu să ajungă în el decât cu mari dificultăţi. Când se zări pământul, având vântul din prova, trebui să navigheze în volte, pe o briză puternică. Apoi, în momentul când nu mai avea de făcut decât două volte pentru a intra în şenal, mura focului mare se rupse la o întoarcere şi trebuiră să revină în larg.

De altfel, vântul se întări, marea deveni extrem de agitată şi toată după amiaza fu imposibil să intre în Akaroa. Nevrând să stea prea aproape de uscat în timpul nopţii, până ta ora şase seara căpitanul Bourcart se îndepărtă cu vântul în pupa, apoi reveni mai aproape şi naviga cu velele mici, aşteptând dimineaţa.

A doua zi, 17 februarie, Saint-Enoch putu, în sfârşit, să intre într-un fel de canal şerpuitor, prins între doua coline destul de înalte, care duce la Akaroa. Pe mal se vedeau câteva ferme, boi şi vaci ce păşteau pe coline.

După ce naviga pe o distanţă de opt mile şi jumătate, manevrând tot timpul, Saint-Enoch ancoră, puţin înainte de prânz.

Akaroa face parte din peninsula Banks, care se detaşează din coasta insulei Tawai-Pounamou sub paralela 44, e o anexă a provinciei Canterbury, una din cele doua mari diviziuni ale insulei. Oraşul nu e decât o modestă aşezare, situată în partea dreaptă a golfului, în faţa unor munţi înşiruiţi pe celălalt mal. Cât vezi cu ochii. In partea aceea locuiau băştinaşii maori, în mijlocul unor minunate păduri de brazi, care furnizează excelente arborade construcţiilor maritime.

Aşezarea era împărţită pe atunci în trei mici colonii de englezi, germani şi francezi, care fuseseră aduşi în 1840 pe vasul Robert-de-Paris. Guvernul concesionase acestor coloni o cantitate oarecare de pământuri, lăsându-le eventualul profit. Astfel lanuri de grâu, grădini împrejmuind numeroasele case de lemn ocupă solul riveran, care rodeşte legume şi fructe – mai ales piersici, pe cât de abundente, pe atât de savuroase.

În locul unde ancorase Saint-Enoch se contura un fel de lagună, în mijlocul căreia răsărea o insuliţă pustie. Câteva nave făceau escală acolo, între altele una americană, Zireh-Swif, care şi pescuise câteva balene. Domnul Bourcart se duse la bordul ei să cumpere o ladă de tutun, deoarece provizia lui începea să scadă. Pe scurt, tot timpul escalei fu folosit pentru reînnoirea rezervelor de apă şi de lemn. Apoi pentru curăţirea corpului navei. Apa dulce era luată de lângă colonia engleză, dintr-un mic izvor limpede. Lemnul îl tăiau pe malul golfului frecventat de băştinaşii maori. Totuşi, indigenii sfârşiră prin a se opune, pretinzând sa li se acorde o indemnizaţie. Păru deci preferabil să se aprovizioneze de pe celălalt mal, unde lemnul nu costa decât oboseala de a-l tăia şi de a-l îmbucătăţi în ceea ce priveşte carnea proaspătă, bucătarul îşi procură cu uşurinţă mai mulţi boi. Care trebuiau tăiaţi şi îmbarcaţi în momentul plecării.

A treia zi de la sosirea lui Saint-Enoch, o balenieră franceză, Caulaincourt, intră în portul Akaroa, cu pavilionul la pic. O politeţe cere alta. Când căpitanul Bourcart vru să-l ridice pe al său, observă că era înnegrit de praful cărbunelui de lemn presărat peste cufere, pentru ca să se apere de şobolanii care, de la plecarea din Havre, se înmulţiseră îngrozitor şi infectau nava.

E adevărat, Marcel Ferut îi asigura că trebuie să se ferească dea distruge aceste inteligente animale.

De ce? Întrebă într-o zi unul dintre muşi.

Pentru că, dacă Saint-Enoch ar fi în primejdie să se scufunde, ei ne-ar preveni.

Şobolanii ăştia?

— Da, şobolanii ăştia, fugind.

Cum asta?

Înot, la naiba, înot! Replică glumeţul marangoz.

În timpul după-amiezii, domnul Bourcart, mereu cel mai politicos dintre oameni, îl trimise pe domnul Heurtaux la bordul vasului Caulaincourt pentru a se scuza că nu putuse întoarce salutul cu un pavilion care, din tricolor, devenise monocolor; şi ce culoare – un pavilion negru.1

Escala lui Saint-Enoch dură patru zile. În afara orelor de muncă, căpitanul Bourcart lăsă oamenii să coboare pe uscat, deşi exista riscul unor dezertări, căci în Noua Zeelandă se practică o meserie foarte lucrativă, cea de tăietor de buşteni. Aici pădurile sunt inepuizabile şi asta îi împinge pe unii mateloţi să-şi părăsească navele. Totuşi echipajul lui Saint-Enoch era complet la ora reglementară şi, în ziua plecării, nimeni nu lipsea la apel. Dacă oamenii nu aveau bani de buzunar, cel puţin se delectaseră gratis cu piersicile pe care colonii francezi îi lăsaseră să le culeagă şi cu un vinişor plăcut, fabricat din aceste fructe La 22 februarie, domnul Bourcart luă măsurile necesare pentru ridicarea ancorei. Nu intenţiona să se mat întoarcă în golful Akaroa decât obligat de vremea rea şi în cazul când nava n-ar fi putut înfrunta marea.

De altfel, în dimineaţa aceea, stând de vorbă cu secundul, cei doi locotenenţi, doctorul Filhiol şi şeful de echipaj, el zise:

Campania noastră, dacă împrejurările nu se opun, va avea două etape. La începui, vom pescui în apele Noii Zeelande, cinci sau şase săptămâni, apoi, Saint-Enoch va naviga spre coastele Californiei de Jos, unde, în această perioadă, va fi uşor, sper, să completăm încărcătura.

Eh, observă domnul Heurtaux, nu se poate întâmpla să ne facem plinul de ulei în mările Noii Zeelande?

Nu cred. Răspunse domnul Bourcart. Am stat de vorbă cu căpitanul navei americane. După el. Balenele au început să se îndrepte spre regiunile nordice.

Unde se vor duce, acolo le vom prinde! Declară locotenentul Coquebert. Mă însărcinez să le urmăresc cit au chef…

Şi poţi fi sigur, căpitane, adăugă Romain Allotte, că nu voi rămâne în urma colegului meu.

Sper, mai ales, prieteni, reluă domnul Bourcart, că ambiţia de a vă întrece unul pe celălalt nu vă va face să comiteţi imprudenţe!… Deci, ne-am hotărât:

1 Semnul distinctiv al navelor pirat (N. T.).

După Noua Zeelandă, ţinuturile Californiei de Jos, unde nu o singură dată am pescuit foarte bine. Pe urmă… vom vedea, după împrejurări. Tu ce crezi, Ollive?

Cred, căpitane, răspunse acesta, că Saint-Enoch va merge acolo unde vă va place să-l conduceţi, fie şi până la Marea Bering. Cât priveşte balenele, vă doresc să le întâlniţi cu duzinile. Dar asta-i treaba şefilor de bărci şi a harponierilor, nu a şefului de echipaj.

Desigur, bătrâne camarad, replică surâzând domnul Bourcart. Şi dacă ăsta ţi-e gândul, rămâi la treburile tale, aşa cum Jean-Marie Cabidoulin rămâne la ale lui! Lucrurile nu vor merge mai prost din cauza asta…

Asta-i şi părerea mea, declară Ollive.

Fiindcă veni vorba, tot vă mai certaţi, tu şi cu butnarul?

Tot, căpitane. Cu mania lui de a prezice nenorociri, Cabidoulin ăsta îţi aduce moartea în suflet! Îl cunosc de mult şi ar fi trebuit să mă obişnuiesc! E cu atât mai stupid din partea lui, cu cât s-a descurcat foarte bine în toate călătoriile… Adevărat! Ar fi făcut mai bine să rămână ancorat în prăvălia lui, printre butoaie.

Lasă-l să trăncănească, Ollive, răspunse căpitanul Bourcart. Cuvinte şi nimic mai mult! Asta nu înseamnă că Jean-Marie Cabidoulin nu e un om de ispravă!

În timpul după-amiezii, Saint-Enoch naviga în volte, pe un vânt bun, la patru mile de Akaroa, când o primă balenă fu semnalată de harponierul Louis Thiebault.

Era ora două şi cetaceul de dimensiuni mari, sufla la mică distanţă Domnul Bourcart ordonă imediat oprirea. Apoi fură lăsate la apă două bărci, cea a locotenentului Coquebert şi cea a locotenentului secund Allotte. Cei doi ofiţeri coborâră în ele aşezându-se la pupa, Harponierii Durut şi Ducrest se instalară pe bancheta din faţă. Unul din mateloţi luă rama-cârmă, iar patru oameni se aşezară la lopeţi.

Cu pasiunea care-i însufleţea, cei doi locotenenţi ajunseră aproape în acelaşi timp la distanţa potrivită pentru împungerea balenei, adică pentru aruncarea harponului.

De fiecare harpon este fixată o parâmă, măsurând aproximativ trei sute de coţi, care e înfăşurată cu grijă pe un tambur amplasat aproximativ în mijlocul ambarcaţiunii, astfel ca nimic să nu-i stânjenească desfăşurarea.

Cei doi harponieri îşi lansară harpoanele. Atinsă în flancul sting, balena fugi cu mare iuţeală. În clipa aceea, în ciuda tuturor precauţilor, parâma locotenentului Coquebert se încurcă şi fură obligaţi să o taie. Romain Allotte râmase singur cu animalul la a cărui urmărire colegul său trebui să renunţe, nu fără părere de rău.

Barca, antrenată irezistibil, zbura pe creasta valurilor, în timp ce rama-cârmă o păzea de devieri bruşte. Când balena dispăru, sau, altfel spus, se scufundă pentru prima oară, filară parâma, aşteptând să reapară la suprafaţă.

Atenţie!… Atenţie! Strigă locotenentul Allotte. De îndată ce se va întoarce – o lance pentru dumneata, Ducrest şi alta pentru mine…!

Suntem pregătiţi, locotenente, răspunse harponierul, ghemuit pe banchetă.

La bordul bărcilor se obişnuieşte ca la tribord să se afle, pe lângă două harpoane de schimb, trei lănci ascuţite ca nişte brice. La babord sunt aşezate cangea şi cazmaua care servesc la tăiatul aripioarelor balenei, când goneşte atât de repede încât ar fi imposibil să te laşi remorcat fără a compromite securitatea ambarcaţiunii. Atunci, spun oamenii de meserie, e «lucrată cu lancea».

În momentul în care balena reapăru, la o mică distanţă, barca se năpusti spre ea. Locotenentul şi harponierul o loviră cu lăncile. Cum aceste lovituri nu atinseră organele esenţiale, balena. În loc să sufle sânge, suflă alb, ca de obicei, fugind spre nord-est. Era deci sigur că nu fusese rănită de moarte.

La bordul lui Saint-Enoch, căpitanul şi echipajul urmăreau cu cel mai viu interes peripeţiile acestei vânători care se putea prelungi, într-adevăr, nu era imposibil ca animalul să-şi continue goana timp de mai multe ore, aşa că domnul Bourcart manevră astfel, încât să ajungă din urmă barca, de care-l despărţeau două mile bune.

Barca avea o viteză prodigioasă. Aşa cum îl ştiau, locotenentul secund n-avea să se resemneze să-şi părăsească prada, în ciuda sfaturilor de prudenţă care-i fuseseră date.

În ce-l priveşte pe Yves Coquebert, după ce-şi descurcase parâma, se pregătea să-şi ajungă tovarăşul.

Încă o jumătate de oră şi fu uşor de observat că balena începea să-şi piardă forţele. Scufundările ei nu ţineau decât câteva minute, dovadă că i se tăia respiraţia.

Romain Allotte, profitând de goana ei încetinită, trase parâma şi, când barca locotenentului Coquebert îl ajunse, harponierul Ducrest reuşi să taie una din aripioarele balenei cu cazmaua, apoi îi dădu alte lovituri în flanc. După o ultimă scufundare, balena reapăru bătând apa cu o astfel de violenţă. Încât una din bărci era cât pe ce să se răstoarne. In sfârşit, capul i se înălţă deasupra apei şi suflă roşu, ceea ce indica sfârşitul apropiat.

Ultimele convulsii ale unui animal atât de puternic sunt totuşi de temut. Este clipa când bărcile se află în cel mai mare pericol şi o lovitură de coadă ajunge ca să le facă bucăţi. Dar cei doi locotenenţi fură destul de îndemânatici ca s-o evite şi, după ce se întoarse pe o parte, balena pluti nemişcată la suprafaţa mării.

Cele două ambarcaţiuni se găseau la mai mult de o milă şi jumătate de Saint-Enoch, care manevră astfel, încât să le scutească de o parte din drum. Hula se accentua, sub o briză de la nord-vest. De altfel, balena capturată – o balenă comună – era de asemenea dimensiuni, încât avea să le fie greu să o manevreze.

Se întâmplă câteodată ca bărcile să fie antrenate la mai multe leghe de navă. În acest caz, dacă curentul e potrivnic, sunt obligate să aştepte, înfigând o mică ancoră în trupul balenei şi remorcându-şi prada doar atunci când curentul ia direcţia inversă.

Nu trebuiră să aştepte. Către ora patru, Saint-Enoch putu să se apropie la câteva lungimi de cablu. Cele două bărci manevrară si. Înainte de ora cinci, balena era amarată de-a lungul bordului.

Locotenentul Allotte şi oamenii săi primiră felicitările întregului echipaj. Animalul era, într-adevăr, de o mărime apreciabilă Măsura aproape douăzeci şi doi de metri, având circumferinţa de doisprezece metri în spatele înotătoarelor pectorale, ceea ce indica o greutate de cel puţin şaptezeci de mii de kilograme.

— Felicitările mele, Allotte, felicitările mele! Repeta domnul Bourcart. Iată o straşnică lovitură de început şi n-ar trebui prea multe balene de mărimea asta ca să ne umplem cala. Ce părere ai, meştere Cabidoulin?

— Eu zic, răspunse butnarul, că animalul ăsta o să ne aducă cel puţin o sută de butoaie de ulei şi dacă mă înşel cu zece, înseamnă că nu mai am ochi buni!

Fără îndoială, Jean-Marie Cabidoulin se pricepea îndeajuns ca să nu comită vreo eroare de apreciere.

— Astăzi, spuse atunci căpitanul Bourean, e deja prea târziu Marea se linişteşte, vântul la fel şi noi vom sta cu velatura redusă Legaţi zdravăn balena, Mâine o vom face bucăţi.

Noaptea fu calmă şi Saint-Enoch nu trebui să manevreze. De îndată ce soarele apăru la orizont, echipajul îşi împărţi munca. În primul rând. Oamenii aşezară parâmele pentru a ridica balena la bord cu vinciul ancorei. Un lanţ fu trecut pe sub înotătoarele din afară, apoi fixat printr-un inel, ca să nu alunece. Imediat ce harponierii desprinseră cealaltă înotătoare, mateloţii se aşezară la manelele vinciului, pentru a ridica la bord animalul. Astfel, acesta avea să se răsucească în jurul său. Operaţia decurgând Iară greutate.

Capul fu împărţit în patru bucăţi: buzele, tăiate şi agăţate de un cârlig enorm; gâtlejul şi limba, care căzură împreună pe punte, pe deasupra bastingajelor; apoi, extremitatea botului de care sunt fixate fanoanele, al căror număr nu e niciodată mai mic de cinci sute.

E operaţia care cere cel mai mult timp. Căci, pentru a detaşa acest ultim fragment al capului, trebuie retezat osul destul de gros şi foarte tare care-l uneşte de trup.

Dar meşterul Cabidoulin supraveghea totul şi echipajul nu era alcătuit din începători.

După ce depuseră cele patru bucăţi pe punte, se apucară să ridice grăsimea balenei, după ce o decupaseră în felii, late de peste un metru şi jumătate şi lungi de opt-nouă picioare.

Când cea mai mare parte fu la bord, marinarii tăiară coada şi aruncară în apă ceea ce mai rămăsese din carcasă. Decupară apoi pe rând diferitele bucăţi care zăceau pe punte, din care fu uşor să se scoată grăsimea, mai uşor decât dacă trupul ar fi fost legat de bordajul navei.

Întreaga dimineaţă, fără răgaz, fu consacrată acestei munci grele şi domnul Bourcart nu dispuse reluarea ei decât pe la ora unu. După masa de prânz.

Mateloţii atacară atunci capul monstruos. După ce îl împărţiseră în cele patru părţi, harponierii desprinseră cu securea fanoanele, care sunt mai lungi sau mai scurte, după mărime. Aceste lame fibroase şi cornoase, primele scurte şi înguste, se lărgesc pe măsură ce se apropie de mijlocul maxilarului şi se micşorează apoi. Până în fundul gurii. Dispuse cu o perfectă regularitate, prinse unele într-altele, ele formează un fel de grilaj sau plasă, care reţine animalele mici, miriadele de artropode cu care se hrănesc balenele.

Când fanoanele fură scoase. Jean-Marie Cabidoulin puse să fie transportate la piciorul du netei. Trebuiau doar răzuite, pentru a se desprinde partea albă de la gingii, care este de o calitate superioară. Grăsimea din creier fu scoasă şi pusă deoparte. În sfârşit. Capul fiind golit de toate părţile utilizabile, rămăşiţele fură aruncate în mare.

Restul zilei şi ziua următoare, echipajul se ocupă de topirea grăsimii. Cum oamenii de veghe nu semnalaseră nici o altă balenă, bărcile nu fură lăsate la apă şi toată lumea munci.

Meşterul Cabidoulin puse să se aşeze un anumit număr de hârdaie pe punte, între marele catarg şi teuga din faţă Introdusă bucăţi în hârdaie şi presată cu un mecanism special, grăsimea formă fragmente de ajuns de subţiri ca să intre în cazanul cuptorului, unde aveau să se topească sub acţiunea căldurii. Apoi, ceea ce rămânea, reziduurile – «jumările», după cum Ii se spune – aveau să servească la întreţinerea focului, cât timp funcţiona topitoarea, adică până în momentul când toată grăsimea avea să fie transformată în ulei. După terminarea operaţiei, nu le mai rămânea decât să umple cu acest ulei butoaiele din cală.

Operaţia nu prezintă nici o dificultate. Lichidul este lăsat să curgă într-un hârdău plasat sub punte, printr-un mic tambuchi, cu ajutorul unui burlan de pânză. Prevăzut cu un robinet la capăt.

Treaba este atunci terminată şi va fi reîncepută, în aceleaşi condiţii, când bărcile vor fi prins alte balene. La căderea serii, după ce uleiul fusese înmagazinat, domnul Bourcart îl întrebă pe meşterul Cabidoulin dacă nu se înşelase asupra volumului balenei.

Nu, căpitane, răspunse butnarul. Am umplut o sută cincisprezece butoaie.

Atâtea! Strigă doctorul Filhiol. Ei bine, trebuie să vezi ca să crezi!

De acord, răspunse domnul Heurtaux şi, dacă nu mă înşel, balena asta este una din cele mai mari pe care le-am harponat vreodată…

O straşnică ispravă a locotenentului Allotte! Adăugă căpitanul Bourcart. Dacă o repetă de zece ori, vom fi foarte aproape de încărcătura completă!

După cum se vede, prezicerile bune ale domnului Bourcart păreau să fie mai puternice decât prezicerile rele ale lui Jean-Marie Cabidoulin. Aceste zone din preajma Noii Zeelande sunt, pe drept cu vânt, foarte frecventate. Înainte de sosirea lui Saint-Enoch, mai multe vase engleze şi americane făcuseră o campanie excelentă. Balenele comune se lasă capturate mai uşor decât celelalte. Cum au auzul mai pul în fin, te poţi apropia de ele, fără să le atragi atenţia.

Din nefericire, furtunile sunt atât de frecvente, atât de îngrozitoare în aceste mări, încât în fiecare noapte trebuie să se stea în larg cu velatura redusă, pentru a se evita punerea pe uscat.

În cele patru săptămâni pe care domnul Bourcart le petrecu în împrejurimile Noii Zeelande, fură capturate unsprezece balene. Două de secundul Heurtaux. Trei de locotenentul Coquebert, patru de locotenentul Allotte şi două de căpitan. Dar niciuna nu o egala ca volum pe prima şi randamentul lor fu mai mic. De altfel, balenele începeau să plece spre nord, astfel că Saint-Enoch, având doar nouă sute de butoaie de ulei la bord, trebui să caute alte locuri de pescuit.

Căpitanului Bourcart îi veni atunci ideea să navigheze spre Golful Iles, o colonie engleză stabilită pe litoralul de est al Insulei Ika-Na-Maoui, insula septentrională a grupului. Poate avea să reuşească să-şi dubleze încărcătura. Înainte de a atinge coastele occidentale ale Americii.

În golf. Saint-Enoch avea să se aprovizioneze cu cartofi mai lesne decât la Akaroa, unde aceste legume nu fac obiectul unei culturi prea abundente.

Nava porni în seara zilei de 29 martie şi, după două zile, intrară în Golful Iles. Ancora fu lăsată la o adâncime de zece braţe, la mică distanţă de uscat.

În port se aflau mai multe baleniere, care se pregăteau să părăsească Noua Zeelandă.

De îndată ce velele fură strânse, căpitanul Bourcart se informă asupra locului de unde putea să-şi procure cartofi. I se indică o fermă, la vreo douăsprezece mile depărtare spre interior. Cei doi locotenenţi plecară imediat, conduşi de un englez ales drept ghid.

Bărcile urcară un râu şerpuind intre coline înalte. De-a lungul malurilor se ridicau locuinţe maori, construite din lemn, înconjurate de grădini bogate în legume, pe care indigenii le schimbă bucuroşi cu haine de fabricaţie europeană.

La capătul râului se găsea acea fermă unde cartofii abundau; umplură acolo mai mulţi saci, întorcându-se în aceeaşi seară, ambarcaţiunile aduceau în plus o provizie de stridii de excelentă calitate, adunate pe stâncile de pe mal. Un regal pentru ofiţeri şi echipaj.

A doua zi, stewardul procură o mulţime de ceapă din grădinile maori Conform obiceiului, ceapa fu plătită în aceeaşi monedă ca şi cartofii: în pantaloni, cămăşi, sticle, de care nava nu ducea lipsă.

Indigenii se arătau foarte îndatoritori, cel puţin pe ţărmurile Golfului Iles. Nu e mai puţin adevărat că, în acea perioadă, agresiunile erau foarte frecvente în alte puncte ale arhipelagului. Colonii trebuiau să lupte împotriva neozeelandezilor şi, chiar în ziua aceea, un avizo englez părăsise portul, plecând să reprime câteva triburi ostile.

Ofiţerii şi mateloţii de pe Saint-Enoch n-avură de ce să se plângă în această escală. Primiţi peste tot cu ospitalitate, intrau în colibe, unde li se ofereau răcoritoare (nu limonada sau bere – indigenii nu le folosesc – ci excelenţi pepeni verzi, care abundă în grădini şi de asemeni curmale, nu mai puţin gustoase, care mai că rupeau crengile pomilor).

Domnul Bourcart rămase doar trei zile în Golful Iles. Ştiind că balenele părăseau aceste ţinuturi, făcu pregătirile necesare în vederea traversării, care n-avea să fie mai scurtă de patru mii de mile. Într-adevăr, Saint-Enoch avea să-şi încheie această campanie, atât de fericit începută, abia în Golful Sfânta Margareta, pe coasta Californiei de jos.

Toate acestea îi fură repetate butnarului.

Începutul e început, murmură printre dinţi Jean-Marie Cabidoulin. Să aşteptăm sfârşitul…

Să aşteptăm sfârşitul! Răspunse meşterul Ollive, ridicând din umeri.