IV.

DECIZIE DE LUAT, DECIZIE DE URMAT.

Era aproape miezul nopţii. Le mai rămâneau şase ore de stat într-un întuneric deplin. Şase ore lungi de temeri şi primejdii. Punerea lor la adăpost după bariera de netrecut a arborilor părea un fapt împlinit. Dar, dacă în privinţa elefanţilor se aflau în siguranţă, îi ameninţa un alt pericol. Nu se arătaseră nenumărate focuri pe lizieră în mijlocul nopţii? Crengile înalte ale copacilor nu fuseseră luminate de licăriri de nepriceput? Nu-ncăpea îndoială că un trib sau mai multe poposiseră în acest loc. N-aveau să se teamă de o agresiune căreia nu i se vor putea împotrivi?

— Să vedem, zise foreloperul, când ajunse să răsufle după ce fugise să-şi spargă pieptul.

Când francezul şi americanul fură în stare să-i răspundă, John Cort îi întări vorbele.

— Să veghem şi să fim gata să respingem un atac. Nomazii trebuie să fie pe aproape. Aici, pe această parte a lizierei s-au oprit şi uite rămăşiţele unui foc de und? mai sar câteva seanţei.

Într-adevăr, şase sau şapte paşi mai încolo, la poalele unui copac, ardeau câţiva tăciuni aruneând o lumină roşietică.

Max Huber se ridică şi cu carabina încărcată se strecură pe sub desiş. Khamis şi John Cort erau gata, la nevoie, să-l urmeze. Max Huber nu lipsi decât trei sau patru minute. Nu găsise nimic suspect, nu auzise nimic de natură să-i trezească teama faţă de un pericol imediat.

— Această parte a pădurii e deocamdată pustie, zise el. Probabil că indigenii au părăsit-o.

— Poate au fugit când au văzut elefanţii, rosti John Cort.

— E posibil, deoarece focurile pe care le-am zărit, domnul Max şi cu mine, spuse Khamis, s-au stins de îndată ce au răsunat mugetele dinspre nord. Din prudenţă? De teamă? Oamenii puteau să se socotească în siguranţă pe după perdeaua de arbori. Nu-mi explic prea bine.

— Nici nu e de priceput, reluă Max Huber, şi noaptea nu-i prielnică explicaţiilor. S-aşteptăm venirea zilei. Mărturisesc că nu mă mai ţin picioarele de oboseală şi mi se-nchid ochii fără voia mea.

— Nu-i momentul să dormi, dragul meu Max, declară John Cort.

— Nu e deloc, dragul meu John, dar somnul nu ascultă, dă poruncă… Noapte bună, pe mâine…!

O clipă mai târziu, Max Huber, întins la poalele unui copac, se afundă într-un somn adânc.

— Du-te de te culcă lângă el, Llanga, zise John Cort. Khamis şi cu mine vom veghea până dimineaţa.

— E de ajuns să rămân eu treaz, domnule John, interveni foreloperul. Am obiceiul s-o fac. Vă sfătuiesc să vă imitaţi prietenul.

Pe Khamis te puteai bizui. Va veghea fără să-şi îngăduie o clipă de răgaz.

Llanga se duse şi se ghemui lângă Max Huber. John Cort vru să reziste. Timp de un sfert de oră mai stătu de vorbă cu foreloperul. Amândoi îşi amintiră de nefericitul portughez, cu care Khamis lucrase multă vreme. Tovarăşii săi îi preţuiseră calităţile în cursul acestei expediţii.

— Bietul de el, repetă Khamis, şi-a pierdut capul când a văzut că i-au fugit cărătorii.

— Sărmanul om! murmură John Cort.

Rostind aceste cuvinte, răpus de oboseală, se lungi pe iarbă şi adormi numaidecât.

Singur, pândind din ochi, cu urechea ciulită, atent la cel mai mic zgomot, cu carabina la îndemână, scormonind cu privirea bezna de nepătruns, sculându-se uneori în picioare pentru a sonda mai bine depărtările joase ale pădurii, gata în orice clipă să-şi trezească tovarăşii, dacă ar fi fost cazul să se apere, Khamis veghe până la geana zorilor.

John Cort era o fire foarte serioasă şi practică, însuşiri obişnuite la oamenii din Noua-Anglie. Născut la Boston, era înzestrat cu tot ce yankeul are mai bun. Se interesa de probleme de geografie şi antropologie, dar cel mai mult îl pasiona studiul raselor umane. La aceste însuşiri intelectuale se adăuga curajul şi devotamentul faţă de prieteni care era în stare să meargă până la sacrificiul vieţii.

Max Huber, originar din Paris, rămas parizian şi în mijlocul acestor ţinuturi îndepărtate unde-l dusese întâmplarea, nu era mai prejos de John Cort nici în ce priveşte mintea, nici în ce priveşte vitejia. Dar avea mai puţin simţ practic. Se putea spune că „trăieşte în versuri”, în timp ce John Cort „trăia în proză”. Firea lui îl împingea să alerge cu plăcere după neobişnuit. Aşa cum aţi putut observa, era în stare de îndrăzneli regretabile pentru a-şi satisface dorinţele imaginaţiei, dacă prevăzătorul său tovarăş nu l-ar fi reţinut. Această intervenţie folositoare se exercitase cu mai multe prilejuri de la plecarea din Libreville.

Libreville e capitala Congoului francez*. întemeiată în 1849 pe malul stâng al estuarului fluviului Gabon, numără 1 500-1 600 locuitori, în afară de locuinţa guvernatorului, care îşi are aici reşedinţa, nu există alte clădiri. Spitalul, locaşul misionarilor, şi, în partea industrială şi comercială, exploatările de cărbuni, prăvăliile şi şantierele alcătuiesc întregul oraş. La trei kilometri de capitală se găseşte o anexă, satul Glass, cu factorii prospere aparţinând nemţilor, englezilor şi americanilor. Cei doi se cunoscuseră acolo cu cinci sau şase ani în urmă şi se-mprieteniseră la cataramă. Familiile lor aveau interese considerabile în factoria americană din Glass. Această întreprindere era înfloritoare făcând negoţ cu fildeş, ulei de arahide, vin de palmier şi alte produse ale ţinutului, precum nucile de guru – gustare înviorătoare – sau baca de Kaffa cu o mireasmă atât de pătrunzătoare şi care e un atât de bun întăritor, ambele expediate din gros pe pieţele din Europa şi America.

Cu trei luni în urmă, Max Huber şi John Cort plănuiseră să cunoască regiunea care se întinde la est de Congoul francez şi de Camerun. Buni vânători, nu şovăiră să se alăture personalului unei caravane care pleca din Libreville înspre aceste ţinuturi dincolo de Bahar-el-Abiad până la hotarele de la Baghirmi şi Darfour, unde elefanţii sunt cu duiumul. Amândoi îl ştiau pe şeful caravanei, portughezul Urdax, originar din Loango şi care, pe drept cuvânt, trecea drept un neguţător abil. Ui iax făcea parte din Asociaţia vânătorilor de fildeş pe care Stanley a întâlnit-o la Ipoto în 1887-1889, când se-ntorcea din Congoul septentrional.

Portughezul nu avea proasta reputaţie a unora dintre confraţii săi, care, în cea mai mare parte, sub pretextul de a vâna elefanţi, se dedau la masacrarea indigenilor şi – aşa cum spune intrepidul explorator al Africii ecuatoriale – fildeşul adus de ei este pătat de sânge omenesc.

Nu! un francez şi un american puteau, fără a se înjosi călătorind cu asemenea ticăloşi, să accepte să-l însoţească pe Urdax şi pe fore-

* Datele sunt cele corespunzătoare situaţiei de la începutul secolului XX, când e scrisă cartea.

loperul lui, pe călăuza caravanei, Khamis, care în nici o împrejurare nu-şi cruţa devotamentul şi zelul.

Expediţia, precum se ştie, decursese cum nu se poate mai bine. Obişnuindu-se repede, John Cort şi Max Huber suportaseră cu o remarcabilă putere de rezistenţă şi răbdare oboselile drumului. Puţin slăbiţi, fără îndoială, reveneau perfect sănătoşi, când nenorocul le aţinu calea de întoarcere. Şi acum, având de străbătut o distanţă de mai mult de 2 000 de kilometri până la Libreville, le lipsea şeful caravanei.

„Pădurea cea mare”, cum îi spunea Urdax, pădurea de la Oubangui, căreia îi trecuseră hotarul, merita din plin acest nume. în părţile cunoscute ale globului terestru există asemenea spaţii acoperite de milioane de copaci şi dimensiunile lor sunt atât de mari, încât depăşesc suprafaţa majorităţii statelor europene. Se menţionează printre cele mai întinse din lume cele patru păduri situate în America de Nord, în America de Sud, în Siberia şi în Africa centrală.

Prima, prelungindu-se în direcţia septentrională până la golful Hudson şi peninsula Labrador, acoperă, cu provinciile Quebec şi Ontario, la nord de Saint Laurent, o arie cu lungimea de 2 750 kilometri şi lăţimea de 1 600. A doua, în valea Amazonului la nord-vest de Brazilia, are o întindere de 3 300 kilometri în lungime şi 2 000 în lăţime. A treia, cu o latură de 3 800 kilometri şi alta de 2 700, îşi înalţă uriaşele conifere cu o înălţime de 150 picioare, pe o porţiune a Siberiei meridionale, de la câmpiile bazinului fluviului Obi la vest până la valea lui Indighiska la est, ţinut scăldat de Yenisei, Olamk, Lena şi Yana. A patra se întinde de la valea Congoului până la izvoarele Nilului şi ale lui Zâmbezi, pe o suprafaţă încă nedeterminată care, probabil, o depăşeşte pe a celorlalte trei. Acolo se desfăşoară, într-adevăr, o imensă întindere de locuri necunoscute existente în această parte a Africii paralelă cu ecuatorul, la nord de Ogue şi Congo şi care măsoară un milion de kilometri pătraţi, aproape de două ori cât suprafaţa Franţei.

N-aţi uitat că portughezul Urdax avea de gând să nu se aventureze prin această pădure, ci s-o ocolească prin nord şi vest. De altfel, cum ar fi putut trece căruţa prin acest labirint? Cu riscul de a lungi itinerariul cu câteva zile de mers, caravana trebuia să urmeze de-a lungul lizierei un drum mai uşor către malul drept al lui Oubangui şi de acolo putea ajunge fără greutate la factoriile din Libreville.

Acum situaţia se schimbase. Nu mai rămăsese nimic din obstacolele reprezentate de un personal numeros şi povara unui material dificil de cărat. Nu mai aveau nici căruţă, nici boi, nici obiecte de tabără. Doar trei oameni şi un copil cărora le lipseau mijloacele de transport, la 500 de leghe depărtare de Oceanul Atlantic.

Ce decizie aveau de luat? Să se întoarcă la itinerariul stabilit de Urdax în condiţii puţin prielnice sau să încerce să treacă oblic prin pădure, mergând pe jos?

În a doua alternativă n-aveau a se teme aşa de mult de întâlnirile cu nomazii şi ar scurta drumul până la frontierele Congoului francez. Această problemă importantă trebuia studiată şi rezolvată de îndată ce Max Huber şi John Cort se vor trezi din somn la ivirea zorilor.

În timpul lungilor ceasuri ale nopţii Khamis stătuse de veghe. Nici un incident nu tulburase odihna celor ce dormeau, nici nu vestise vreun atac nocturn. Foreloperul se depărtase de câteva ori cu revolverul în.mână vreo 50 de paşi, târându-se prin ierburi, pentru a cerceta împrejurimile, când auzea un zgomot de natură să-l îngrijoreze. Dar de fiecare dată nu fusese decât trosnetul unei crăci uscate, bătaia de aripă a unei păsări mai mari care mişca printre ramuri, călcătura unui rumegător în jurul locului de popas sau acel nedesluşit freamăt al pădurii unde prin frunzişul copacilor înalţi trece vântul.

Din clipa când deschiseră ochii, cei doi prieteni fură în picioare.

— Ce-i cu indigenii? întrebă John Cort.

— Nu s-au mai arătat, răspunse Khamis.

— N-au lăsat nici o urmă?

— Ba cred că da, domnule John, probabil lângă lizieră.

— Hai să vedem, Khamis.

Toţi trei, urmaţi de Llanga, se strecurară înspre câmpie. La o depărtare de treizeci de paşi de la locul lor de popas găsiră destule semne ale trecerii băştinaşilor: amprente numeroase, iarbă călcată în picioare, rămăşiţe de crengi răşinoase pe jumătate arse, grămezi de cenuşă unde mai scăpărau câteva scântei, mărăciniş care, mai uscat pe alocuri, răspândea încă puţin fum. Altminteri însă nici o făptură omenească pe sub sau în copacii unde, cu cinci sau şase ore mai devreme, se văzuseră flăcările mişcătoare.

— Au plecat, rosti Max Huber.

— Sau cel puţin s-au îndepărtat, fu de părere Khamis, şi nu mi se pare că avem a ne teme de ei.

— Dacă indigenii s-au îndepărtat, rosti John Cort, elefanţii nu le-au urmat pilda.

Într-adevăr, monstruoasele pachiderme dădeau în continuare târcoale la marginea pădurii. Câţiva se încăpăţânau în zadar să răstoarne arborii de la lizieră. Cât despre pâlcul de tamarini, Khamis şi tovarăşii săi văzură că fusese doborât. Movila, neîncununată de copacii ei umbroşi, nu mai alcătuia decât o uşoară vălurire pe suprafaţa câmpiei.

La sfatul foreloperului, Max Huber şi John Cort se feriră să se arate, în speranţa ca elefanţii vor părăsi şesul.

— Asta ne-ar îngădui să ne întoarcem la tabără şi să strângem ce-a mai rămas din material, zise Max Huber, câteva lăzi de conserve, de muniţii poate…

— Şi totodată să-l îngropăm pe nenorocitul de Urdax.

— Nici să nu vă treacă prin minte aşa ceva atâta vreme cât elefanţii se află la lizieră, îi preveni Khamis. Şi apoi, în ce priveşte materialul, fără îndoială că s-a ales de el praful şi pulberea.

Foreloperul avea dreptate şi cum elefanţii nu arătau că au de gând să se retragă, nu le rămânea decât să decidă ce au de făcut. Khamis, John Cort, Max Huber şi Llanga se-ntoarseră deci de unde plecaseră.

În drum, Max Huber avu norocul să doboare un vânat de soi care le asigura hrana pe două sau trei zile. Era o inyala, un soi de antilopă cenuşie cu spic cafeniu. Animalul puternic, un mascul, avea coarnele în spirală şi pieptul şi partea inferioară a trupului îi erau acoperite cu o blană deasă. Glontele îl izbise în clipa când îşi strecura capul prin desiş. Inyala împuşcată trebuia să cântărească între două sute cincizeci şi trei sute de livre. Când îl văzu căzând, Llanga se repezi în goană ca un căţelandru. Dar, cum bine vă puteţi închipui, n-ar fi fost în stare să ducă singur un asemenea vânat şi a fost nevoie ca ceilalţi să-i vină în ajutor.

Foreloperul, obişnuit cu asemenea treburi, jupui animalul, păstră părţile trebuincioase pe care le aşeză lângă foc. John Cort aruncă un braţ de vreascuri deasupra care începură să ardă în câteva minute; apoi, după ce se formă un strat de jar, Khamis puse la fript câteva bucăţi de carne foarte ademenitoare. Despre conserve sau pesmeţi din care caravana poseda un număr mare de lăzi, nu mai putea fi vorba. Din fericire, în pădurile bogate în vânat din Africa centrală, un vânător nu moare de foame dacă se mulţumeşte cu carne friptă. Ceea ce însă nu trebuie să-i lipsească sunt muniţiile. John Cort, Max Huber şi Khamis aveau fiecare o carabină de precizie şi un revolver. Aceste arme mânuite cu îndemânare le puteau fi de mare folos, dar mai era nevoie să fie bine umplute cartuşierele. Or, făcându-şi toate socotelile, deşi înainte de a părăsi căruţa îşi burduşiseră buzunarele, nu mai aveau de tras decât 50 de gloanţe. Slabe rezerve, trebuie să recunoaştem, mai ales dacă erau siliţi să se apere împotriva fiarelor şi răufăcătorilor pe un drum lung de 600 de kilometri până la malul drept al lui Oubangui. Ajunşi acolo, Khamis şi tovarăşii lui puteau să se reaprovizioneze fără mare greutate, fie prin sate fie la lăcaşul misionarilor, fie la bordul ambarcaţiilor care coboară pe marele afluent al Congoului.

După ce-şi potoliră foamea cu carnea fragedă de inyala şi setea cu apa limpede a unui pârâu care şerpuia printre copaci, cei trei începură să discute ce hotărâre să ia. John Cort vorbi primul:

— Khamis, până acum şeful nostru a fost Urdax. Am fost întotdeauna gata să-i urmăm sfaturile pentru că aveam încredere în el. Această încredere ne-o inspiri şi tu datorită caracterului şi experienţei tale. Spune-ne ce crezi că e bine să facem în situaţia în care ne aflăm şi fii sigur că vom fi de acord.

— Bineînţeles, adăugă Max Huber, între noi nu va fi niciodată vreo neînţelegere.

— Cunoşti ţinutul, Khamis, reluă John Cort. De un număr de ani călăuzeşti caravanele cu un devotament pe care am avut prilejul să-l preţuim… Facem apel la acest devotament ca şi la fidelitatea ta şi ştiu că faţă de noi vei face dovadă de amândouă.

— Domnule John, domnule Max, vă puteţi bizui pe mine, răspunse cu simplitate foreloperul. Le strânse celor doi mâinile întinse spre el, ca şi pe cea a lui Llanga.

— Care e părerea ta? întrebă John Cort. Trebuie să renunţăm sau nu la proiectul lui Urdax de a ocoli pădurea pe la vest?

— E mai bine s-o străbatem, răspunse fără să şovăie foreloperul. Nu vom fi astfel expuşi unor atacuri banditeşti. Vom îhtâlni poate fiare ale pădurii, dar nu răufăcători. Nici pahuinii, nici denkaşii, nici funzii, nici bugkoşii nu s-au aventurat niciodată în codrul cel des, precum nici un alt trib de Ungă Oubangui. Pentru noi pericolele sunt mai mari în câmp deschis. în această pădure, unde nu s-ar fi încumetat a trece o caravană cu atelajele ei, nişte oameni care merg pe jos îşi vor putea croi drum. Repet, să ne îndreptăm spre sud-vest, unde trag nădejde să ajung fără greş la vâltorile lui Zongo. Aceste vâltori barează cursul lui Oubangui la cotitura pecare o face fluviul părăsind direcţia vest pentru a se îndrepta spre sud. Dacă e să dăm crezare călătorilor, acolo îşi prelungeşte capătul Marea Pădure. Apoi n-ai decât să-ţi urmezi calea pe câmpiile de pe paralela ecuatorului şi, graţie caravanelor foarte numeroase în această regiune, mijloacele de aprovizionare şi transport vor fi destule.

Sfatul lui Khamis era înţelept. în plus, itinerariul pe care-l propunea trebuia să scurteze drumul până la Oubangui. Totul depindea de natura obstacolelor întâlnite în acest codru adânc. N-aveau de sperat că vor găsi o potecă; poate doar o cărăruie ce servea trecerii animalelor sălbatice: bivoli, rinoceri şi alte mamifere mari. Cât despre sol, acesta va fi acoperit de buruieni şi stufăriş care ar fi trebuit îndepărtate cu securea, pe când foreloperul poseda doar o bărdiţă, iar tovarăşii săi nişte cuţite. Totuşi, gândeau că treaba nu o să-i întârzie prea mult.

După ce făcu obiecţii dinspre partea asta, John Cort nu mai şovăi. Nici n-avea rost să se frământe cu privire la greutatea de a se orienta sub copaci prin a căror cunună bogată abia pătrundeau razele soarelui. într-adevăr, un soi de instinct asemănător cu al animalelor – instinct inexplicabil întâlnit la unele popoare – permite, între alţii, chinezilor, precum mai multor triburi din Far-West, să se călăuzească după auz şi miros mai mult chiar decât după văz şi să recunoască după unele indicii direcţia. Khamis avea această facultate de orientare dezvoltată într-un înalt grad; le dăduse adesea dovezi de netăgăduit. într-o oarecare măsură, francezul şi americanul se puteau bizui pe această însuşire mai mult fizică decât intelectuală, foarte puţin supusă greşelii şi deci nu aveau nevoie să afle poziţia soarelui. în ce privea celelalte obstacole pe care le vor întâlni străbătând pădurea, iată ce răspunse foreloperul:

— Domnule John, ştiu că în loc de potecă vom găsi doar un sol acoperit de mărăciniş, vreascuri, arbori căzuţi din pricina bătrâneţn, în sfârşit, piedici greu de trecut. Dar vă închipuiţi că o pădure atât de întinsă nu-i brăzdată de râuri care nu pot fi decât afluenţii lui Oubangui?

— Ba cred că este dacă n-ar fi să ne luăm decât după pârâul care curge la est de movilă, remarcă Max^Huber. Se îndreaptă spre pădure… De ce n-ar deveni un râu? în acest caz vcxn construi o plută… din câteva trunchiuri legate împrcnă.

— N-o lua razna, prietene, spuse John Cort, şi nu te lăsa purtat de imaginaţie pe apa acestui râu imaginar.

— Domnul Max are dreptate, îl contrazise Khamis. Pe la apusul soarelui vom întâlni acest curs de apă care se varsă, probabil, în Oubangui.

— De acord, răspunse John Cort, dar ştiu cum sunt râurile din Africa; pe cea mai mare parte nu se poate naviga.

— Nu vezi decât greutăţile, dragă John.

— Mai bine să le văd înainte decât după, dragă Max. John Cort ştia ce spune. Râurile şi fluviile din Africa nu oferă aceleaşi condiţii de navigaţie ca cele din America, Asia şi Europa. Există patru mari cursuri de apă: Nilul, Zâmbezi, Congo şi Niger, alimentate de numeroşi afluenţi şi reţeaua lichidă a bazinului lor e considerabilă. în pofida acestor daruri ale naturii, nu slujesc decât foarte puţin expediţiilor în interiorul continentului negru.

După povestirile călătorilor pe care pasiunea descoperirilor i-a mânat prin aceste imense teritorii, fluviile africane nu pot fi comparate cu Mississipi, Saint-Laurent, Volga, Irrawaddy, Brahmaputra, Gange, Indus. Volumul apelor le e mai puţin bogat, chiar dacă parcursul îl egalează pe cel al marilor artere menţionate şi, la oarecare distanţă în amonte de gurile lor, nu pot purta nave de tonaj mijlociu. Pe deasupra au multe praguri, cataracte şi cascade care întrerup circulaţia de la un mal la celălalt, iar vârtejurile sunt de o asemenea violenţă, încât nici o ambarcaţie nu se-ncumetă să treacă pe-acolo. Obiecţia lui John Cort era deci întemeiată şi Khamis nu putea să nu ţină seamă de ea. Dar, la urma urmei, nu constituia un motiv pentru a respinge proiectul foreloperului care, pe de altă parte, prezenta avantaje însemnate.

— Dacă vom întâlni un râu, răspunse acesta, vom coborî pe el atâta vreme cât nu ni se va tăia calea. Dacă o piedică va putea fi ocolită, o vom ocoli. Dacă nu, ne vom relua mersul pe jos.

— Tocmai de aceea, replică John Cort, nici nu m-am opus propunerii tale, Khamis. Cred că avem doar de câştigat îndreptându-ne spre Oubangui, pe firul unuia din afluenţii săi, în caz că e cu putinţă.

La punctul la care ajunsese discuţia, nu mai erau de spus decât două cuvinte:

— La drum! exclamă Max Huber. Iar tovarăşii săi repetară: „La drum”.

De fapt proiectul îi plăcea de minune lui Max Huber: Avea să meargă în adâncul imensei păduri, nepătrunsă până atunci, dar. într-adevăr, nu de nepătruns. Poate va întâlni cu acest prilej extraordinarul pe care de trei luni încoace îl căuta fără să-l fi găsit în ţinuturile nordice ale lui Oubangui.