V.

PRIMA ZI DE DRUM.

Trecuse de opt când John Cort, Max Huber, Khamis şi băiatul o luară către sud-vest. La ce distanţă se va ivi cursul de apă pe care voiau să-l urmeze până la vărsarea lui în Oubangui? Nimeni n-ar fi putut spune. Şi dacă râul care părea să curgă spre pădure, după ce dăduse ocol movilei cu tamarini, schimba direcţia spre est fără a o străbate? Şi cine putea şti dacă piedici ca stânci şi viitori nu-i zăgăzuiau albia într-atât încât să-l facă de nenavigat? Pe de altă parte, dacă imensa îngrămădire de copaci n-avea poteci sau cel puţin treceri deschise de animale prin desişuri, cum ar fi reuşit nişte oameni mergând pe jos să-şi croiască drum fără să întrebuinţeze fierul sau focul? Khamis şi tovarăşii săi vor găsi în locurile cutreierate de patrupedele mari solul curăţat, desişul călcat în picioare, lianele rupte ca să poată umbla pe aceste cărărui'.'

Llanga alerga înainte ca un dihor, cu toate că John Cort îi spusese să nu se depărteze. Dar când îl pierdeau din vedere auzeau vocea lui ascuţită:

— Pe aici… pe aici!

Şi toţi trei mergeau după el, urmându-l prin bortele pe unde se strecura. Când trebuiră să se orienteze în acest labirint, instinctul foreloperului funcţiona cu folos. De altfel prin ochiurile coroanei copacilor puteai să stabileşti poziţia soarelui. în luna martie, la ora de culminaţie, urca aproape până la zenit, care la această latitudine se află pe linia ecuatorului ceresc. Totuşi frunzişul devenea aşa de des, încât sub miile de arbori domnea aproape întunericul. Când cerul se acoperea era chiar beznă, iar noaptea orice circulaţie era imposibilă.

E adevărat că după spusele lui Khamis aveau de făcut un popas între seară şi dimineaţă, să aleagă un adăpost la poalele vreunui trunchi în caz de ploaie, să nu aprindă focul decât atât cit să frigă vânatul doborât înainte sau după amiază. Deşi pădurea n-ar fi trebuit, în mod normal, să fie bântuită de nomazi – şi nu găsiseră nici o urmă a celor ce se opriseră la marginea codrului – era mai bine să nu-şi semnaleze prezenţa. în plus, câţiva tăciuni arzând sub cenuşă ajungeau pentru gătit şi în Africa la această epocă a anului n-aveau a se teme de frig. De fapt, caravana suferise mai mult de căldură parcurgând şesurile ţinuturilor intertropicale. Temperatura era foarte ridicată. La umbra copacilor Khamis, Max Huber şi John Cort vor fi mai feriţi de arşiţă, ceea ce crea condiţii mai prielnice lungului şi anevoiosului drum la care îi siliseră împrejurările. E de la sine înţeles că noaptea, pătrunşi de căldura zilei, cu condiţia să nu plouă, puteau dormi fără grijă sub cerul liber. Dar, ploaia, iată de ce trebuiau să se teamă într-o regiune unde în toate anotimpurile umiditatea e mare. Deasupra zonei echinoxiale suflă alizeele care se neutralizează unele pe altele. Din acest fenomen climateric rezultă că, atmosfera fiind îndeobşte calmă, norii îşi descarcă aburii condensaţi în nesfârşite averse. însă, de o săptămână cerul se-nseninase odată cu luna nouă şi deoarece satelitul terestru pare să aibă o influenţă meteorologică, puteai conta pe 15 zile netulburate de dezlănţuirea stihiilor.

În această parte a pădurii, care coboară în pantă lină spre malurile lui Oubangui, pământul nu era mlăştinos aşa cum avea să fie, fără îndoială, mai spre sud. Solul foarte tare era acoperit cu o iarbă înaltă şi stufoasă care te-mpiedica la mers dacă nu fusese înainte călcată de picioarele animalelor.

— Ei, remarcă Max Huber, păcat că elefanţii noştri n-au putut răzbate până aici. Ar fi smuls lianele, ar fi sfâşiat tufele, ar fi bătătorit cărarea şi ar fi strivit mărăcinişul.

— Şi pe noi aşijderea, replică John Cort.

— Bineînţeles, întări foreloperul. Să ne mulţumim cu ceea ce au făcut rinocerii şi bivolii. Pe unde au trecut ei, va fi drum şi pentru noi.

Khamis cunoştea pădurile din Africa centrală fiindcă străbătuse deseori pe cele din Congo şi Camerun. Se-nţelege, aşadar, că nu a fost prea tare pus în încurcătură când i s-au adresat întrebări cu privire la atât de diversele soiuri de copaci aflaţi aici. Pe John Cort îl interesa studiul acestor minunate exemplare ale regnului vegetal, al acestor fanerogame din care au fost catalogate nenumărate specii între Congo şi Nil. Şi apoi, unele se puteau folosi pentru a schimba mereu aceeaşi mâncare de carne friptă. Fără a vorbi de uriaşii tamarini, găsiţi în mare cantitate, mimozierii de o înălţime nemaipomenită şi baobabii care îşi ridicau creasta la o altitudine de 150 de picioare. La 20-30 metri se înălţau anumite specimene din familia ephorliaceelor cu crăci spinoase, cu frunze late de şapte-opt degete, căptuşite cu o scoarţă dintr-o substanţă lăptoasă şi al căror fruct, când e copt, face explozie, zvârâind sămânţa celor şaisprezece împărţituri ale sale. Dacă nu ar fi avut simţ de orientare, Khamis ar fi putut să se ghideze după sylphinum. lacinatum, deoarece frunzele de formă radială ale acestui arbust se întorc cu faţa una spre est, alta spre vest.

Un brazilian care s-ar fi rătăcit în desişul codrului s-ar fi crezut în mijlocul pădurilor virgine din bazinul Amazonului. în timp ce Max Huber blestema tufele pitice presărate pe sol, John Cort nu se sătura să admire covoarele înverzite, parcă ţesute cu o spată orizontală, unde se zăreau în număr mare phrynium şi aniome şi douăzeci de specii de ferigi prin care trebuia să-ţi faci drum. Şi câte soiuri de arbori, unii cu lemn tare, alţii cu lemn moale! Aceştia, aşa cum observa Stanley în Călătorie în bezna Africii, înlocuiesc pinul şi bradul din zonele hiperboreene. Indigenii îşi construiesc colibele pentru un popas de câteva zile numai din frunzele lor uriaşe. în afară de aceste soiuri, pădurea rnai avea un număr mare de copaci de tek, mahon, arbori de fier, campeşi – copaci cu scoarţă groasă, bogaţi în tanin şi care nu putrezesc niciodată – copaci falnici, manguieri arborescenţi, şi sycomori ce puteau rivaliza cu cei mai frumoşi din Africa orientală, portocali sălbatici, smochini cu trunchiul alb ca şi cum ar fi fost văruit, „mpafii” colosali şi mulţi alţii.

Aceste nenumărate produse ale regnului vegetal nu cresc atât de dese încât să dăuneze dezvoltării crengilor, foarte puternice într-un climat cald şi totodată umed. Printre copaci ar fi putut trece şi căruţa caravanei, dacă nişte cabluri de o grosime mergând până la un picior n-ar fi fost întinse între trunchiuri. Erau liane nesfârşite încolăcite în jurul lor ca o îngrămădire de şerpi. Se împleteau din toate părţile aidoma unei ghirlande de crengi de neînchipuit, cu răsuceli capricioase, cu dantelării neîntrerupte între copaci şi desişuri. Nu exista nici o ramură care să nu fie legată de ramura învecinată, nici un trunchi care să nu fie pus în aceste lungi lanţuri vegetale, unele dintre ele atârnând până la pământ precum nişte stalactite de verdeaţă! Nu vedeai nici o scoarţă aspră care să nu fie acoperită de muşchiul des şi catifelat unde se aşezau mii de gâze cu aripi presărate cu aur. Şi din orice amalgam, cât de mic, al frunzişului se auzea un concert de uguieli şi ciripituri, ici ţipete, colo gungurit care se răspândeau în văzduh din zori şi până seara. Cântecele le intonau miriade de ciocuri de ciocârlie, privighetoare şi altele, triluri mai variate şi mai ascuţite decât fluierul unui caporal de marină pe bordul unui vas de război. Şi cum să nu asurzeşti la auzul acestei lumi înaripate de papagali, pupeze, bufniţe, veveriţe zburătoare, mierle, papagali pitici, piţigoi, fără a mai pune la număr micuţii colibri, îngrămădiţi ca un stup de albine între crengile de sus? Ţipetele veneau de la o colonie de maimuţe – o împreunare discordantă de sunete scoase de babuini cenuşii, grenuşe cu blană neagră, cimpanzei, mandrili, gorile, cele mai primejdioase şi puternice exemplare din fauna africană. Până atunci, aceste fiinţe cu patru mâini. cu toate că erau în cete, nu se manifestaseră duşmănos la vederea lui Khamis şi a tovarăşilor săi, primii oameni pe care îi zăreau, probabil. în adâncul acestei păduri din Africa centrală. Aveai toate motivele să crezi că niciodată picior de om nu călcase pe sub copacii înalţi. De aceea, neamul de maimuţe arăta faţă de ei mai mult curiozitate decât rnânie. în alte părţi ale Congoului şi Camerunului n-ar fi fost acelaşi lucru. Omul îşi făcuse acolo apariţia de vreme îndelungată. Vânătorii de fildeş, ajutaţi de sute de bandiţi, băştinaşi sau nu, n-aveau cum să le mai mire pe maimuţele martore de atâta vreme la ravagiile tăcute de aceşti aventurieri şi care au costat nenumărate vieţi omeneşti.

După un prim popas în miezul zilei, se mai opriră o dată la orele şase seara. Mersul fusese uneori destul de anevoios din pricina reţelelor de liane aproape cu neputinţă de rupt sau de descurcat. A Ie tăia sau a le sfâşia cerea o muncă grea. Totuşi, pe o mare întindere de drum se zăreau cărări pe care umblau mai ales bivolii. Pe unii îi întrezăriseră chiar în tufişuri – printre ei câţiva puternici onja. Aceste rumegătoare sunt primejdioase datorită forţei lor nemaipomenite şi vânătorii trebuie să se ferească să nu fie luaţi în coarne când sunt atacaţi. Cel mai sigur mijloc de a-i doborî este să tragi în ei ţintind între ochi nu prea jos, pentru ca lovitura să fie fulgerătoare.

John Cort şi Max Huber nu avuseseră niciodată prilejul să-şi pună la încercare îndemânarea împotriva bivolilor, care până acum nu le ieşiseră în cale. De altfel, nelipsindu-le până acum carnea de antilopă, era bine să nu risipească muniţiile. Nu trebuia să răsune nici o împuşcătură în timpul drumului dacă nu era vorba de apărarea personală sau necesitatea de a avea hrana zilnică.

Khamis dădu semnalul de oprire la marginea unui mic luminiş, la poalele unui copac care depăşea desimea codrului din jur. îşi întindea, la şase metri de sol. frunzişul de un verde cenuşiu în care se amestecau flori cu un puf albicios, căzând ca o ploaie pe lângă trunchiul cu scoarţă argintată. Era unul din acei arbori de bumbac din Africa, cu rădăcinile aşezate precum nişte arcade, sub care te poţi adăposti.

— Patul e făcut! exclamă Max Huber. Fără saltea elastică, bineînţeles, dar avem una de bumbac şi cred că noi sin tem aceia care o vor înnoi.

Aprinseră focul cu amnar şi iască de care Khamis nu ducea lipsă şi luară o masă asemănătoare cu cea de dimineaţă şi de prânz. Din păcate – dar trebuiau să se resemneze – n-aveau nici o bucăţică din pesmetul ce înlocuise pâinea în timpul expediţiei. Se mulţumiră deci cu carne friptă care le potoli în bună măsură foamea. După cină, înainte de a se culca între rădăcinile arborelui de bumbac, John Cort îi spuse foreloperului:

— Dacă nu mă înşel, am mers mereu spre sud-vest.

— Da, tot timpul. De câte ori am putut zări soarele am stabilit direcţia.

— Câte leghe crezi că am străbătut astăzi?

— Patru sau cinci; domnule John, şi dacă mergem la fel şi mai departe, în mai puţin de o lună vom fi ajuns la malul lui Oubangui.

— Bine, reluă John Cort, dar nu-i mai cuminte să ţinem seama de eventualele neşanse?

— Ca şi de noroc, interveni Max Huber. Cine ştie dacă nu vom descoperi un curs de apă pe care să coborâm fără să ne obosim.

— Până acum nu se vede, dragă Max…

— Fiindcă n-am înaintat destul spre vest, afirmă Khamis, dar aş fi foarte surprins dacă mâine sau poimâine…

— Să ne închipuim că nu avem să întâlnim nici un râu, zise John Cort. La urma urmei, o călătorie de 30 de zile, dacă greutăţile nu sunt covârşitoare, aşa cum nu s-au arătat în această primă zi, n-are de ce să sperie nişte vânători africanizaţi ca noi!

— Da, teamă mi-e, rosti Max Huber, ca marea pădure tainică să nu fie lipsită de mister!

— Cu atât mai bine, Max!

— Cu atât mai rău, John! Şi acum, Llanga, hai să ne culcăm.

— Da, prieten Max, răspunse băiatul abia ţinând ochii deschişi după oboseala unui drum lung în timpul căruia nu rămăsese niciodată în urmă.

Astfel încât îl duseră în braţe între rădăcinile arborelui de bumbac şi -l întinseră în colţişorul cel mai bun.

Foreloperul se oferi din nou să vegheze toată noaptea, dar tovarăşii săi nu consimţiră. Aveau să se schimbe din trei în trei ore, cu toate că împrejurimile luminişului nu dădeau nimic de bănuit. Totuşi prudenţa poruncea să fie cu ochii-n patru până la ziuă.

Primul care rămase de pază fu Max Huber, în timp ce John Cort şi Khamis se culcară în puful alb căzut din copac.

Max Huber, cu carabina încărcată la îndemână, sprijinit de una din rădăcini, se lăsă în mrejele nopţii plină de pace. în adâncimile pădurii încetase toată larma zilei. Nu trecea printre ramuri decât o răsuflare regulată, răsuflarea copacilor adormiţi. Razele lunii, ridicată mult spre zenit, se strecurau printre frunze şi brăzdau solul cu zig-zaguri de argint. Dincolo de luminiş, văzduhul se bucura şi el de scânteierea iradiaţiilor lunii. Foarte simţitor la poezia naturii, Max Huber gusta din plin vraja nopţii, se pătrundea de frumuseţea ei, credea uneori că visează, deşi nu dormea. I se părea că-i singura făptură vie în sânul lumii vegetale. O lume vegetală, iată în ce se preschimbase în imaginaţia lui marea pădure de lângă Oubangui. îşi spunea în sinea sa: „Dacă vrei să pătrunzi în ultimele taine ale globului, trebuie oare să mergi până la capetele axei lui ca să descoperi misterele cele mai însemnate? De ce să încerci să cucereşti cei doi, poli, cu preţul unor primejdii înfiorătoare şi fiind sigur că vei întâlni obstacole, poate, de netrecut? Şi cu ce rezultat? Cu soluţia câtorva probleme de meteorologie, de electricitate, de magnetism terestru. Merită asta să lungeşti lista exploratorilor care şi-au găsit moartea în ţinuturile australe şi boreale? N-ar fi mai util, mai interesant, ca în loc să cutreieri mările arctice şi antarctice, să cercetezi ariile nesfârşite ale acestei păduri fără capăt şi să învingi obstacolele care le fac de nepătruns? Cum? Să mai existe asemenea codri neumblaţi în America, Asia, Africa şi nici un pionier să nu fi avut gândul să le considere drept câmpul lui de investigaţie, nici curajul să se azvârle în necunoscut? Nimeni n-a smuls taina acestor arbori cum au reuşit strămoşii cu bătrânii stejari din Dodone*? Iar făuritorii de mituri n-aveau dreptate să populeze codrii cu fauni, satiri, driade şi nimfe închipuite? De altfel, restrângându-ne numai la datele ştiinţei moderne, nu se poate admite existenţa unor fiinţe necunoscute care în imensităţile forestiere să se fi adaptat la mediu? în epoca druizilor, Galia transalpină nu adăpostea populaţii ca celţii, germanii, ligurii, sute de triburi, sute de ostaşi şi sate cu datinile şi moravurile lor specifice, cu felul lor înnăscut de a fi înlăuntrul acestor păduri, ale căror graniţe n-au putut fi trecute decât cu mari eforturi de puterea romană?” Astfel cugeta Max Huber.

Şi într-adevăr, în aceste ţinuturi din Africa ecuatorială nu semnalase legenda fiinţe pe jumătate fabuloase pe scara inferioară a umanităţii? Pădurea de la Oubangui se-nvecina la est cu teritoriile cercetate de Schweinfurth şi Junker şi anume: ţinutul Niam-Niam, adică al oamenilor cu coadă, deşi e adevărat că aceştia nu posedau nici un fel de apendice codai. Henry Stanley întâlnise în ţinuturile de la nord de Ituri pigmei înalţi de mai puţin de un metru, perfect constituiţi, cu pielea subţire şi lucioasă, cu ochi mari de căprioară, şi misionarul englez Albert Lhyd le-a constatat existenţa între Uganda şi Cabinda, unde aceşti băştinaşi trăiau, mai mulţi de 10 000, adăpostiţi sub crengile copacilor sau cocoţaţi în arborii gigantici, sub conducerea unui şef căruia îi dădeau ascultare.

Tot Stanley, după ce plecase din Ipoto, trecuse prin cinci sate aflate în codrii Ndougourboşa, părăsite de puţină vreme de populaţia lor liliputană. Şi oare nu se găsise în prezenţa triburilor Ouambouti, Batina, Akka, Bazoungou ai căror membri au o înălţime de 130 centimetri, iar unii dintre ei nu ating decât 92 şi cântăresc sub 40 kg? Totuşi, aceşti oameni nu sunt mai puţin inteligenţi, muncitori, viteji şi de temut cu micile lor arme cu care bagă spaima în animale şi chiar în populaţiile agricole din ţinuturile de pe malurile cursului superior al Nilului.

Purtat de valurile închipuirii, setos de extraordinar, Max Huber se încăpăţâna să creadă că pădurea de la Oubangui e bântuită de făpturi ciudate, nebănuite de etnografi. De ce n-ar exista aici oameni cu un singur ochi, ca ciclopii din poveste, sau cu nasul alungit în formă de trompă, putând fi clasaţi, dacă nu în ordinul pahidermelor, cel puţin în familia proboscidienilor?

Max Huber, sub înrâurirea visurilor lui ştiinţifico-fantastice, îşi. uită puţin rolul de santinelă. Duşmanul s-ar fi putut apropia fără ca John sau Khamis să fie înştiinţaţi la timp pentru a se pregăti de apărare.

O mână i se aşeză pe umăr.

— Ei, ce-i? întrebă tresărind.

* Oraş din Epir, unde se afla un templu şj un oracol al iui Z.eus. acesta din urmă recurgând pentru prezicerile lui la zborul porumbeilor, sunetul bronzului şi mai ales la foşnetul stejarilor sacri.

— Eu sunt, îi răspunse tovarăşul său, nu mă lua drept un sălbatic din Oubangui. Nimic suspect?

— Nimic.

— E ceasul când am hotărât să te duci să te odihneşti, dragă Max.

— Fie, dar m-ar mira dacă visele pe care le voi avea dormind să fie aşa de frumoase ca cele avute cu ochii deschişi.

Prima parte a nopţii nu fusese tulburată de vreun incident şi nici în rest nu se-ntâmplă nimic, după ce John Cort îl înlocui pe Max Huber, iar Khamis pe John Cort.