IX.

DUŞI DE CURENTUL RÂULUI JOHAUSEN.

Era şase jumătate dimineaţa când, la 16 martie, plecară cu pluta, care se depărta de mal şi porni pe firul apei.

De-abia se crăpa de ziuă. Se iveau zorii. Mânaţi de un vânt puternic, norii alergau sus pe cer. Nu sta să plouă, dar timpul era închis şi aşa avea să rămână probabil în tot restul zilei. Khamis şi tovarăşii săi n-aveau de ce să se plângă, deoarece trebuiau să coboare un râu expus de obicei din plin razelor perpendiculare ale soarelui.

Pluta, de formă alungită, nu măsura decât şapte-opt picioare lăţime şi vreo douăsprezece lungime, ceea ce ajungea tocmai bine pentru patru persoane şi cele câteva obiecte pe care le luaseră cu ei. Se reduceau la foarte puţin de altfel: cutia de metal cu cartuşe, carabinele, ceainicul, ceaunul, ceaşca. Cele trei revolvere de un calibru inferior faţă de al carabinelor nu puteau sluji decât pentru a trage vreo 20 de gloanţe, stând să numeri cartuşele rămase în buzunarele lui John Cort şi Max Huber. Se putea nădăjdui că vânătorilor nu le vor lipsi muniţiile până ce vor sosi pe malurile lui Oubangui.

În faţă, pe un strat de pământ bătătorit se afla o grămadă de lemne uscate, uşor de reînnoit în cazul când Khamis ar fi avut nevoie de foc în afara orelor de popas. în spate, o vâslă puternică, făcută dintr-una din scânduri, îngăduia conducerea plutei sau cel puţin menţinerea ei pe direcţia curentului. între cele două maluri, la o depărtare de 50 de metri unul de altul, curentul se deplasa cu o viteză de circa un kilometru pe oră. Mergând în acest ritm, pluta va avea nevoie deci de douăzeci-treizeci de zile ca să străbată cei 400 de kilometri până la Oubangui. Dacă era, în medie, cam acelaşi timp pe care l-ar fi luat mersul pe jos, prin pădure, măcar îşi cruţau aproape total forţele. Cât despre obstacolele ce puteau zăgăzui cursul râului Johausen, n-aveai cum să le ştii dinainte. Ceea ce constatară însă de la început, era că râul părea adânc şi şerpuitor. Trebuia să-i supraveghezi cu grijă cursul. Dacă va fi împiedicat de viitori sau căderi de apă, foreloperul avea să ia măsuri după împrejurări.

Până la popasul de prânz navigară uşor. Manevrând bine, se feriră de vârtejuri şi de contracurenţii de la cotituri. Pluta nu se ciocni niciodată de mal, datorită îndemânării lui Khamis, care corecta direcţia cu o mână viguroasă.

John Cort stătea în faţă, cu carabina alături, cercetând malurile în scop pur cinegetic. Voia să înnoiască proviziile. Dacă vreun vânat cu blană sau cu pene ar fi ajuns pe lângă el, l-ar fi doborât cu uşurinţă. Aşa se şi întâmplă pe la nouă şi jumătate. Un glonte îl omorî pe loc pe un waterbuck, un soi de antilopă care cutreieră malurile râurilor.

— Frumoasă lovitură, zise Max Huber.

— Lovitură zadarnică, declară John Cort, dacă nu putem pune mâna pe animal.

— Nici o grijă, vom reuşi în câteva clipe, rosti foreloperul. Şi apăsând pe vâslă, apropie pluta de mal, lângă un mic prund unde zăcea waterbuck-ul. Animalul fu tăiat în bucăţi, păstrând pe cele necesare pentru masa următoare.

Între timp Max Huber dădu dovada talentelor sale de pescar, cu toate că nu avea la îndemână decât unelte foarte rudimentare, două capete de sfoară găsite în cuşca doctorului şi, drept cârlige, nişte spini de salcâm care aveau ca momeală mici bucăţi de carne. Peştii, printre care unii se vedeau trecând chiar la suprafaţa apei, se vor hotărî oare să muşte? Max Huber sta îngenuncheat la tribord, iar Llanga la dreapta lui urmărea operaţia cu un viu interes. Trebuie să credem că ştiucile din rio Johausen sunt pe cât de lacome, pe atât de proaste deoarece, puţin mai târziu, una înghiţi cârligul. După ce o „prăpădi” – ăsta era cuvântul potrivit – aşa cum fac indigenii cu hipopotamul prins în asemenea condiţii – Max Huber o aduse cu destulă îndemânare până la capătul undiţei. Peştele cântărea opt-nouă livre şi puteţi fi siguri că preacinstiţii călători nu au aşteptat până a doua zi ca să se ospăteze cu acest fel gustos. La popasul de prânz ia masă se servi friptură de waterbuck şi o ştiucă din care nu rămase decât oasele. Pentru cină se hotărâră să facă o supă cu o bucată bună de antilopă. Şi cum pentru asta era nevoie de mai multe ore ca să fiarbă bine carnea, foreloperul aprinse focul în partea dinainte a plutei şi puse ceaunul. Apoi plutiră fără întrerupere până seara.

După-amiază nu se mai pescui nimic. Pe la şase, Khamis se opri lângă o plajă îngustă şi stâncoasă, umbrită de crengile joase ale unui arbore de gumă din soiul Krabah. îşi alesese bine locul de poj>as, căci scoicile bivalve, mulele şi stridiile mişunau sub pietre. încât unele fripte, altele crude completară plăcut cina. Cu trei-patru pesmeţi şi puţină sare ar fi avut un gust desăvârşit.

Cum noaptea se vestea întunecoasă, foreloperul nu vru să plutească în derivă. Râul Johausen ducea câteodată trunchiuri uriaşe. O ciocnire putea fi foarte dăunătoare pentru plută. Se culcară aşadar pe o grămadă de iarbă la poalele arborelui de gumă. Ca de obicei, John Cort, Max Huber şi Khamis statură de veghe cu schimbul. Nu avură nici un oaspete nepoftit. Doar ţipetele maimuţelor se auziră de la apusul până la răsăritul soarelui.

„Şi îndrăznesc să spun că sunt dintre cele nevorbitoare!” exclamă Max Huber când, în zori. se duse să-şi cufunde faţa şi mâinile. pe care nu le cruţaseră păcătoşii de ţânţari, în apa limpede a râului.

Dimineaţa trebuiră să plece cu o oră mai târziu. Ploua cu găleata. Era mai bine să te păzeşti de asemenea ploi diluviene pe care deseori cerul le revarsă asupra regiunii ecuatoriale a Africii. Frunzişul des al arborelui de gumă feri într-o oarecare măsură tabăra precum şi pluta acostată la poalele rădăcinilor sale puternice. în plus era şi vijelie. Pe suprafaţa râului stropii de apă se rotunjeau ca mici becuri electrice. Câteva tunete bubuiau în amonte tară a fi urmate de fulgere. Nu aveau a se teme de grindină, căci uriaşele păduri din Africa au darul să-i abată căderea. Totuşi, starea atmosferică era destul de alarmantă pentru ca John Cort să zică:

— Dacă nu încetează ploaia, e mai bine să rămânem pe loc. Avem acum muniţii, cartuşierele ne sunt pline, dar ne lipsesc hainele de schimb.

— în cazul ăsta, îi răspunse Max Huber râzând, de ce să nu ne-mbrăcăm după moda locală, adică în pielea goală? Ar fi mult mai simplu. E de-ajuns să te scalzi şi ţi-ai şi spălat rufele. Apoi n-ai decât să te freci de tufăriş ca să-ţi perii costumul.

Adevărul este că de vreo săptămână. cei doi prieteni îşi spălau hainele în fiece dimineaţă neputând să le schimbe.

Dar aversa foarte violentă nu dură decât o oră. Nu pierdură vremea, căci luară între timp masa de dimineaţă. La ea aveau un fel nou de mâncare, foarte binevenit: ouă de dropie, proaspăt ouate, descoperite de Llanga şi pe care Khamis le puse la fiert în ceainic. Şi de această dată Max Huber se plânse. nu fără dreptate, că mama natură iar l-a lăsat fără un grăunte de sare la bucate, deşi e aşa de greu să te lipseşti de el.

Pe la şapte şi jumătate ploaia încetă, cu toate că cerul rămase acoperit. Pluta o luă iar pe firul apei. dusă de curent prin mijlocul râului. Undiţele fiind aruncate, mai mulţi peşti avură bunăvoinţa să muşte la timp pentru a figura printre felurile mesei de prânz. Khamis propuse să nu mai facă obişnuitul popas, ca să recupereze întâr- /ierea de dimineaţă. Toţi fură de acord, John Cort aprinse focul şi ceaunul clocoti curând deasupra cărbunilor aprinşi. Cum mai aveau destul din carnea de vvaterbuck, puştile rămaseră mute. deşi Max Huber fu ispitit de mai multe ori să tragă în câteva animale frumoaşe ce alergau perechi-perechi pe mulul râului. Această parte a pădurii era plină de vânat. Fără a mai vorbi de păsări, pe-aici umblau şi o mulţime de rumegătoare. Ades capete de pallah şi de sassaby – nişte soiuri de antilopă – îşi ridicară coarnele printre ierburile şi trestiile de pe mal. De câteva ori, elani mari şi puternici, cerbi lopătari roşii, steimbock, gazele micuţe, kudu, din specia de cerbi din Africa centrală, cuagga şi chiar girafe, a căror carne e foarte gustoasă, îşi făcură apariţia prin apropiere. Ar fi fost uşor să dobori unele din aceste animale, dar la ce bun, de vreme ce hrana era asigurată până a doua zi? Şi apoi n-avea rost să încarci prea tare pluta şi să mai ocupi ceva din locul şi aşa destul de mic. John Cort îi şi atrase atenţia prietenului său asupra acestui lucru.

— Ce vrei, dragă John, mărturisi Max Huber. Puşca mea ocheşte parcă singură când are vânat în dreptul ei!

Totuşi, deoarece era vorba să tragă doar de frumuseţea trasului – cum fac de altfel mulţi vânători – Max Huber îi porunci carabinei sale să stea locului şi să nu i se urce singură la umăr. împrejurimile nu răsunară aşadar pe neaşteptate de împuşcături şi pluta coborî în linişte mai departe pe râul Johausen.

Khamis, John Cort şi Max Huber avură în schimb prilejul să-şi scoată paguba în timpul după-amiezii. Focurile de armă îşi făcură auzit glasul – glasul apărării dacă nu cel de atac. Parcurseseră de dimineaţă vreo 10 kilometri. Râul şerpuia capricios în nenumărate meandre, cu toate că direcţia lui generală se menţinea în continuare spre sud-vest. Malurile foarte accidentate erau mărginite dc copaci uriaşi, ma[ ales bombacsi, a căror umbrelă se întindea până deasupra apei. închipui ţi-vă! Deşi râul Johausen nu se îngustase şi lăţimea lui atingea câteodată 50-60 de metri, crengile joase ale bombacsilor se întâlneau şi formau un leagăn de verdeaţă sub care se auzea un susur şi un clipocit uşor. Multe dintre crăci, împletite între ele la capete, se legau unele de altele cu liane şerpuitoare ca o punte vegetală pe care clovni agili sau cel puţin maimuţe ar fi putut să treacă de pe un mal pe celălalt. Norii aducători de furtună, care nu părăsiseră încă zonele joase ale orizontului, făceau ca soarele să dea parcă foc văzduhului, iar razele lui să cadă drept asupra râului. Prin urmare Khamis şi tovarăşii săi nu puteau decât să se bucure că pluteau sub acest acoperiş de verdeaţă. Le amintea de mersul prin pădure de-a lungul cărăruilor umbroase, dar acum nu se mai oboseau şi nu aveau să-şi croiască drum prin tufărişul de siziphus sau alte ierburi spinoase.

— Pădurea de lângă Oubangui e un adevărat parc, declară John Cort, un parc cu pilcuri de copaci uriaşi şi ape curgătoare. Te-ai putea crede prin Parcul Naţional al Statelor Unite, la izvoarele lui Missouri şi Yellowstone.

— Un parc populat de maimuţe, zise Max Huber. S-ar părea că şi-a dat întâlnire aici întreg neamul lor! Sântern în plin regat cvadruman, unde cimpanzeii, gorilele şi gibonii domnesc în lege.

Observaţia era îndreptăţită de mulţimea maimuţelor care ocupa malurile, se cocoţa prin copaci, alerga şi se zbenguia în adâncurile pădurii. Khamis şi tovarăşii săi nu văzuseră niciodată o cantitate aşa de mare, nici cete atât de zgomotoase şi mişcăreţe. Ce mai strigăte, salturi şi tumbe şi pe deasupra o serie de strâmbături demne de a fi surprinse de un fotograf.

— La urma urmei, adăugă Max Huber, nimic mai firesc! Nu ne aflăm oare în centrul Africii?

Dar era nevoie mai degrabă să fie prevăzători sau să ia măsuri împotriva manifestărilor duşmănoase ale maimuţelor care aveau o mare superioritate numerică. Ar fi fost foarte greşit să le tratezi ca pe o cantitate neglijabilă. Aceşti cvadrumani alcătuiau o armată recrutată din toate populaţiile simieşti din Oubangui. Purtările lor nu te puteau înşela şi aveau să fie curând siliţi să se apere cu înverşunare.

Foreloperul urmărea cu destulă înverşunare săriturile şi gălăgia maimuţelor. Neliniştea i se citea pe chipul aspru, sângele îi urcase în obraji, îşi încruntase sprâncenele dese, fruntea i se încreţise şi arunca în jur priviri vii şi sfredelitoare.

— Fiţi gata, spuse el, cu carabina încărcată şi cu cartuşele la îndemână, căci nu ştiu ce întorsătură vor lua lucrurile.

— Aş! un foc de puşcă ar risipi cetele astea cât ai clipi, rosti Max Huber.

Şi puse mâna pe carabină.

— Nu trage, domnule Max, strigă Khamis. Nu trebuie să le atacăm, nu trebuie să le provocăm! Destul că vom fi poate siliţi să ne apărăm!

— Dar, uite, au şi început, exclamă John Cort.

— Să nu ripostăm decât dacă e absolut nevoie, zise Khamis.

Maimuţele deveneau tot mai agresive. Aruncau cu pietre, cu cioturi de lemn. Cele mari le zvârleau de pe mal destul de periculos, cu o putere colosală. Foloseau însă şi proiectile mai inofensive, ca fructe smulse din copaci.

Foreloperul încerca să menţină pluta în mijlocul râului, la o distanţă egală şi de un mal şi de celălalt. Loviturile vor fi mai puţin primejdioase dacă ţinta era mai depărtată, mai nesigură. Din păcate, n-aveau cum să se adăpostească împotriva atacului. în plus, numărul asediatorilor creştea şi mai multe proiectile îi atinseră pe pasageri fără a-i izbi, e adevărat, prea tare.

— Destul, grăi supărat Max Huber.

Şi, ţintind o gorilă care umbla printre trestii, o doborî pe loc. La zgomotul împuşcăturii, maimuţele scoaseră ţipete asurzitoare. Agresiunea nu încetă şi cetele nu fură puse pe fugă. Dacă ar fi vrut să nimicească toate maimuţele, una după alta, nu le-ar fi ajuns câtă muniţie aveau. Chiar în cazul că ar fi doborât cu fiecare glonte un cvadruman, şi-ar fi terminat repede cartuşele. Ce le rămânea atunci de făcut vânătorilor?

— Să nu mai tragem! ordonă John Cort. N-am face decât să aţâţăm animalele astea blestemate. Vom scăpa poate cu câteva vânătăi Iară însemnătate.

— Mulţumesc, ripostă Max Huber, pe care o piatră îl izbise în picior.

Continuară, prin urmare, să coboare, urmăriţi de o dublă escortă pe malurile râului foarte întortocheat în această parte a sa. Când se îngusta la anumite cotituri, albia îşi reducea o treime din lăţime. Atunci mersul plutei se accelera împreună cu viteza curentului, lira de sperat că la venirea nopţii ostilităţile să înceteze. Poate că asediatorii se vor împrăştia prin pădure. In orice caz, dacă va trebui, în loc să se oprească pentru popasul de seară, Khamis se hotărî să rişte să navigheze toată noaptea. Nu era decât ora patru şi până la şapte situaţia rămânea foarte îngrijorătoare. De fapt, ea se agrava şi pentru că pluta nu era la adăpost de cotropitori. Dacă maimuţelor, ca şi pisicilor, nu le place apa, dacă cei patru călători n-aveau a se teme că se aruncă să înoate până la plută, crengile ce se întindeau deasupra râului le îngăduiau în anumite locuri să se aventureze pe aceste punţi de crăci şi liane, apoi să se lase să cadă pe capul lui Khamis şi al tovarăşilor săi. N-ar fi decât un joc pentru aceste făpturi agile. Cinci sau şase gorile încercară chiar această manevră în jur de ora cinci la un cot al râului unde se-ntâlneau crengile unui bombacs. Animalele, stând la 50 de paşi în aval, aşteptau trecerea plutei. John Cort le dădu de ştire.celorlalţi, arătând spre gorile, ale căror intenţii erau limpezi.

— Or să se lase pe plută, strigă Max Huber, dacă nu le silim s-o ia la goană.

— Trageţi! comandă foreloperul.

Răsunară trei împuşcături. Trei maimuţe, lovite mortal, căzură în râu, după ce încercară zadarnic să se agate de crengi. Cu o larmă asurzitoare, vreo 20 de cvadrumani se porniră printre liane, gata să se repeadă asupra plutei. Trebuiră să-ncarce iute armele din nou şi să tragă fără a pierde o clipă. Urmă o ploaie de gloanţe. Zece sau douăsprezece gorile şi cimpanzei fură răniţi înainte ca pluta să se afle sub puntea vegetată. Descurajate, celelalte maimuţe fugiră pe mal.

Prin minte îţi trecea musai gândul că dacă profesorul Garner s-ar fi dus în miezul pădurii, ar ti avut aceeaşi soartă ca doctorul Johausen. Admiţând că populaţia codrului i-a făcut acestuia din urmă o primire asemănătoare cu cea pregătită lui Khamis, John Cort şi Max Huber mai trebuiau oare să-i explice pieirea? Totuşi, în caz de agresiune ar fi găsit nişte mărturii ale faptului. Instinctele destructive ale maimuţelor nu ar fi cruţat cuşca din care n-ar fi lăsat altceva decât câteva rămăşiţe.

Dar la această oră, nu aveau a se gândi la soarta doctorului german, ci la ce se-ntâmplă cu pluta. Râul se-ngustase încetul cu încetul. La dreapta, la 100 de paşi mai încolo, înainte de un nou cot.

vârtejurile apei arătau că se apropie de o bulboană. Dacă pluta, atrasă de viitoare, nu mai era dusă de curentul abătut de cotitură, va fi aruncată pe mal. Khamis putea, la nevoie, s-o menţină cu vâsla pe firul apei, dar s-o îndepărteze de bulboană era greu. Maimuţele de pe malul drept vor veni s-o asalteze în număr mare. Aşadar trebuia în primul rând să le gonească cu focuri de armă. începură să tragă în momentul când pluta începea să se-nvârtească în loc. După o clipă, ceata dispăru. Nu gloanţele, nu zgomotul împuşcăturilor le pusese pe fugă. De o oră, la zenit, furtuna se pregătea să izbucnească. Nori vineţii acopereau acum tot cerul. Deodată fulgerele luminară văzduhul şi uraganul se dezlănţui cu acea iuţeală specifică latitudinilor joase. Maimuţele resimţiră tulburarea instinctivă pe care o provoacă la toate animalele^ influenţa electricităţii când văzură văzduhul brăzdat de fulgere. înspăimântate, alergară să caute sub copacii mai stufoşi un adăpost împotriva zigzagurilor de lumină orbitoare, împotriva formidabilei ruperi de nori. în puţine clipe malurile rămaseră pustii şi din întreaga ceată nu se mai vedeau decât vreo 20 de trupuri, neînsufleţite, zăcând între trestii.