VII.

CUŞCA GOALĂ.

Cum să nu fii mulţumit de faptul că foreloperul descoperise la imp grota, scobită de natură chiar în mal! Solul era acoperit de un nisip mărunt şi uscat. Nici o urmă de umezeală nici pe pereţii laterali, nici pe partea boltită. Graţie acestui adăpost, călătorii nu ivură de suferit din pricina ploii dese care nu încetă să cadă până la.niezul nopţii. Iată dar o locuinţă asigurată pentru toată perioada necesară construirii unei plute.

Un vânt destul de puternic sufla din nord. Cerul se limpezi la pri-mele raze ale soarelui. Ziua se vestea caldă. Se prea putea ca foreloperului şi tovarăşilor săi să aibă de ce să le pară rău după umbra copacilor sub care umblaseră vreme de cinci zile.

John Cort şi Max Huber nu-şi ascundeau voioşia. Râul îi va duce fără să se obosească, cale de circa 400 de kilometri până la gurile lui Oubangui, al cărui afluent, probabil, era. Aşa vor străbate ultimele trei pătrimi ale drumului în condiţii mai prielnice. John Cort făcu socoteala cu destulă exactitate după datele furnizate de Khamis. îşi îndreptară apoi privirile spre dreapta şi spre stânga, spre nord şi sud.

În amonte, cursul de apă, care se întindea aproape în linie dreaptă, dispărea, după un kilometru, sub desişul copacilor. în aval verdeaţa se zărea la o mai mică depărtare, de vreo 500 de metri, unde râul cotea deodată spre sud-est. De la acest cot pădurea îşi relua fireasca desime. De fapt o luncă largă şi mlăştinoasă se-ntindea pe această porţiune din malul drept. Pe malul celălalt copacii se-ngrămădeau în şiruri dese. Un tufăriş stufos se înălţa pe suprafaţa unui teren destul de vălurit şi coama lui, luminată de răsăritul soarelui, se profila pe depărtata zare.

O apă limpede, străvezie şi liniştită umplea până la buză albia râului, purtând pe unde trunchiuri bătrâne, grămezi de ierburi şi ramuri rupte din malurile măcinate de curent.

În primul rând, John Cort îşi aminti de cuvântul „ngora”, pe care-l auzise rostit de un glas omenesc în apropierea grotei, în timpul nopţii trecute. Căută deci să afle dacă vreo fiinţă omenească dădea târcoale prin împrejurimi.

Se putea ca nomazii să se încumete uneori să coboare pe râu pentru a ajunge la Oubangui, fără a trage de aici concluzia că uriaşa arie a pădurii care se desfăşura până la izvoarele Nilului e cutreierată de triburi rătăcitoare sau locuită de triburi statornice.

John Cort nu zări însă picior de om primprejurul mlaştinii şi nici pe maluri.

„M-a înşelat auzul, se gândi. Se prea poate să fi aţipit o clipă şi în vis am crezut că se rosteşte acest cuvânt.” De aceea nu povesti incidentul tovarăşilor săi.

— Dragă Max, îl întrebă pe prietenul său, i-ai cerut scuze vrednicului nostru Khamis că te-ai îndoit de existenţa acestui „rio” pe care el a fost mereu sigur că-l vom întâlni?

— El a avut dreptate, John, şi eu sunt foarte fericit că am greşit, deoarece Mul ne va duce fără osteneală până pe malul lui Oubangui…

— Fără osteneală… asta n-aş spune, îl întrerupse foreloperul. Poate vor fi căderi de apă, vâltori…

— Să ne gândim la partea bună a lucrurilor, grăi John Cort. Căutam un râu… Iată-l. Voiam să construim o plută… Hai s-o construim…

— în chiar dimineaţa asta mă voi pune pe treabă, zise Khamis şi, dacă vreţi să mă ajutaţi, domnule John…

— Bineînţeles, Khamis. în timp ce noi vom lucra, Max se va ocupa cu aprovizionarea…

— Asta-i cu atât mai urgent cu cât nu ne-a mai rămas nimic de mâncare… Mâncăciosul ăsta de Llanga a înghiţit aseară totul…

— Eu… prieten Max! se apără Llanga, care, luându-l în serios, păru necăjit de-o asemenea mustrare.

— Ei, băiete, vezi bine că glumesc! Hai, vino cu mine! Vom merge de-a lungul malului până unde coteşte râul. Cu mlaştina de-o parte şi râul de alta, animalele de apă nu ne vor lipsi nici la dreapta, nici la stânga şi, cine ştie? poate un peşte frumos va schimba ceva din mesele obişnuite.

se

— Păziţi-vă de crocodili şi chiar de hipopotami, domnule Max, îl statui foreloperul.

— Ei! Khamis, o pulpă de hipopotam friptă nu-i de colo, cred! Cum s-ar putea ca un animal atât de blând, un purceluş de apă dulce la urma urmei… să n-aibă o carne gustoasă?

— E blând, poate, domnule Max, dar când îl superi intră într-o furie grozavă!

— Doar nu poţi să tai câteva kilograme din el fără să te aştepţi să se^mânie puţin…

— In sfârşit, încheie John Cort, dacă vedeţi că vă ameninţă cea mai mică primejdie, întoarceţi-vă cât mai iute. Fii prevăzător…

— Şi tu, fii pe pace, John. Hai, Llanga.

— Du-te, băiete, zise John Cort, şi nu uita că ţi -l încredinţăm pe prietenul tău Max!

După o astfel de recomandare, puteai fi sigur că lui Max Huber nu i se va întâmpla nimic rău, căci Llanga va veghea neîncetat asupra lui.

Max Huber îşi luă carabina şi-şi controla cartuşiera.

— Nu risipiţi muniţiile, domnule Max… spuse foreloperul.

— Cât se poate, Khamis. Dar păcat că natura n-a făurit cartuşierul aşa cum a creat arborele de pâine şi arborele de unt din pădurile africane! în drum ai fi cules cartuşele ca smochinele sau curmalele.

După această observaţie foarte înţeleaptă, Max Huber şi Llanga se depărtară luând-o pe un fel de potecă în josul falezei şi curând cei rămaşi îi pierdură din vedere.

John Cort şi Khamis se apucară să caute un lemn bun pentru construirea plutei. Deşi nu putea fi decât un mijloc de transport foarte rudimentar, totuşi trebuiau să adune materialul potrivit. Foreloperul şi tovarăşul său nu aveau la ei decât o bărdiţă şi câteva bricege.

Cu asemenea unelte, cum să dobori pe uriaşii pădurii sau chiar pe fraţii lor mai mici? De aceea Khamis se gândea să folosească doar crengile căzute, legându-le cu liane pe care vor aşeza un soi de podea căptuşită cu pământ şi iarbă. Lungă de douăsprezece picioare şi lată de şase, pluta va putea să ducă trei oameni şi un copil care, de altfel, vor coborî pe mal la orele de masă şi la popasurile de noapte. Găseai destule crengi căzute din pricina uscării, vântului sau a vreunui trăsnet prin mlaştina unde se mai înălţau câţiva arbori din soiul răşinoaselor. încă din ajun, Khamis îşi propusese să adune în locul acesta diversele bucăţi de lemn necesare la construirea plutei, îi împărtăşi intenţia sa lui John Cort şi americanul se arătă gata să-l însoţească.

Aruncară o ultimă privire în susul şi în josul râului. Liniştea părând să domnească pretutindeni primprejurul mlaştinei, John Cort şi Khamis porniră la drum. Nu făcură decât o sută de paşi şi zăriră plutind o grămadă de bucăţi de lemn. Cea mai mare greutate era, iară îndoială, să le târăşti până la poalele falezei. în cazul că ar fi fost prea greu de mânuit pentru două persoane, aveau să încerce abia după întoarcerea vânătorilor.

Până atunci, totul te făcea să crezi că Max Huber avea noroc la vânat. Se auzi o împuşcătură şi, ţinând seama de îndemânarea francezului, se putea spune că glontele nu fusese tras în zadar. Nu-ncăpea îndoială că, dacă aveau destule muniţii, hrana micului grup ar fi fost asigurată pe timpul parcurgerii celor 400 de kilometri care îi despărţeau de Oubangui şi chiar pentru o vreme mai îndelungată.

Khamis şi John Cort alegeau lemnul cel mai bun, când strigăte din direcţia în care pornise Max Huber îi făcură să ciulească urechile.

— E glasul lui Max, zise John Cort.

— Da, răspunse Khamis, şi cel al lui Llanga. într-adevăr, o voce subţire de falset se împletea cu una bărbătească.

— Sunt oare în primejdie? întrebă John Cort.

Amândoi, străbătând din nou mlaştina, se-ntoarseră la mica ridicătură sub care era scobită grota. De aci, privind spre aval, îl zăriră pe Max Huber şi micul Llanga stând pe mal. Nici un om şi nici un animal nu se afla în preajma lor. De altfel, semnele pe care le făceau nu păreau decât o chemare de a veni să vezi ceva şi nu arătau a fi speriaţi. Khamis şi John Cort, după ce coborâră, parcurseră repede cei vreo trei-patru sute de metri până la locul unde îi aşteptau vânătorii şi, când fură laolaltă, Max Huber se mulţumi să spună:

— Poate că nu-i nevoie să vă omorâţi să construiţi o plută.

— De ce? întrebă foreloperul.

— Iată una gata făcută, în stare proastă – e adevărat – dar bucăţile sunt bune.

Şi Max Huber le arătă într-o adâncitură a malului un fel de platformă de dulapi şi scânduri care nu lăsau nici o îndoială asupra folosinţei lor.

— Băştinaşii or fi coborât pe râu f)ina aici? se miră Khamis.

— Băştinaşii sau exploratorii, rosti John Cort. Şi totuşi, dacă s-ar fi cercetat partea asta din pădurea de la Oubangui, s-ar fi ştiut în Congo sau în Camerun.

— La urma urmei, declară Max Huber, n-are nici o importanţă. Problema e dacă pluta asta, sau ce-a rămas din ea, ne poate sluji la ceva.

— Cu siguranţă.

Şi foreloperul era pe punctul să se strecoare până la nivelul golfuleţului, când îl opri un strigăt scos de Llanga. Băiatul, care se-depărtase cu vreo 50 de paşi în josul apei, venea alergând şi flutura ceva în mână.

O clipă mai târziu îi întinse obiectul lui John Cort. Era un lacăt de fier ruginit, fără cheie şi care oricum avea mecanismul stricat.

— în mod cert, zise Max Huber, nu-i vorba de indigeni, căci ei nu cunosc tainele broaştelor moderne. Această plută a transportat până aici nişte albi.

— Care, după ce s-au depărtat, nu s-au mai întors niciodată.

Era smgura urmare logică a incidentului. Starea de oxidare a lacătului şi de deteriorare a plutei arăta că au trecut câţiva ani de când unul fusese pierdut şi cealaltă fusese părăsită la marginea golfuleţului. Aveau de dedus două lucruri din acest fapt de netăgăduit. încât, când John Cort le dădu glas, Max Huber şi Khamis nu şovăiră o clipă să fie de aceeaşi părere.

1. Exploratorii sau călătorii care nu erau băştinaşi ajunseseră până la acest luminiş, după ce s-au îmbarcat fie mai sus, fie mai jos de liziera Marii Păduri, i 2. Exploratorii sau călătorii cu pricina, dintr-o cauză sau alta, şi-au lăsat aici pluta ca să cerceteze partea de codru situată pe malul drept.

Niciunul din ei nu se întorsese. Nici John Cort, nici Max Huber nu-şi amintea să fi fost vorba, de când se aflau în Congo, de o ex-

—* plorare de acest fel. Dacă întâmplarea nu era, poate, extraordinară.

În orice caz puteau s-o socotească cel puţin neaşteptată şi Max Huber trebuia să renunţe la cinstea de a fi primul care a drumeţit prinMarea Pădure, considerată pe nedrept de nepătruns.

Între timp, Khamis, nepăsător în ce priveşte onoarea de cel dintâi explorator al Marii Păduri, examina cu grijă dulapii şi scândurile plutei. Dulapii se păstraseră destul de bine, scândurile suferiseră mai mult din cauza intemperiilor şi două sau trei trebuiau înlocuite. Dar, oricum, nu mai era nevoie să construiască o plută nouă. Câteva reparaţii vor ajunge. Foreloperul şi tovarăşii săi, pe cât de mulţumiţi pe atât de miraţi, aveau aşadar vehicolul plutitor care le ingăi duia să plece spre confluenţa râului cu Oubangui.

c Pe când Khamis cerceta pluta, cei doi prieteni făceau un schimb de păreri despre această descoperire.

— Nu-ncape nici o îndoială, repetă John Cort, nişte albi au explorat partea superioară a râului, nişte albi, e limpede… Ca pluta, construită atât de rudimentar, să fie rodul muncii indigenilor, poate, dar lacătul…

— Lacătul revelator, fără a mai pune la socoteală şi alte obiecte pe care, cine ştie, ie vom găsi… adăugă Max Huber.

— Iar te laşi dus pe aripile închipuirii. Max?

— Ei, John, n-ar fi exclus să dăm de rămăşiţele unei tabere, din care deocamdată nu văd nici o urmă, căci grota unde ne-am petrecut noaptea nu poate fi socotită ca atare. Nu pare să mai fi slujit drept loc de popas şi sunt sigur că am fost singurii care ne-am adăpostit în ea.

— E clar ca lumina zilei, dragă Max. Să mergem până la cotul râului!

— Da, cu atât mai mult, dragă John, cu cât acolo e capătul luminişului şi nu m-ar mira ca ceva mai departe…

— Khamis… strigă John Cort. Foreloperul veni spre cei doi prieteni.

— Ei bine, ce-i cu pluta? întrebă John Cort.

— O vom repara fără prea mare greutate… Am să aduc lemnele de care avem nevoie.

— înainte de a ne apuca de lucru, propuse Max Huber, să coborâm de-a lungul râului. Cine ştie dacă nu vom găsi câteva unelte, având pe ele marca de fabricaţie care ne-ar arăta de unde provin? Poate ne-ar completa la timp vesela, cam puţină; o ploscă, măcar o ceaşcă sau un ceainic.

— Doar nu speri, dragă Max, să descoperi o bucătărie şi o masă pusă cu tot ce se cuvine pentru oaspeţii în trecere?

— Nu sper nimic, dragul meu John, dar suntem în prezenţa unui fapt inexplicabil. Să încercăm a-i da o explicaţie demnă de crezut.

— Fie, Max. Nu vezi nici un neajuns, Khamis, să ne îndepărtăm cu un kilometru?

— Cu condiţia să nu treceţi dincolo de cot, răspunse foreloperul. De vreme ce avem posibilitatea de a naviga, să ne cruţăm de marşuri fără rost…

— S-a înţeles, Khamis, răspunse John Cort. Şi, în timp ce curentul va duce pluta, vom avea răgazul să ne uităm cât ne place dacă există urmele vreunei tabere pe un mal sau pe celălalt.

Cei trei, urmaţi de Llanga, o luară de-a lungul falezei care forma un fel de dig natural între mlaştini şi râu.

Mergând, priveau mereu pe jos, căutând vreo amprentă, urma unui pas de om sau un obiect.lăsat de cineva pe-acolc). în ciuda unei cercetări atente, nici în susul, nici în josul malului nu găsiră nimic. Nicăieri nu zăriră vreun semn de trecere sau popas. Când Khamis şi tovarăşii săi ajunseră la primul şir de copaci, primiră salutul unei cete de maimuţe.

Aceşti cvadrumani nu părură prea miraţi de apariţia unor fiinţe omeneşti. Totuşi o luară la fugă. Că nişte reprezentanţi ai neamului maimuţelor se zbenguiau prin copaci, era de aşteptat. Recunoscură printre ei babuini, mândri, care se apropie ca înfăţişare de gorile, cimpanzei şi urangutani. Ca toate speciile din Africa, n-aveau decât un ciot de coadă, cu această podoabă fiind înzestrate speciile din America şi Asia.

— Degeaba, zise John Cort, nu ei au construit pluta şi, oricât ar fi de inteligenţi, încă nu se folosesc de lacăt.

— Nici de cuşcă, pe câte ştiu, adăugă Max Huber.

— De cuşcă? exclamă John Cort. în legătură cu ce pomeneşti de o cuşcă, Max?

— Pentru că mi se pare că desluşesc, printre tufişuri, la vreo 20 de paşi de mal… un soi de construcţie…

— Vreun furnicar în formă de stup, cum îşi fac furnicile în Africa, răspunse John Cort.

— Nu, domnul Max nu s-a înşelat, rosti Khamis. Colea, da, văd şi eu… s-ar zice că-i o colibă ridicată la poalele unor mimozieri şi are în faţă un parmalâc.

— Cuşcă sau colibă, zise Max Huber, trebuie să ştim ce-i înăuntru.

— Să fim prevăzători, grăi foreloperul, şi să înaintăm pitindu-ne în umbra copacilor.

— De ce ne-am putea teme? protestă Max Huber îmboldit de un sentiment de curiozitate împletită cu nerăbdare, după cum îi era felul.

De altfel împrejurimile păreau pustii. Nu se auzea decât cântecul păsărilor şi ţipetele maimuţelor puse pe fugă. Nici o urmă mai veche sau mai nouă a unei tabere nu se ivea la marginea luminişului. Nimic nici pe suprafaţa apei care ducea la vale mari smocuri de iarbă. Iar pe malul celălalt – aceeaşi privelişte de pustietate neumblată. Străbătură repede ultimii 100 de paşi de-a lungul malului care făcea şi el o cotitură pentru a urma cursul râului. Mlaştina se sfârşea în acel loc şi solul devenea uscat pe măsură ce se ridica sub un tufăriş mai stufos.

Ciudata construcţie li se arătă atunci din trei părţi, sprijinită de arbori, cu un acoperiş înclinat care dispărea sub o creastă de ierburi îngălbenite. Nu se vedea nicăieri nici o intrare şi lianele căzătoare îi ascundeau pereţii până la temelie. Ceea ce îi dădea înfăţişarea de cuşcă erau zăbrelele sau mai curând grilajul faţadei asemănător cu cel care într-o menajerie desparte fiarele de public. Grilajul avea o poartă deschisă în acest moment. Cuşca însă era goală. Această constatare o făcu Max Huber care, primul, se repezise înăuntru. Dintre lucruri mai rămăseseră câteva: un ceaun în stare destul de bună, un ceainic cu toartă, o ceaşcă, trei sau patru sticle sparte, o pătură de lână destrămată, petece de stofă, un topor ruginit, un toc de ochelari pe jumătate putrezit pe care nu se mai putea citi numele fabricantului. într-un colţ zăcea o cutie de aramă, al cărei capac bine închis păstrase, probabil nealterat, conţinutul, dacă avea ceva înăuntru.

Max Huber o ridică şi încercă s-o deschidă, dar nu reuşi. Rugina care se aşternuse pretutindeni împiedica cele două părţi ale cutiei să se desprindă una de alta. Trebuiră să bage vârful cuţitului între ele ca până la urmă să ridice capacul. Cutia conţinea un carnet bine păstrat şi de-a latul lui erau tipărite următoarele două cuvinte pe care Max Huber le citi cu glas tare:

DOCTOR JOHAUSEN.

Dacă John Cort, Max Huber şi chiar Khamis nu scoaseră nici un sunet la rostirea acestui nume, e fiindcă rămăseseră cu gura căscată de uimire.

Numele lui Johausen li se înfăţişă ca o revelaţie. Dezlega o parte din taina care învăluia una dintre cele mai stranii experienţe ştiinţifice moderne în care se-mpleteau comicul şi seriozitatea – ba chiar şi tragicul, căci se bănuia că a avut un deznodământ dintre cele mai triste.

Poate vă amintiţi de experienţa făcută de americanul Garner în scopul de a studia limbajul maimuţelor şi de a-şi însoţi teoriile cu o demonstraţie experimentală. Numele profesorului, articolele apărute în Hayser's Weekly din New York, cartea sa publicată şi lansată în Anglia, Germania, Franţa şi America nu puteau fi uitate cu uşurinţă de locuitorii din Congo şiCamerun şi cu deosebire de John Cort şi Max Huber.

— El, în sfârşit, exclamă unul din ei, el de la care nu mai venise nici o veste…

— Şi nici nu va mai veni, de vreme ce nu se află aici să ne-o dea! continuă celălalt.

„El”, pentru francez ca şi pentru american, era doctorul Johausen. Dar înaintea doctorului iată ce făcuse domnul Garner. Acest yankeu n-ar fi putut afirma ceea ce spusese despre sine Jean Jacques Rousseau la începutul Confesiunilor sale: „întreprind un lucru pentru care n-am avut nici o pildă şi nimeni nu se va lua după mine”. Domnul Garner avu un imitator.

Înainte de a pleca spre continentul negru, profesorul Garner intrase în contact cu lumea maimuţelor – cu a celor domesticite, se-nţelege. Din lungile şi amănunţitele sale cercetări, ajunsese la convingerea că maimuţele vorbesc, că pricep ce-şi spun, că întrebuinţează un limbaj articulat, că se slujesc de un cuvânt anume pentru a exprima nevoia de hrană şi de altul pentru a cere de băut.

În grădina zoologică din Washington, domnul Garner pusese fonografe menite să culeagă cuvintele acestui vocabular. Observase chiar că maimuţele nu vorbesc niciodată decât când e nevoie, ceea ce le deosebeşte cu totul de om. Şi îşi formulă opinia în următorii termeni: „Cunoştinţele mele despre lumea animală m-au dus la credinţa fermă că toate mamiferele posedă darul vorbirii la un grad care e în raport cu experienţa şi necesităţile lor”.

Şi înainte de studiile domnului Garner se ştia că mamiferele – câinii, maimuţele şi altele – au un aparat laringo-bucal la fel cu al omului şi o glotă organizată pentru a emite sunete articulate. Dar se ştie de asemenea – nu-i fie cu supărare şcolii de simiologie – că gândirea a precedat cuvântul. Pentru a vorbi, trebuie să gândeşti şi a gândi înseamnă facultatea de a generaliza – facultate pe care animalele nu o au. Papagalul vorbeşte, dar nu înţelege o iotă din ce spune. Pe scurt, adevărul este că animalele nu vorbesc, deoarece natura nu le-a înzestrat cu destulă inteligenţă, altfel nimic nu le-ar împiedica s-o facă. Aşadar, aşa cum se cunoaşte de mult „pentru a exista vorbire – precum formula regula un critic priceput – trebuie să existe judecată şi raţionament, bazate măcar implicit pe un concept abstract şi universal”. însă de asemenea reguli întemeiate pe bunul simţ, profesorul Garner nu voia deloc să ţină seamă. Se-nţelege de la sine că teza sa stârni vii discuţii. De aceea el se hotărî să intre în legătură cu subiecţi pe care îi putea întâlni în număr mare şi făcând parte din multe specii în pădurile din Africa tropicală. Când va fi învăţat bine limba gorilă şi limba cimpanzee, se va întoarce în America şi va publica gramatica şi dicţionarul limbii maimuţelor. Toţi vor fi atunci nevoiţi să-i dea dreptate şi să se plece în faţa evidenţei.

Domnul Garner îşi ţinuse oare promisiunea făcută sieşi şi oamenilor de ştiinţă? Asta era întrebarea şi nu-ncape îndoială că doctorul Johausen credea că nu, aşa cum se va vedea.

În 1892, domnul Garner părăsi America plecând în Congo, ajunse la Libreville pe 12 octombrie şi stătu la factoria lui John Holtand et Co. până în luna februarie 1894. Abia atunci profesorul se decise să-şi înceapă călătoria de studii. După ce urcă pe cursul lui Ogue cu un vaporaş, debarcă la Lambarene şi pe 22 aprilie ajunse la misiunea catolică din Fernand-Vaz. Preoţii îl primiră călduros în casa lor construită pe malul minunatului lac Fernand-Vaz. Doctorul nu putu fi decât foarte mulţumit de grija pe care o avură de el membrii misiunii, care nu se dădură în lături de la nimic pentru a-l ajuta să-şi ducă la îndeplinire explicaţia zoologică.

În spatele lăcaşului se înşiruiau primii copaci ai unei mari păduri unde trăiau puzderie de maimuţe. Nu se puteau închipui condiţii mai prielnice pentru a intra în legătură cu ele. Dar ceea ce trebuia încercat era să te stabileşti în preajma lor, să le cunoşti în intimitate, pe scurt să le împărtăşeşti viaţa. în acest scop, domnul Garner a dat să i se fabrice o cuşcă de fier demontabilă. Puse să se transporte cuşca în pădure. Şi, după spusele lui, trăi acolo trei luni în cea mai mare parte a timpului singur şi putu astfel să studieze maimuţele în starea lor naturală. De fapt, prevăzătorul american îşi instalase pur şi simplu casa metalică la 20 de minute depărtare de lăcaşul misionarilor, lângă fântâna lor, într-un loc pe care-l numi Fortul Gorilă şi unde ajungeai pe o cărare umbroasă. Dormi chiar în cuşcă trei nopţi de-a rândul. Muşcat de mii de ţânţari, nu rezistă mai mult, îşi demontă locuinţa şi se întoarse la misionari, cerându-le să-l primească din nou în casa lor, ceea ce aceştia făcură fără a-i lua nici o platŁ. în fine, la 18 iunie, părăsind definitiv lăcaşul misionarilor, pleca spre Anglia şi se-ntoarse apoi în America, aducând drept amintire din călătoria sa doi cimpanzei micuţi, care se-ncăpăţânară să^nu stea de vorbă cu el. Iată rezultatul obţinut de domnul Garner. In totul, unicul lucru sigur era că graiul maimuţelor, dacă exista, mai rămânea de descoperit ca şi respectivele funcţii care jucau un rol în formarea limbii lor. Profesorul susţinea că surprinsese diverse semne vocale cu o semnificaţie precisă ca „Whouw” – hrană, „seni” – băutură, „iegk” – ia seama, şi altele de acelaşi fel, culese cu grijă. Mai târziu chiar, în urma experienţelor făcute la grădina zoologică din Washington şi graţie întrebuinţării fonografului, afirma că a notat un cuvânt generic care se raporta la tot ce se bea şi se mănâncă, un altul pentru folosirea mâinii şi al treilea pentru măsurarea timpului. Prin urmare această limbă era alcătuită, după el, din opt sau nouă sunete principale, schimbate de 30 sau 35 de modulaţii, cărora le dădea chiar tonalitatea muzicală, articularea făcându-se aproape totdeauna în la diez. în concluzie, după părerea lui, în conformitate cu teoria lui Darwin asupra unităţii speciilor şi transmiterea prin ereditate a însuşirilor fizice şi nu a defectelor, se putea spune: „Dacă rasele umane sunt urmaşele unei specii de maimuţe, de ce graiurile oamenilor nu s-ar trage din limba primară a acestor antropoide?” Dar pretinsa limbă a maimuţelor, cercetată de naturalistul Garner, nu-i alcătuită decât dintr-o serie de sunete pe care aceste mamifere le emit pentru a stabili o comunicare cu semenii lor ca şi celelalte animale: câini, cai, oi, rândunici, furnici, albine etc. Şi, conform observaţiei unui cercetător, această comunicare se face fie prin strigăte, fie prin semne sau anumite mişcări şi care, chiar dacă nu traduc gânduri propriu-zise, exprimă impresii vii, emoţii morale ca bucuria şi groaza.

Era limpede că problema n-a fost rezolvată de studiile incomplete şi prea puţin experimentate ale profesorului american. Doi ani după el, un doctor german îşi puse în minte să reînceapă încercarea, ducându-se de astă dată în adâncul pădurii, în mijlocul neamurilor de maimuţe şi nu la douăzeci de minute de lăcaşul unor misionari, cu riscul de a fi pradă ţânţarilor, în faţa cărora nu rezistase pasiunea semiologică a domnului Garner.

Trăia pe atunci în Camerun, la Malinba, un savant pe nume Johausen. Locuia acolo de câţiva ani. Era medic dar se ocupa mai degrabă de zoologie şi botanică decât de profesia sa. Când află de nereuşita experienţei profesorului Garner, îi veni gândul s-o reia el, cu toate că avea peste 50 de ani. John Cort avusese prilejul să stea de câteva ori de vorbă cu doctorul la Libreville.

Dacă nu era tânăr, doctorul Johausen se bucura, în schimb, de o sănătate de fier. Vorbea engleza şi franceza ca limba sa maternă şi înţelegea dialectul indigen, datorită exercitării profesiei. Avea ceva avere, ceea ce-i îngăduia să dea îngrijiri gratuite, mai ales că nu avea nici rude directe, nici alţi posibili moştenitori. Independent, în adevăratul înţeles al cuvântului, fără a avea de dat nimănui socoteală, plin de o neclintită încredere în sine, de ce n-ar fi făcut ce-i plăcea? Trebuie să adăugăm că, bizar şi maniac, părea să aibă ceea ce se cheamă o minte sucită.

Doctorul ţinea în slujbă un băştinaş de care era destul de mulţumit. Când află de proiectul stăpânului său de a se duce să trăiască în pădure în mijlocul maimuţelor, indigenul primi să-l însoţească, fără a şti bine despre ce e vorba. Doctorul Johausen şi slujitorul său se puseră, prin urmare, pe treabă. O cuşcă demontabilă, de tipul celei a lui Garner, dar mai bine gândită şi mai confortabilă, fu comandată în Germania şi adusă la bordul unui pachebot care făcea escală la Malinba. în oraş găsiră fără greutate provizii, conserve şi altele, precum şi muniţii, în aşa fel încât să n-aibă nevoie de nimic pe o lungă perioadă de vreme. Cât despre mobilele, foarte simple, rufăria, veşmintele, obiectele de toaletă şi vasele de bucătărie, toate fură luate din casa doctorului, ca şi o flaşnetă veche, în ipoteza că maimuţele gustă farmecul muzicii. Doctorul Johausen puse de asemenea să se bată un număr de medalii de nichel cu numele şi portretul său, destinate autorităţilor acestei colonii de maimuţe pe care spera s-o întemeieze în Africa centrală. în sfârşit, la 13 februarie 1896, doctorul şi băştinaşul îmbarcară la Malinba tot materialul într-o luntre cu care voiau să urce cursul lui Nbarui pentru a merge… Unde? Acest lucru doctorul nu vru să-l spună şi nici nu-l spuse nimănui. Neavând nevoie să se aprovizioneze o perioadă îndelungată de vreme, avea să fie la adăpost de orice amestec în treburile sale. împreună cu servitorul se va descurca fără ajutorul nimănui. Maimuţele printre care voia să trăiască nu vor avea deci nici o pricină de tulburare sau supărare şi el va şti să se mulţumească în tot acest timp cu deliciile conversaţiei lor, sigur că va pătrunde în tainele limbii macacilor. Ceea ce se află mai târziu fu că barca, după ce urcase pe Nbarui circa o sută de leghe, ancorase lângă satul Nghila; vreo douăzeci de negri au fost plătiţi să care materialul spre est. Dar după această ştire nu se mai auzi vorbindu-se de Johausen. Cărătorii se întorseseră la Nghila, dar nu fuseseră în stare să spună care era locul exact unde se despărţiseră de el. Trecuseră doi ani şi, în ciuda cercetărilor, rămase fără rezultat, nu se ştia nimic despre doctor şi credinciosul său servitor.

John Cort şi Max Huber descoperiseră poate acum, măcar în parte, ce se întâmplase.

Doctorul Johausen ajunsese cu escorta sa până la un râu din nord-estul pădurii de la Oubangui; apoi construise o plută slujindu-se de materialul adus cu sine pentru a o face dulapi şi scânduri. în sfârşit, după ce terminară lucrul, oamenii din escortă se-ntorseseră, iar el şi servitorul coborâseră cursul acestui rio necunoscut, se opriseră şi înălţaseră coliba în locul unde o descoperise Max Huber, sub primul şir de arbori de pe malul drept.

Asta era partea de istorie petrecută cu siguranţă. Dar la ce ipoteze nu dădea naştere cu privire la situaţia actuală! De ce era goală cuşca? De ce o părăsiseră cei doi locuitori ai ei? Câte luni, săptămâni, zile stătuseră acolo? Au plecat de bună voie? Probabil că nu. în cazul acesta, fuseseră răpiţi? De cine? De băştinaşi? Dar pădurea de la Oubangui trecea drept neumblată. Trebuiau să pună mai curând plecarea doctorului în seama unui atac al fiarelor? în fine, doctorul Johausen şi indigenul mai erau în viaţă? Cei doi prieteni îşi puseră numaidecât aceste întrebări. E adevărat că la fiecare ipoteză n-aveau cum să afle răspunsul potrivit şi se pierdeau în meandrele misterului.

— Să citim ce scrie în carnet, propuse John Cort.

— Vom fi nevoiţi s-o facem, zise Max Huber. Poate, chiar dacă nu găsim informaţii precise, vom fi în stare să stabilim, pe baza datelor…

John Cort deschise carnetul din care câteva pagini se lipiseră unele de altele din cauza umezelii.

— Nu cred că vom afla mare lucru din acest carnet, fu de părere John Cort.

— De ce?

— Pentru că are toate filele albe în afară de prima.

— Şi ce-i pe prima pagină, John?

— Câteva frânturi de frază şi câteva date care, fără îndoială, trebuiau să-i slujească mai târziu doctorului Johausen să-şi redacteze jurnalul.

Şi John Cort reuşi, cu destulă greutate, să descifreze următoarele rânduri, scrise cu creionul în nemţeşte. Traduse pe măsură ce citea:

29 iulie 1896 – Ajuns cu escorta la liziera pădurii de Ungă Oubangui… Poposit pe malul drept al unui râu… De construit pluta…

3 august. Terminat pluta… Trimis înapoi escorta la Nghila… Făcut să dispară orice urmă a taberei… îmbarcat cu servitorul meu.

9 august. Coborât cursul de apă fără obstacole timp de 7 zile… Oprit într-o poiană… Multe maimuţe prin împrejurimi… Pare loc potrivit…

10 august. Debarcat materialul… Ales loc pentru ridicarea colibei-cuşcă sub primul şir de arbori de pe malul drept, la capătul poienii… Multe maimuţe, cimpanzei, gorile.

13 august. Rămânem aici… Locuim în colibă… Nimeni în împrejurimi… Nici urmă de om, băştinaş sau alb… Mult vânat de apă… Râu plin de peşte… Bine adăpostiţi în colibă pe timpul unei furtuni.

27 august. Au trecut 27 de zile… Existenţa zilnică bine organizată. Câţiva hipopotami la suprafaţa râului. dar nici o agresiune din partea lor… Doborât elani şi antilope. Maimuţe mari s-au apropiat noaptea trecută de colibă. Din ce specie? Nu mi-am putut da seama… N-au fost duşmănoase, alergau primprejur sau stăteau căţărate în copaci… Crezut că întrevăd un foc la vreo sută de paşi în desiş… Lucru ciudat de verificat: se pare că aceste maimuţe vorbesc, că schimbă între ele câteva cuvinte… Un pui a zis: „Ngora!… Ngora!… Ngora!”, vorbă pe care băştinaşii o întrebuinţează pentru.mamă”.

Llanga asculta cu atenţie ceea ce citea prietenul său John şi la ultimul rând strigă:

— Da… da… ngora… ngora… mamă… ngora… ngora. Repetarea de către Llanga a cuvântului care trezise curiozitatea doctorului Johausen îi aminti lui John Cort că parcă şi lui îi sunase la ureche noaptea trecută această vorbă. Crezându-se pradă unei iluzii, unei greşeli, nu spusese nimic despre acest incident tovarăşilor săi. Dar, după ce citi remarca doctorului, socoti că trebuie să-i pună la curent. Şi cum Max Huber se-ntreba uimit:

— Oare doctorul Garner să fi avut dreptate? Să existe maimuţe vorbitoare…?

John Cort afirmă:

— Tot ce pot spune, dragă Max, e că şi eu am auzit cuvântul „ngora”!

Apoi povesti în ce împrejurări fusese rostit cu o voce jeluitoare, în timpul nopţii din 14 august, când stătuse de veghe.

— Ia te uită, exclamase Max Huber, asta începe să fie într-adevăr extraordinar.

— Nu-i ceea ce îţi doreai, dragă prietene? răspunse John Cort.

Khamis ascultase şi el întreaga istorie. Era vădit că lucrurile care-i tulburau pe francez şi pe american îl lăsau rece. Primi cu nepăsare faptele privitoare la doctorul Johausen. Pentru el principalul eveniment îl constituia construirea unei plute de care puteau să se folosească, precum şi de obiectele din cuşca părăsită. Cât despre a şti ce se-ntâmplase cu doctorul şi servitorul lui, foreloperul nu înţelegea de ce trebuie să se frământe pentru aşa ceva şi cu atât mai puţin că poate trece cuiva prin gând să se repeadă în adâncurile Marii Păduri pentru a descoperi urmele celor doi cu riscul de a fi răpit, cum se petrecuse fără îndoială cu aceştia. Deci, dacă Max Huber şi John Cort ar fi propus să plece în căutarea lor, el avea să se silească să le scoată din cap ideea asta şi le va aminti că singura decizie de luat era să-şi urmeze călătoria pe apă până la Oubangui. De altfel, dacă stăteai să te gândeşti cât de puţin, îţi dădeai seama că nici o încercare nu se putea face cu mari şanse de reuşită. în ce direcţie trebuiau s-o ia ca să-l găsească pe doctorul neamţ? Poate, dacă ar fi existat cel mai mic indiciu, John Cort ar fi socotit de datoria sa să-i vină în ajutor, iar Max Huber s-ar fi considerat ca unealta salvării lui, aleasă de soartă.

Dar din carnet nu era de aflat nimic, nimic decât aceste frânturi de frază, din care ultima fusese aşternută pe hârtie la data de 25 august şi, în afară de asta, nişte pagini albe răsfoite în zadar până la ultima.

John Cort trase încheierea:

— Nu-ncape îndoială că doctorul a sosit aici la 9 august, iar notele se opresc la 25 ale aceleiaşi luni. Dacă după această dată n-a mai scris, înseamnă că dintr-o pricină sau alta şi-a părăsit coliba unde n-a locuit decât 13 zile.

si

— Şi, adăugă Khamis, nu-i cu putinţă să-ţi închipui ce s-a întâmplat cu el.

— Totuşi, spuse Max Huber, deşi nu sunt curios…

— Vai! dragă prietene, dar eşti în cel mai mare grad…

— Ai dreptate, John, şi ca să dăm de firul acestei taine…

— Să plecăm, se mulţumi să zică foreloperul.

Într-adevăr, n-aveai de ce să mai întârzii pe aceste meleaguri. Trebuiau să repare pluta, să părăsească poiana şi să coboare pe râu. Dacă mai târziu vor socoti că se cuvine să organizeze o expediţie să-l caute pe doctorul Johausen şi să se aventureze până la capătul Marii Păduri, o puteau face în condiţii mai prielnice şi atunci cei doi prieteni n-aveau decât să ia parte la aceste cercetări.

Înainte de a ieşi din cuşcă, foreloperul se uită cu grijă prin fiecare colţişor. Poate mai găsea vreun lucru de care aveau nevoie. Luându-l, nu făceau nimic rău, căci după doi ani de absenţă nu era de aşteptat ca posesorul lui să reapară şi să-l vrea înapoi.

Coliba, bine construită şi încă solidă, le oferea un excelent adăpost. Acoperişul de zinc, acoperit cu paie rezistase intemperiilor şi vremii proaste. Faţada, singura cu parmalâc, era orientată spre est şi deci mai puţin expusă vânturilor puternice. Probabil că mobilele, rufele, masa, scaunele, cuferele ar fi fost intacte, dacă n-ar fi fost transportate în altă parte, ceea ce, la drept vorbind, părea destul de ciudat. Totuşi, după cei doi ani cât fusese nelocuită, coliba avea nevoie de diverse reparaţii. Scândurile, pereţii laterali începeau să se desfacă, picioarele tocului de la uşă jucau în pământul umed, semne de dărăpănare se arătau sub dantelele de ierburi şi liane. Treaba asta însă nu-i privea pe Khamis şi tovarăşii săi. Părea puţin probabil ca această cabană să slujească de adăpost altui amator de simiologie. O vor lăsa aşadar aşa cum o găsiseră. Acum era de văzut dacă nu vor da însă de altceva în afară de ceainicul, ceaşca, tocul de ochelari, toporişca şi cutia cu carnetul pe care le descoperiseră înainte. Khamis căută cu cea mai mare grijă. Dar nu găsi nici arme, nici unelte, nici lăzi, nici conserve, nici veşminte. Era tocmai pe punctul să iasă cu mâna goală, când în ungherul din fund, în dreapta, pe jos, izbind cu piciorul în pământ, auzi un sunet metalic.

— Aici se află ceva, spuse el.

— O cheie, poate, rosti Max Huber.

— De ce o cheie? întrebă John Cort.

Khamis scoase nu o cheie, ci o cutie mare metalică, îngropată în acel loc. Părea să nu fi suferit nici o stricăciune şi avură bucuria să vadă că în ea se aflau vreo sută de cartuşe.

— Mulţumesc, dragă doctore, exclamă Max Huber şi să ne-ajute soarta să-ţi răsplătim într-o zi serviciul pe care ni l-ai făcut.

Mare serviciu, într-adevăr, căci cartuşele erau exact de acelaşi calibru cu cele pentru carabinele foreloperului şi ale tovarăşilor săi.

Nu le mai rămânea decât să se întoarcă la locul de popas şi să repare pluta.

— înainte de asta, propuse John Cort, hai să vedem dacă nu găsim vreo urmă a doctorului Johausen şi servitorului său… E posibil ca amândoi să fi fost duşi de băştinaşi în adâncurile pădurii, dar tot aşa de bine se poate să fi murit apărându-se… şi dacă rămăşiţele lor pământeşti au rămas neîngropate…

— Datoria noastră este să-i înmormântăm, adăugă Max Huber. Căutările pe o rază de 100 de metri nu dădură nici un rezultat.

Trebuiau să tragă concluzia că nefericitul Johausen fusese răpit – şi de cine dacă nu de un trib, poate chiar de cel pe care doctorul îl lua drept o colonie de maimuţe vorbitoare. Cum altfel le-ar fi auzit noaptea discutând între ele? Parcă există cvadrumani care să aibă darul avorbirii!

— în orice caz, asta arată, remarcă John Cort, că pădurea Oubangui este cutreierată de nomazi şi trebuie să fim cu ochii în patru…

— Aşa-i, încuviinţă energic Khamis. Şi acum, spre plută…

— Fără a şti ce s-a întâmplat cu doctorul? replică Max Huber. Unde ar putea să fie?

— Acolo unde sunt oamenii de la care nu mai vine nici o ştire, zise John Cort.

— Asta-i un răspuns, John'/

— E singurul pe care ni-l putem da, dragă Max.

Când ajunseră înapoi la grotă era în jur de 9. Khamis pregăti întâi masa. Având acum un ceaun, Max Huber ceru să fie înlocuită carnea friptă cu carne fiartă. Va fi o schimbare. Propunerea lui, odată acceptată, aprinseră focul şi, spre prânz, se linseră pe degete mâncând o supă căreia nu-i lipsea decât pâinea, legumele şi sarea. Dar înainte de masă lucrară toţi să repare pluta, aşa cum făcură şi după aceea. Din fericire Khamis găsise în spatele cabanei câteva scânduri putând înlocui pe cele ale platformei, care putreziseră în câteva locuri. Asta-i scutise de multă trudă şi bătaie de cap, dată fiind lipsa de unelte. Ansamblul de dulapi şi scânduri fu legat cu ajutorul lianelor la fel de solide ca sârmele sau cel puţin odgoanele. Terminară când soarele dispăru pe după copacii de pe malul drept al râului.

Amânară plecarea pentru a doua zi în zori. Era mai bine să petreacă noaptea în grotă. într-adevăr, ploaia care sta să cadă începu sub formă de aversă pe la opt.

Aşadar, după ce găsiseră locul unde locuise doctorul Johausen, Khamis şi tovarăşii săi aveau să-l părăsească fără a şti ce se-ntâmplase cu acesta. Nici o urmă! Niciuna! Acest gând nu înceta să-l frământe pe Max Huber, în timp ce pe John Cort nu-l preocupa din cale-afară iar pe foreloper îl lăsa chiar cu totul nepăsător. Max Huber începu să viseze la babuini, cimpanzei, gorile, mandrili, maimuţe vorbitoare, deşi îşi dădea seama că doctorul nu putuse avea de-a face cu indigenii. Şi atunci, cu imaginaţia lui bogată – Marea Pădure îi reapăru învăluită în mister, bântuită de ciudăţenii de neînchipuit, pe care i le trezeau în minte adâncurile ei: populaţii noi, fiinţe necunoscute, sate -pierdute sub copacii uriaşi, înainte de a se întinde în fundul grotei, zise:'

— Dragă John şi Khamis, vreau să vă supun o propunere.

— Ce fel de propunere, Max?

— Să facem ceva pentru doctor…

— Doar n-o fi să plecăm în căutarea lui? strigă indignat Khamis.

— Nu, răspunse Max Kuber, dar să dăm numele lui cursului de apă, care presupun că nu se cheamă în nici un fel.

Iată de ce de-acum încolo rio Johausen avea să figureze pe hărţile moderne ale Africii ecuatoriale.

Noaptea trecu în linişte şi cât timp vegheară cu schimbul nici John Cort, nici Max Huber, nici Khamis nu auziră nici un cuvânt care să le izbească urechea.